Moartea Ceausestilor (19)

Catherine Durandin & Guy Hoedts

Ianuarie-iunie 1990. Adevărul iese la lumină: revoluţia confiscată (II)

Minerii sosesc în piaţă. Sunt înarmaţi cu bâte de lemn
sau metalice, cu lanţuri cu măciuci la capete, cu bastoane,
cu răngi, târnăcoape şi lopeţi. Pătrund în Universitate şi
în Institutul de Arhitectură şi încep vânătoarea de
studenţi. Aceştia sunt adunaţi în grupuri, ca să protejeze
clădirea sau pentru activităţile lor. Profesorii şi studenţii
prinşi sunt loviţi şi alungaţi afară. Marian Munteanu,
târât în piaţă până la fântâna din mijloc, este cât pe ce să
fie decapitat cu securea de către un miner care spune că
l-a recunoscut pentru că l-a „văzut la televizor".

Laboratoarele şi sălile de curs sunt jefuite. La Facultatea
de Geologie, o preţioasă colecţie de micropaleontologie
este distrusă. Se spune că era una dintre cele
mai frumoase din lume. Microscoapele şi materialele de
laborator sunt distruse. Minerii răstoarnă rafturile de
cărţi şi urinează cu duşmănie peste ele. Acelaşi scenariu
se repetă la Istorie, Geografie, Litere, Matematică, Chimie.
La Facultatea de Drept, Miron Cozma, liderul minerilor
în persoană, face o „percheziţie". Se duce direct
la sediul Ligii Studenţilor, confiscând corespondenţa,
maşinile de scris şi copiatoarele.

Minerii pun cu uşurinţă mâna pe probele pe care
aveau sarcina să le descopere. Au găsit chiar, povesteşte
unul dintre ei la televiziune, articulând vorbele cu greutate,
„o maşină de scris automată care fabrică bancnote false".
Petre Roman vizitează Facultatea de Geologie. Impotriva
tuturor evidenţelor, el sugerează că petele roşii
de pe coridoare sunt de vopsea; cizmele de cauciuc care
zac ici şi colo sunt dovada că studenţii i-au tăbăcit pe
mineri care şi-au pierdut cizmele fugind de ei!

In afara incintei Universităţii, ortacii lovesc trecătorii,
bărbaţi, femei, copii, mai ales pe cei care, din nefericire
pentru ei, poartă ochelari, barbă sau blugi sau, pur şi
simplu, „au faţă de intelectuali” sau de manifestanţi.

Aceşti neobişnuiţi înlocuitori ai „organelor" de represiune
controlează actele conducătorilor auto sau documentele
de identitate. Sub privirile impasibile ale agenţilor
de poliţie, ei înghesuie în dube, aflate mai peste tot, studenţi
sau alţi vinovaţi de delict de facies. De fapt, ei se
substituie organelor de stat: capitala este lăsată pradă
unei violenţe primitive, scăpate de sub control. Armata
este prezentă cu efective considerabile. Dar soldaţii, cu
arma pe umăr, stau inactivi, lâncezind în faţa blindatelor.
Pe bulevard - precauţie a patronilor temători sau o logistică
bine pusă la punct - restaurantele afişează „Numai
pentru mineri".

Ghidaţi în mod eficient, transportaţi la nevoie cu
camioane sau autobuze, minerii fac „vizite" - nu de
curtoazie - la sediile partidelor de opoziţie, la domiciliile
liderilor acestora, precum Ion Raţiu, la redacţia ziarelor
şi revistelor independente, România Liberă, Expres şi
Dreptatea. Peste tot, sparg, jefuiesc, incendiază.

La Bucureşti, domnesc teroarea şi groaza. Copiii
aruncă cu pietre în mineri, care îi lovesc cu barele, rupându-
le mâinile. Situaţia este extrem de confuză: unii
dintre mineri şi alţi muncitori s-au alăturat golanilor. Un
miner disident denunţă modul în care tovarăşii săi au
fost solicitaţi să participe la mitingurile pro Iliescu „ca
la adunările populare comuniste". Pe de altă parte, minerii,
care ar fi - după câte se spune, exagerându-se,
fără îndoială - aproximativ cincisprezece-douăzeci de
mii, sunt fie mineri adevăraţi (mobilizaţi mai mult sau
mai puţin voluntar de sindicate şi de directorii minelor)
sau mineri recent angajaţi (majoritatea răufăcători în
perioadă de „reeducare" prin muncă), fie falşi mineri
(poliţişti sau foşti securişti deghizaţi). Personaje care, în
mod evident, nu sunt mineri le servesc drept ghizi.

Suspecţii arestaţi sunt conduşi în închisori improvizate
la Băneasa şi Măgurele, la periferia Bucureştiului. Ei
sunt păziţi de trupe, dar brutalitatea şi arbitrarul domnesc
peste tot. Condiţiile de igienă sunt deplorabile, violenţele
neîncetate. Au fost semnalate tentative de viol. Deţinuţii
vor sta acolo de la două până la şaizeci de zile. Când sunt
eliberaţi, soldaţii nu se grăbesc să le înapoieze banii şi
obiectele confiscate la sosire.

Autorităţile sanitare raportează cinci sute şaizeci de
răniţi, mulţi dintre aceştia fiind internaţi la secţia de
neurochirurgie a Spitalului nr. 9. In lunile următoare, vor
deceda şaizeci de răniţi. Guvernul va recunoaşte şapte
morţi. Procurorul general şi ministrul de interne raportează
o sută cincizeci de arestări. Asociaţia victimelor mineriadei
din 1990-1991 stabileşte într-un raport adresat preşedintelui
ţării alte statistici: peste o mie trei sute de arestări
arbitrare, şase violuri „oficiale", patru morţi şi paisprezece
răniţi prin împuşcare, în total peste o sută de morţi şi
şapte sute cincizeci şi şase de răniţi. In alte documente,
se menţionează o mie patru sute şaizeci şi şase de
cartuşe trase şi o sută optzeci şi opt de morţi.

Un comunicat al guvernului este formulat în termenii
unei ambiguităţi savant elaborate: „în legătură cu actele
de barbarie din 13-14 iunie, Guvernul a dispus luarea
unor măsuri concrete şi hotărâte pentru anchetarea şi
tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi. 
De asemenea a dispus cercetarea actelor de molestare reclamate
în zilele următoare."

Opus intelectualilor şi studenţilor decadenţi, minerul
trebuie să fie aspru, dar cinstit, primitiv, dar drept. Aproape
de forţele telurice, el este şi reprezentantul ideologiei
productiviste a regimurilor comuniste. Ce poate fi mai
legitim deci pentru gândirea neocomunistă decât să facă
apel la el? Şi el, mai mult decât oricine, este poporul, în
numele căruia s-a făcut „revoluţia" din decembrie 1989.
Iliescu nu încetează să repete că această revoluţie este „o
cucerire a poporului". Aceeaşi frazeologie comunistă!

Pe 15 iunie, Iliescu ţine un frumos discurs de mulţumire,
în faţa minerilor reuniţi la Complexul Expoziţional
din Bucureşti. Auditorii îi sorb cuvintele şi îl întrerup cu
aplauze frenetice. Feţele negre par a fi foarte mândre, cu
casca de miner pe cap, mulţi cu lampa de pe frunte
aprinsă.

„Vă mulţumesc - spune Iliescu - pentru tot ceea ce
aţi făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea
dumneavoastră de înalta conştiinţă civică. [...] Cu un
sentiment deosebit de conştiinţa civică, patriotică aţi
simţit momentul dificil şi cu o dăruire exemplară v-aţi
arătat gata sa fiţi solidari cu puterea nouă. Exemplul
dumneavoastră a fost plin de îmbărbătare pentru toţi cei
de bine, care doresc progresul societăţii romaneşti. Vreau
să vă mulţumesc deci pentru acest act de înaltă solidaritate
pe care l-aţi demonstrat în aceste zile."

Iliescu poartă cravată şi un costum bine croit. Este
înconjurat de persoane pe care le prezintă minerilor,
„reprezentanţi ai guvernului şi ai administraţiei transporturilor
care au organizat deplasările minerilor în condiţii
atât de bune". Vorbeşte şi despre dovezile găsite în
subsolurile Universităţii şi la sediul Partidului Naţional
Ţărănesc: cocteiluri Molotov, droguri, arme albe, douăzeci
şi două de puşti, saci cu praf euforizant, seringi pe
care golanii le-au folosit ca să se drogheze. Iliescu insistă:
„Eu vreau încă o dată să-mi exprim întreaga recunoştinţă,
din partea populaţiei Capitalei, pentru prezenţa
dumneavoastră, utilă şi eficientă. Vreau să mulţumesc
pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat, în care
aţi acţionat, să mulţumesc conducătorilor dumneavoastră,
inginerului Cozma şi celorlaltor (sic!) lideri sindicali
care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi,
care ne-au ajutat în aceste zile. Deci vă mulţumesc tuturor
pentru tot ce aţi făcut în aceste zile. [...] Ştim că
avem în dumneavoastră un sprijin de nădejde, când va
fi nevoie, vom apela! Sper să nu mai fie nevoie să
apelăm la dumneavoastră."

In raportul lor privind evenimentele, Grupul de Dialog
Social şi Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor
Omului în România - Comitetul Helsinki vor consemna
faptul că „acţiunea teroristă din 14-15 iunie a fost premeditată
şi organizată la cel mai înalt nivel al statului,
cu participarea esenţială a Securităţii". Se cunosc violenţele
de neimaginat la care s-au dedat „minero-securiştii",
cum îi numeşte raportul, care subliniază că atitudinea
lor mentală a funcţionat ca aceea a unor atacatori care
cuceresc un oraş, lăsându-1 pradă jafurilor, violurilor şi
omorurilor.

Istoricul Andrei Pippidi aseamănă mineriada cu nelegiuirile
cămăşilor negre ale lui Benito Mussolini şi cu
pogromul din Germania din Noaptea de cristal din 9 noiembrie
1938. In special incendierea clădirilor oficiale
a fost comparată cu incendiul Reichstagului din 27 februarie
1933, provocare menită să îi compromită pe
cei identificaţi ca duşmani ai regimului. Afirmaţia s-a
confirmat câteva luni mai târziu, prin publicarea stenogramelor
din care rezultă ordinele transmise forţelor
de poliţie pe 30 mai, coordonatorul incendierii vehiculelor
de poliţie nefiind altul decât ministrul de interne
Mihai Chiţac.

La rândul său, generalul Victor Stănculescu va preciza
în faţa unei comisii parlamentare, în decembrie
1990, că nouă sute cincizeci şi opt de mineri fuseseră
puşi la dispoziţia forţelor de ordine, fiind cazaţi în cazărmi
până în 19 iunie şi echipaţi cu uniforme ale armatei
(pe care au omis de altfel să le restituie, producând
o pagubă de un milion de lei instituţiei militare!).

Iliescu îşi va revendica rolul jucat în această afacere: în
mai 2007, acuzat de a fi un „oligarh“, vinovat de „genocid”,
el apare la televiziune şi îşi atribuie cu mândrie mineriadele,
justificându-le din nou drept „un act civic”
pentru care „mulţumise minerilor deoarece o meritau”.

Cât despre mineri, aceştia nu ar fi făcut altceva decât
„să cureţe Piaţa Universităţii” şi să „sădească flori”! Iliescu
nu va ezita să afirme în repetate rânduri că acţiunea
minerilor era „justificată”. In noiembrie 2008, aflat în
turneu electoral în Valea Jiului, în cadrul unui miting al
Partidului Social Democrat, partidul în care se află cei
mai mulţi foşti comunişti, îi absolvă pe mineri de orice
responsabilitate privind actele de violenţă: „Nu minerii
au promovat violenţa în România în 1990. Ei nu au fost
în 12 ianuarie, nu au fost pe 28 ianuarie, când demonstraţiile
organizate de liberali şi ţărănişti s-au soldat cu
atacarea guvernului şi a CFSN-ului, au aruncat cu sticle
incendiare la parterul clădirilor. Eu îi invitasem la
dialog şi am ieşit pe post şi le-am spus să îşi potolească
brutele. Nu am mai putut. In 18 februarie, grupuri de
vandali au devastat clădirea Guvernului. Nu minerii au
fost în Târgu Mureş când au fost confruntările acestea,
nu minerii au făcut Piaţă Universităţii, nu au propagat
ura în plină campanie electorală. Nu minerii au fost pe
13 iunie în Bucureşti, când grupe anarhice de vandali au
devastat clădirea Poliţiei, Ministerului de Interne, Televiziunea
Naţională şi au creat panică. E o prezentare a
realităţii deformate de atunci. “

Acest ciclu epic al mineriadelor, avându-i ca eroi pe
ortaci, nu se sfârşeşte aici. O altă mineriadă are loc pe
24-28 septembrie 1991, declanşată de revendicări sindicale
nerezolvate. Cu toate că, încă de la sosirea în gara
Bucureşti-Băneasa, conducători de grup îl anunţă pe
şeful gării că vizează în mod explicit răsturnarea guvernului
şi a preşedintelui. Un căpitan raportează că unii
dintre oamenii săi aveau asupra lor muniţie de război.
Mai mult, acesta a văzut, în Piaţa Victoriei, civili incitându-
i pe mineri la violenţă şi îl menţionează pe un alt
ofiţer care ar fi declarat că „oamenii de la putere trebuiau
înlăturaţi, deoarece ei erau cei care conduseseră
lovitura de stat din 1989“. Această a patra mineriadă se
soldează cu demisia prim-ministrului Petre Roman. Cât
despre Ion Iliescu, acesta va susţine că mişcarea fusese
„spontană", degenerând apoi spre conotaţii politice, în
cursul desfăşurării evenimentelor. în mod curios, sindicatul
minerilor, pretins motivat de simple chestiuni de
ordin social, nu a cerut niciodată demisia conducerii
Regiei minelor. Oricum ar sta lucrurile, după negocieri,
Ion Iliescu şi Miron Cozma publică un comunicat comun
anunţând că toate revendicările au fost satisfăcute...
Iliescu apare, încă o dată, ca fiind marele câştigător al
unei acţiuni întreprinse de „bande de lumpenproletari",
constituind „avangarda revoluţionară a partidului popular".

Cea de-a cincea mineriadă, în ianuarie 1999, începe
şi ea cu revendicări sociale formulate de mineri. 
Exorbitante, acestea degenerează într-un protest mai general,
vizând căderea „regimului Constantinescu“. Cea de-a
şasea şi ultima, în februarie a aceluiaşi an, se declanşează
în momentul în care Curtea Supremă de Justiţie casează
hotărârea Curţii de Apel, care asimilase mineriada din
1991 cu o simplă dezordine datorată unor indivizi în stare
de ebrietate puţin mai gălăgioşi.

Protagoniştii marii mineriade au format obiectul
unor plângeri depuse încă din 1990 de către diverse persoane
morale sau fizice, victime ale violenţelor. Au fost
începute urmăriri judiciare în 1997, la iniţiativa Asociaţiei
Victimelor Mineriadei. Dosarul mineriadelor a fost
instruit de-a lungul anilor de procurorul Dan Voinea.
Cunoscut pentru tenacitatea sa, el nu a scăpat însă de
criticile AVM, care i-au reproşat că a lăsat lucrurile să
treneze, fiind un apropiat al lui Iliescu, implicit vizat în
dosar. De fapt, o anchetă împotriva acestuia va fi deschisă
în 2005. Ancheta îi viza şi pe Petre Roman, Gelu
Voican Voiculescu, precum şi pe mai mulţi ofiţeri superiori
din armată şi poliţie.

Intregul dosar al mineriadelor va deveni un lung şi
complex serial judiciar, în cursul căruia şi unii, şi alţii
au recurs la toate manevrele şi strategiile judecătoreşti
posibile şi imaginabile pentru a dilua responsabilităţile
şi a scăpa de urmărire.

Actul de acuzare emis de procurorii militari stabileşte
că „decizia iniţială de reprimare a fost luată la cel mai
înalt nivel şi a fost coordonată personal de către fostul
şef al statului, Iliescu Ion. Faţă de acesta s-a dispus începerea
urmăririi penale [...]. Planul de acţiune a fost
elaborat la ordinul său şi, în calitate de preşedinte ales,
a ordonat intervenţia militară cu muniţie de război“.
Potrivit rechizitoriului, la mineriada din iunie 1990,
Iliescu Ion „a determinat cu intenţie intervenţia în forţă
a militarilor împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii
din Bucureşti şi din alte zone ale Capitalei, fapt
ce a avut ca urmare moartea şi rănirea prin împuşcare a
mai multe persoane”.

Au mai fost puşi sub urmărire Mihai Chiţac, ministru
de interne în 1990 şi adjunctul său, Gheorghe Andriţa,
pentru a fi ordonat trupelor să tragă în manifestanţi cu
muniţie de război, pe 13 iunie 1990, ceea ce s-a soldat
cu patru morţi. Dar aceştia protestează spunând că nu
au făcut decât să respecte ordinele.

In iunie 2009, Parchetul de pe lângă înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a decis încetarea urmăririi în aceste
cazuri. Iliescu Ion şi Măgureanu Virgil - magistraţii se
exprimă astfel - nu sunt vinovaţi de „propagandă de
război, genocid, tratamente inumane şi complicitate la
tortură”. Chiţac Mihai şi Stănculescu Victor nu sunt vinovaţi
de „tratamente inumane, distrugere de bunuri, furt
sau tăinuire de bunuri culturale”. Intr-un alt dosar cu
privire la 13 şi 14 iunie 1990, Iliescu a beneficiat de
încetarea urmăririi penale în noiembrie 2008. Asociaţia
Victimelor Mineriadelor anunţă că va continua lupta în
justiţie, chiar dacă va trebui să ajungă la Curtea Europeană
a Drepturilor Omului.

Mihai Chiţac a fost condamnat la 15 ani de închisoare
şi cinci ani de interzicere a unor drepturi civile, în octombrie
2008, pentru represiunea revoltei de la Timişoara,
dar starea sa precară de sănătate a impus, în repetate
rânduri, punerea sa în libertate provizorie, ceea ce ar
putea să se perpetueze. (40)

Fără eventuale răsturnări de situaţii judiciare, pagina
mineriadelor pare a fi acum întoarsă. Pe 14 iunie 2005,
liderii sindicatelor minerilor au prezentat scuze poporului
român pentru mineriadele din 1990. A trecut destul timp.
Mineriadele utilizau un vocabular, argumente, imagini,
clişee fixate în inconştientul românilor de aparatul de
propagandă şi educaţie. Dincolo de moştenirea comunismului,
protagoniştii reproduceau practici puternic ancorate
în inconştientul colectiv românesc. Iliescu îi asimila
pe golani cu legionarii, pentru a-i întărâta pe mineri şi
ordona o represiune asemănătoare celei întreprinse de
mareşalul Ion Antonescu în 1941.

Mineriadele au marcat profund istoria ultimului
deceniu al secolului XX în România. Ele reprezintă
o confruntare de lupte, complexe şi adesea obscure, în
care s-au purtat, implicaţi fiind şi minerii, bătălii ideologice
şi mai ales lupte pentru putere. Mineriadele sunt,
într-un infernal cerc vicios, atât o rezultantă, cât şi una
dintre originile dificultăţii României de a se sustrage
moştenirii comuniste, pentru a ajunge la un regim democratic
modern.


Note:

(40). Mihai Chiţac a decedat la 1 noiembrie 2010, la Spitalul
Militar din Bucureşti, în urma unui stop cardio-respirator, după
o ultimă punere în liberate din Spitalul Penitenciar Jilava, cu
câteva săptămâni mai devreme.



va urma