Operatiunea Omega (XVII)

Robert Ludlum

Tanner închise telefonul şi se sprijini de marginea chiuvetei. Apoi plecă de acolo şi ieşi pe uşa bucătăriei în curtea din spate. Cerul era întunecat. O briză făcea frunzele să foşnească şi încreţea suprafaţa apei din piscină. O să vină furtuna, îşi zise Tanner, uitându-se la nori.
Omega se apropia.
Cu sau fără Fassett, Omega era ceva real, nu mai încăpea nici o îndoială. Era reală fiindcă el îi văzuse şi-i simţise puterea, forţa pe care o genera, capabilă să-l îndepărteze pe Laurence Fassett, să manipuleze deciziile şi personalul celei mai importante agenţii de informaţii din ţară.
Tanner ştia că n-avea rost să ia legătura cu Jenkins. Ce-i spusese acesta în camera de zi, în primele ore ale dimineţii?... „Dacă arăţi spre mine, o să neg totul...” Atâta vreme cât Omega putea să-l reducă la tăcere pe Fassett, anihilarea lui Jenkins semăna cu o joacă de copii.
Trebuia să existe un punct de plecare, o trambulină care să-l proiecteze înapoi, printre minciuni. Nu-i mai păsa; voia doar ca totul să se termine, iar familia lui să fie în siguranţă. Nu mai era războiul lui: singura lui grijă o constituiau Ali şi copiii.
Tanner văzu silueta lui Osterman prin fereastra bucătăriei. Asta era! Osterman reprezenta punctul lui de plecare, breşa din Omega! Se duse repede înăuntru.
Leila se aşezase la masă, iar Bernie stătea lângă maşina de gătit, unde fierbea apă pentru cafea.
— Plecăm, zise Bernie. Ne-am făcut bagajele; o să chem un taxi.
— De ce?
— Ceva nu e în regulă, spuse Leila şi chestia asta nu mă priveşte. Nu suntem implicaţi şi nici nu vrem să fim.
— Despre asta vreau să vorbesc. Cu amândoi. Bernie şi Leila se uitară unul la altul.
— Dă-i drumul, zise Bernie.
— Nu aici. Afară.
— De ce afară?
— Nu vreau să audă Ali.
— Doarme.
— Trebuie să vorbim afară.
Cei trei trecură pe lângă piscină, îndreptându-se către capătul peluzei. Tanner se întoarse, stând cu faţa spre ei.
— Nu mai trebuie să minţiţi. Nici unul dintre voi. Vreau ca rolul meu să se termine. Nu-mi mai pasă. Făcu o pauză. Ştiu despre Omega.
— Despre ce? întrebă Leila.
— Omega... Omega! vocea lui Tanner – şoapta lui – era mâhnită. Nu-mi pasă! Să mă bată Dumnezeu, nu-mi pasă!
— Ce tot spui acolo?
Bernie îl privea cu atenţie pe directorul de ştiri, făcând un pas către el. Tanner se dădu înapoi.
— Care-i problema?
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu face asta!
— Ce să nu fac?
— Ţi-am spus! Pentru mine nu mai are nici o importanţă! Dar vă rog! Vă rog! Lăsaţi-i în pace pe copii şi pe Ali. Faceţi ce vreţi cu mine!... Dar lăsaţi-i pe ei în pace!
Leila întinse mâna şi îşi puse palma pe braţul lui Tanner.
— Nu eşti în toate minţile, Johnny. Nu ştiu despre ce vorbeşti.
Tanner se uită la mâna Leilei şi îşi stăpâni lacrimile.
— Cum poţi să faci asta? Te rog! Nu mai minţi! Nu cred că aş putea suporta.
— Să mint în legătură cu ce?
— N-ai auzit niciodată despre nişte conturi bancare în Elveţia? La Zürich?
Leila îşi retrase mâna şi soţii Osterman rămaseră nemişcaţi. Într-un târziu, Bernie vorbi calm:
— Da, am auzit despre nişte conturi bancare la Zürich. Avem şi noi vreo două.
Leila se uită la soţul ei.
— De unde aţi luat banii?
— Noi câştigăm mulţi bani, răspunse Bernie prudent. Ştii asta. Pentru liniştea ta, n-ai decât să-l suni pe contabilul nostru. L-ai cunoscut pe Ed Marcum. Nu e altul mai bun... sau mai curat... În California.
Tanner era zăpăcit. Simplitatea replicii lui Osterman îl încurca; suna atât de firesc.
— Dar soţii Cardone şi Tremayne? Şi ei au conturi la Zürich?
— Bănuiesc că da. Şi, în afară de ei, ar mai fi vreo cincizeci la sută din oamenii pe care-i cunosc pe Coastă. 
— De unde au banii?
— De ce nu-i întrebi pe ei?
Osterman continua să-i răspundă cu un calm imperturbabil.
— Tu ştii!
— Eşti stupid, zise Leila. Atât Dick, cât şi Joe sunt oameni de mare succes. Joe, probabil că mai mult decât noi toţi.
— Dar de ce Zürich? Ce e la Zürich?
— O anume libertate, răspunse Bernie încet.
— Asta e! Îmi amintesc de reclama pe care o făceai aseară! “Ce-ţi doreşti cel mai mult?”, aşa spuneai.
— Se pot face mulţi bani la Zürich, n-o să neg asta.
— Cu Omega! Aşa-i faci tu, nu-i aşa? Nu-i aşa?
— Nu ştiu ce înseamnă asta, spuse Bernie neliniştit.
— Dick şi Joe! Ei sunt cu Omega! Ca şi tine! „Spărtura din Piele”! Informaţii pentru Zürich! Bani pentru informaţii!
Leila înhaţă mâna lui Bernie.
— Telefoanele, Bernie! Mesajele.
— Leila, te rog... Ascultă, Johnny. Îţi jur că nu ştiu despre ce vorbeşti. Aseară m-am oferit să te ajut şi vorbeam serios. Se pot face investiţii; îţi ofeream bani pentru investiţii. Asta-i tot.
— Nu pentru informaţii? Nu pentru Omega?
Leila apucă mâna soţului ei; Bernie se uită la ea, poruncindu-i din priviri să se calmeze. Se întoarse către Tanner.
— Mă îndoiesc că informaţiile de care dispui mi-ar putea fi de folos. Nu cunosc nici o Omega. Nu ştiu ce-i asta.
— Joe ştie! Dick ştie! Au vorbit amândoi cu Ali şi cu mine! Ne-au ameninţat.
— În cazul acesta, eu nu sunt partener cu ei. Noi nu suntem partenerii lor.
— O, Doamne, Bernie, s-a întâmplat ceva...
Leila nu se mai putea stăpâni. Bernie se întinse spre ea şi-o îmbrăţişa.
— Orice-ar fi, n-are nici o legătură cu noi... Spune-ne mai bine despre ce e vorba. Poate că stă în puterea noastră să te ajutăm.
Tanner se uită cu atenţie la ei şi realiză cât de tandră era îmbrăţişarea lor. Voia să-i creadă. Avea o nevoie disperată de aliaţi. Iar Fassett îi spusese: nu toţi erau Omega.
— Chiar nu ştiţi, nu? Nu ştiţi ce e Omega. Sau ce înseamnă „Spărtura din Piele”.
— Nu, zise Leila cu simplitate.
Tanner îi credea. Trebuia să-i creadă, fiindcă asta însemna că nu mai era singur. Aşa că le spuse. Totul.
După ce termină, cei doi rămaseră cu privirile aţintite asupra lui, fără să scoată un cuvânt. Începuse o ploaie măruntă, darnici unul dintre ei n-o simţea. În cele din urmă, Bernie vorbi:
— Şi tu ai crezut că eu mă refeream la... că noi aveam vreo legătură cu asta? Bernie îşi îngustă ochii, nevenindu-i să creadă. Doamne! E o nebunie!
— Nu, nu e. E adevărat. Eu am văzut.
— Spui că Ali nu ştie? întrebă Leila.
— Mi s-a spus să nu suflu o vorbă, asta mi-au spus!
— Cine? O persoană pe care n-o poţi găsi la telefon? Un individ de care Washingtonul nu a auzit? Cineva care te-a zăpăcit cu minciuni despre noi?
— Un om a fost ucis! Familia mea putea să fie omorâtă miercuri! Soţii Cardone şi Tremayne au fost atacaţi cu gaz azi-noapte!
Osterman se uită la soţia lui, apoi din nou la Tanner.
— Dacă au fost într-adevăr atacaţi, zise el încet.
— Trebuie să-i spui lui Alice. Leila vorbise apăsat. Nu-i mai poţi ascunde adevărul.
— Ştiu. Aşa o să fac.
— Şi pe urmă trebuie să plecăm de-aici, spuse Osterman.
— Încotro?
— La Washington. Există unul sau doi senatori. Vreo doi congresmeni, care sunt prieteni cu noi.
— Bernie are dreptate. Noi avem prieteni la Washington. Ploaia începuse să se înteţească.
— Hai să intrăm în casă, zise Leila, atingând uşor umărul lui Tanner.
— Stai! Nu putem vorbi acolo. Casa e plină de microfoane.
Bernie şi Leila Osterman reacţionară de parcă ar fi fost pălmuiţi.
— Peste tot? întrebă Bernie.
— Nu sunt sigur... Nu mai sunt sigur de nimic.
— Atunci nu mai vorbim în casă; sau dacă vorbim, dăm drumul tare la radio şi discutăm în şoaptă.
Tanner se uită la prietenii lui. Slavă Domnului! Slavă Domnului! Era începutul drumului de întoarcere spre normalitate.


În mai puţin de o oră, vijelia de iulie se dezlănţuise. Buletinele posturilor de radio prognozau furtuni de proporţii; se transmiteau avertismente pentru ambarcaţiunile de dimensiuni medii, aflate între Hatteras şi Rhode Island. Localitatea Saddle Valley nu era nici atât de izolată, nici protejată pentru a scăpa de inundaţii.
Ali se sculă o dată cu primul tunet, iar John îi spuse – îi şopti – printre zgomotele aparatelor de radio date tare, că trebuia să se pregătească să plece cu Bernie şi Leila. O strânse în braţe şi o imploră să nu pună întrebări, să aibă încredere în el.
Copiii fură aduşi în camera de zi; Ali pregăti două valize şi le duse lângă intrarea în garaj. Leila fierse nişte ouă, apoi împacheta ţelină şi morcovi.
Bernie spusese că s-ar putea să nu facă nici un popas timp de o oră sau două. Tanner urmărea pregătirile, iar gândurile îl duseră cu un sfert de secol în urmă.
Evacuarea!
Telefonul sună la ora două şi jumătate. Era Tremayne, sugrumat de emoţie, isterizat, care – pe un ton fals, îşi zise Tanner – relată întâmplarea de la gara Lassiter şi preciza că el şi cu Ginny erau prea şocaţi ca să mai poată veni la cină. Cina de sâmbătă seara, dintr-un week-end al lui Osterman.
— Trebuie să-mi spui ce se întâmplă!
Alice Tanner vorbea cu soţul ei în cămară. Un aparat portabil de radio era dat la maximum, iar ea încercă să-l închidă. Soţul ei îi prinse mâna, oprind-o şi-o trase spre el.
— Ai încredere. Te rog, ai încredere în mine. O să-ţi explic în maşină.
— În maşină? Ali făcu ochii mari de frică şi îşi duse mâna la gură. Vrei să spui că... nu poţi vorbi.
— Ai încredere.
Tanner se duse în bucătărie şi i se adresă, mai mult prin gesturi, lui Bernie:
— Hai să încărcăm bagajele.
Se duseră să ia valizele. Când se întoarseră din garaj, Tanner şi Osterman o găsiră pe Leila la fereastra bucătăriei, privind spre curtea din spate.
— Afară a început o adevărată furtună.
Telefonul sună şi Tanner se duse să răspundă. Cardone spumega de furie. Jura întruna că avea să-l facă fărâme pe ticălosul care-i gazase. Era şi tulburat, cu totul zăpăcit. Ceasul lui valora opt sute de dolari, dar nu-i fusese luat. Avusese în portofel două hârtii de o sută, care rămăseseră neatinse.
— Poliţia spunea că lui Dick i s-au furat nişte hârtii. Ceva în legătură cu Zürich, Elveţia.
Cardone icni scurt, apoi se făcu linişte. Când Joe vorbi din nou, vocea de-abia i se auzea:
— N-are nici o legătură cu mine!
Apoi, fără multă convingere, îi spuse în grabă lui Tanner că primise un telefon din Philadelphia, prin care era avertizat că tatăl lui se îmbolnăvise grav. El şi cu Betty erau nevoiţi să rămână acasă. Poate că aveau să se vadă cu toţii duminică. Tanner puse receptorul în furcă.
— Hei!
Leila se uita la ceva de pe peluză.
— Priveşte umbrelele alea. Pur şi simplu au fost smulse. Tanner se uită pe fereastra de deasupra chiuvetei. Cele două umbrele mari fuseseră aplecate de forţa vântului. Pânza fiecăreia era întinsă între spiţele metalice. În curând avea să se rupă sau să se întoarcă pe dos. Tanner ştia că ar fi părut ciudat să nu aibă grijă de ele. N-ar fi fost normal.
— O să le dau jos. Durează două minute.
— Vrei să te ajut?
— N-are rost să ne udăm amândoi.
— Trenciul tău e în dulapul din hol.
Vântul era puternic, ploaia cădea în rafale. Îşi proteja faţa cu mâinile şi îşi croi drum spre cea mai îndepărtată masă. Se întinse sub pânza ce flutura şi apucă scoaba metalică. Începu să tragă de ea.
Un zgomot asurzitor se auzi dinspre tăblia mesei din fier forjat. Zburară aşchii metalice, arzându-i braţul. Zgomotul se repetă. Fragmente de ciment de la picioarele lui ricoşară la baza mesei. Urmă apoi altă împuşcătură, de astă dată pe partea cealaltă.
Tanner se aruncă sub masa metalică, ghemuindu-se la capătul îndepărtat, în afara traiectoriei gloanţelor.
Asupra lui se abătu o salvă de împuşcături rapide, care împrăştiară particule de metal şi piatră. Începu să se furişeze în spate, spre pajişte, însă micile explozii din noroi îl blocară. Înhaţă un scaun şi-l ţinu strâns în faţa lui, de parcă ar fi fost ultimele fire ale unei frânghii destrămate, iar el s-ar fi aflat suspendat deasupra unei prăpăstii. Îngheţă de spaimă, aşteptându-şi moartea.
— Fugi! La naiba! Fugi!
Osterman trăgea de el, plesnindu-l peste faţă şi smulgându-i scaunul din mână. Porniră în patru labe spre casă; gloanţele se izbeau cu zgomot surd de ziduri.
— Stai deoparte! Nu te duce la uşă! ţipă Bernie.
Dar era prea târziu, ori soţia lui nu luase în seamă ordinul. Leila deschise uşa, iar Bernie Osterman îl aruncă pe Tanner înăuntru, sărind în acelaşi timp peste el. Leila se ghemui sub fereastră şi închise uşa.
Împuşcăturile încetară. Ali alergă spre soţul ei şi-l întoarse cu faţa în sus, îi luă capul în poală şi gemu când îi văzu sângele de pe braţele dezgolite.
— Eşti rănit? ţipă Bernie.
— Nu... nu, n-am nimic.
— Da’ de unde! O, Doamne! Uită-te la braţele lui! Ali încerca să şteargă sângele cu mâna.
— Leila! Caută nişte alcool! Iod! Ali, ai iod?
Ali nu putea răspunde – avea obrajii scăldaţi în lacrimi. Leila o prinse de umeri şi vorbi cu asprime:
— Încetează, Ali! Încetează! Unde ai pansamente, antiseptice? Johnny are nevoie de ajutor!
— Sunt nişte sprayuri... În cămară. Şi tifon.
Ea nu şi-ar fi lăsat soţul singur. Leila se strecură în cămară. Bernie examina braţele lui Tanner.
— Nu e grav. Doar nişte zgârieturi. Nu cred că i-a pătruns ceva în carne...
John ridică privirea recunoscătoare spre Bernie, simţind dispreţ faţă de sine.
— Mi-ai salvat viaţa... Nu ştiu ce să spun.
— Să mă săruţi la viitoarea mea zi de naştere... Bravo, Leila. Dă-l încoace.
Osterman luă sprayul şi stropi cu el braţele lui Tanner.
— Ali, sună la poliţie! Stai departe de fereastră, dar găseşte-l pe măcelarul ăla gras căruia-i spuneţi căpitan de poliţie!
Alice se ridică fără tragere de inimă de lângă soţul ei şi se furişă pe lângă chiuveta din bucătărie. Întinse mâna spre perete şi luă receptorul.
— E mort.
Leila icni de spaimă. Bernie se repezi la Ali şi-i smulse receptorul din mână.
— Are dreptate.
John Tanner se întoarse cu faţa în jos şi apăsă cu braţele podeaua bucătăriei. Era bine. Se putea mişca.
— Hai să vedem cum stăm, zise el încet.
— Ce vrei să spui? întrebă Bernie.
— Fetelor, voi staţi la podea... Bernie, întrerupătorul e lângă telefon. Ridică-te şi aprinde lumina după ce număr eu până la trei.
— Ce-ai de gând să faci?
— Fă cum ţi-am spus.
Tanner se strecură spre uşa bucătăriei, pe lângă bar şi se ridică în picioare lângă fereastră. Singurele zgomote erau ale ploii, vântului şi ale câte unui tunet.
— Eşti gata? Încep să număr.
— Ce vrea să facă?
Ali dădu să se ridice; dar Osterman puse mâna pe umărul ei şi n-o lăsă.
— Tu ai mai trecut prin asta, Bernie, spuse John. Manualul de infanterie. Capitolul: Patrule de noapte. Nu trebuie să-ţi faci griji. Şansele sunt de o mie la unu în favoarea mea.
— Nu potrivit cărţilor pe care le ştiu eu.
— Taci!... Unu, doi, trei!
Osterman răsuci întrerupătorul şi lumina din bucătărie se aprinse. Tanner sări către cămară.
A venit. Semnalul. Semnul că duşmanul era acolo.
Se auzi împuşcătura, geamul se sparse, iar glonţul se izbi de perete, făcând să zboare fragmente de tencuială. Osterman stinse lumina.
Pe podea, John Tanner, închise ochii şi vorbi calm.
— Aşadar, asta-i situaţia. Microfoanele au fost o minciună... Totul – o minciună.
— Nu! Înapoi! Fugiţi înapoi! ţipă Leila, fără ca nimeni să-şi dea seama cu cine vorbea.
Traversă în goană bucătăria, urmată de Alice, către uşă.
Copiii lui Tanner nu auziseră împuşcăturile de afară; zgomotele ploii, tunetele şi televizorul le acoperiseră. Dar auziseră focul de armă din bucătărie. Cele două femei se aruncară peste ei, trântindu-i la podea, protejându-i cu trupurile lor.
— Ali, du-i în sufragerie! Rămâneţi la podea! Ordonă Tanner. Bernie, nu ai cumva o armă?
— Îmi pare rău, n-am avut niciodată.
— Nici eu. Ciudat! I-am dezaprobat întotdeauna pe cei care-şi cumpără arme. Mi se părea un gest atât de primitiv.
— Ce-o să facem?
Leila încerca să rămână calmă.
— O să ieşim de-aici, răspunse Tanner. Împuşcăturile vin din pădure. Cel care trage nu ştie dacă avem sau nu arme. N-o să tragă din faţa casei... cel puţin eu nu cred. Pe Orchard trec maşini destul de des... O să ne îngrămădim în camionetă şi ieşim dracului de-aici.
— Eu o să deschid uşa, zise Osterman.
— Ai fost o dată erou în după-amiaza asta. E rândul meu... dacă ne sincronizăm mişcările, nu-i nici o problemă. Uşa de la garaj se ridică repede.
Se strecurară în garaj. Copiii se întinseră în spatele camionetei, între valize, înghesuiţi, dar protejaţi. Leila şi Ali se ghemuiră pe podea, în spatele scaunului din faţă. Osterman se instala la volan, iar Tanner, postat lângă uşa garajului, era pregătit s-o ridice.
— Dă-i drumul. Porneşte!
El urma să aştepte până când motorul se ambala la maximum, apoi ar fi deschis uşa şi-ar fi sărit în camionetă. Nu era nici o problemă. Maşina ar fi trecut pe lângă micul Triumph şi-ar fi luat uşor curba, pentru a ţâşni în jos pe alee.
— Dă-i drumul, Bernie! Ce naiba, porneşte!
Însă Osterman deschise uşa şi coborî. Se uită lung la Tanner.
— Motorul e mort.

Tanner învârti cheia în contactul. Triumph-ului. Motorul nu reacţiona. Osterman împinse capota camionetei şi-i făcu semn lui John. Cei doi se uitară la motor la flacăra unui chibrit aprins de Tanner. Toate firele fuseseră tăiate.
— Uşa garajului se deschide de afară? întrebă Bernie.
— Da. Dacă nu-i încuiată.
— Era?
— Nu.
— N-am fi auzit dacă era deschisă?
— Cu ploaia asta, probabil că nu.
— Atunci, s-ar putea să fie cineva aici.
Cei doi se uitară spre uşa băii. Era închisă. Era singura ascunzătoare posibilă din garaj.
— Hai să-i scoatem de-acolo, şopti Tanner.
Ali, Leila şi copiii se întoarseră în casă. Bernie şi John se uitară prin garaj, căutând obiecte ce-ar fi putut servi drept arme. Tanner luă un topor ruginit; Osterman, o furcă. Se apropiară de uşa închisă.
Tanner îi făcu semn lui Bernie s-o deschidă. Apoi se repezi înăuntru, cu lama toporului în faţa lui.
Încăperea era pustie. Dar pe perete, mâzgălită cu vopsea neagră, se vedea litera grecească Ω.



va urma