CORĂBIILE TIMPULUI (16)

STEPHEN BAXTER

Acasă

Nu pot descrie cât de straniu mi se părea să merg pe Petersham Road, prin aerul nopţii, întorcându-mă, în sfârşit, la propriul meu cămin – cu un Morloc lângă mine!

Casa se afla pe colţul unui cvartal şi avea bovindouri mari, nişte sculpturi fără multe pretenţii în jurul cadrului uşii şi o verandă cu coloane ce imitau stilul elin. În faţă se găsea o scară ce ducea către pivniţă, cu o balustradă delicată de metal, vopsită în negru. Întreg ansamblul era, realmente, un soi de pastişă a caselor cu adevărat impozante din Green sau a celor de pe culmea dealului; însă era o locuinţă mare, confortabilă şi încăpătoare, pe care o cumpărasem la un preţ foarte bun, pe când eram tânăr, şi din care n-aveam intenţia să mă mut.

Am trecut pe lângă uşa din faţă şi am ocolit către partea dindărăt a casei. În spate să găseau nişte balcoane, cu pilaştri graţioşi din fier, vopsiţi în alb, ce ofereau o privelişte către Vest. Am putut să desluşesc ferestrele fumoarului şi ale sufrageriei, acum întunecate (mi-am dat seama că nu ştiam ce oră a nopţii era), însă eram conştient de o absenţă bizară în partea dinapoi a fumoarului. Am avut nevoie de câteva momente pentru a-mi aduce aminte ce însemna aceasta – o absenţă neaşteptată este ceva mult mai greu de identificat decât o prezenţă distonantă. Era, de fapt, locul camerei de baie pe care aveam să o construiesc mai târziu. Aici, în 1873, încă eram silit să mă spăl într-o vană adusă în dormitor de un valet!

Iar în acea seră prost proporţionată, ce ieşea dindărătul casei, se găsea laboratorul meu, acolo unde – am văzut eu, cu un fior de nerăbdare – încă ardea o lumină. Toţi musafirii de la cină plecaseră, iar servitorii se retrăseseră de mult; numai el – eu – lucra în continuare.

Mă cuprinse un vălmăşag de sentimente pe care îmi închipui că nici un om nu le trăise până atunci; aici era casa mea, cu toate că nu puteam ridica nici o pretenţie asupra ei!

M-am întors la uşa din faţă Nebogipfel stătea ceva mai departe, pe drumul pustiu; părea temător să se apropie de scară, căci hruba în care cobora era cufundată într-o beznă desăvârşită, chiar şi cu ochelari.
— N-are de ce să-ţi fie frică, i-am spus eu. Este un lucru obişnuit să existe bucătării şi alte anexe subterane în case ca astea... Treptele şi balustrada sunt destul de solide.
Nebogipfel, anonim în spatele ochelarilor săi, cercetă scara cu suspiciune. Bănuiam că precauţia sa provenea din necunoaşterea robusteţii tehnologiilor din secolul al XIX-lea – uitasem cât de stranie i se părea, probabil, primitiva mea epocă, deşi ceva din atitudinea lui mă deranja.

Îmi învie în minte, şi mă tulbură, un episod bizar din propria mea copilărie. Casa în care am crescut era mare şi întortocheată – nepractică, de fapt – şi avea nişte tuneluri subterane care duceau la un corp cu grajduri, cămări şi alte anexe: astfel de pasaje sunt un element comun al locuinţelor din acea epocă. Pe sol erau dispuse, din loc în loc, nişte grătare: piese rotunde, vopsite în negru, ce acopereau puţurile care dădeau spre tuneluri, pentru ventilaţie. Mi-am amintit, acum, de propria mea frică, de pe vremea când eram copil, faţă de acele hrube închise din pământ. Poate or fi fost ele simple guri de aerisire, dar, mă atenţiona imaginaţia mea de copil, dacă vreo mână osoasă ţâşnea printre acele bare late şi mă înhăţa de gleznă?

Mi-am dat seama în acest moment – cred că ceva din atitudinea precaută a lui Nebogipfel declanşa toate acestea – că exista o oarecare similitudine între acele deschideri din pământ ale copilăriei mele şi sinistrele puţuri ale Morlocilor... Oare de aceea, la urma urmei, îl lovisem atât de năprasnic pe acel copil Morloc, în anul de graţie 657208?

Nu sunt o persoană care să se bucure de asemenea revelaţii asupra propriului său caracter! În mod foarte nedrept, am sărit la Nebogipfel:
— În plus, am crezut că vouă, Morlocilor, vă place întunericul!
M-am întors cu spatele la el şi m-am îndreptat către uşa din faţă.

Totul era atât de familiar – şi totuşi atât de diferit, într-un fel deconcertant. Chiar şi dintr-o privire, puteam să remarc o mie de schimbări minore faţă de vremea mea, la optsprezece ani în viitor. Într-un loc, bunăoară, se vedea lintoul încovoiat, pe care mai târziu aveam să-l înlocuiesc, iar în altul, spaţiul liber unde urma să se afle suportul arcuit de felinar, pe care aveam să-l instalez într-o bună zi, la sugestia doamnei Watchets.

Am ajuns să-mi dau seama, din nou, ce chestiune remarcabilă era călătoria în timp! S-ar putea crede că cele mai dramatice schimbări survin într-un zbor peste mii de secole ceea ce am descoperit şi eu – însă până şi acest salt minuscul, de numai câteva decenii, mă transformase într-un anacronism.
— Eu ce trebuie să fac? Să te aştept aici?
M-am gândit la prezenţa tăcută a lui Nebogipfel, lângă mine. Cu ochelarii pe faţă şi haina mea încă atârnându-i pe corp, părea în egală măsură caraghios şi primejdios!
— Cred că există mai multe pericole dacă rămâi afară. Dacă te observă vreun poliţist? Ar putea crede că eşti vreun spărgător ciudat. În caz că te arestează...
Nu eram sigur dacă perspectivele unui Morloc într-o secţie de poliţie de la 1873 erau îngrijorătoare ori amuzante! Fără reţeaua sa de maşinării Morloce, Nebogipfel era cu desăvârşire lipsit de apărare; plonjase în Istorie exact la fel de nepregătit precum fusesem eu în prima plimbare.
— Şi cum rămâne cu câinii? Sau cu pisicile? Mă întreb ce ar face un mascul obişnuit, născut prin anii 1870, cu un Morloc. O masă gustoasă, cred... Nu, Nebogipfel. Una peste alta, cred că vei fi mai în siguranţă dacă stai în preajma mea.
— Şi tânărul bărbat pe care îl vizitezi? Cum rămâne cu reacţia lui?
— Ei bine, am oftat eu, întotdeauna a fost dăruit cu o minte deschisă şi flexibilă. Sau, cel puţin, aşa îmi place să cred!... Poate că voi afla în curând. În plus, prezenţa ta ar putea să mă convingă – să-l convingă pe el, adică – de veridicitatea relatării mele.
Şi, fără a-mi mai permite alte ezitări, am tras de cordonul soneriei.

Din interiorul casei, am auzit nişte uşi trântindu-se, după care, un strigăt enervant: „În regulă, vin imediat!” – iar apoi, nişte paşi bocăniră pe coridorul scurt ce lega laboratorul meu de restul casei.
— Sunt eu, am rostit printre dinţi, pentru Nebogipfel. El. Pesemne că este târziu – servitorii s-au culcat.
O cheie zăngăni în broasca uşii.
— Ochelarii! Şuieră Nebogipfel.
Mi-am dat jos de pe faţă anacronismul ofensator şi l-am îndesat în buzunarul de la pantaloni, tocmai în clipa în care se deschise uşa în cadrul ei stătea un bărbat tânăr, al cărui chip strălucea ca o lună în lumina singurei lumânări ce o purta. Privirea pe care mi-o aruncă – eu fiind îmbrăcat doar în cămaşă – a fost fugitivă; iar inspecţia făcută lui Nebogipfel chiar şi mai superficială. (Cam acela era deci spiritul de observaţie pe care îl puneam la mare preţ!)
— Ce naiba vreţi? Este unu dimineaţa, ştiaţi?
Am deschis gura să vorbesc. Însă micul meu preambul, îndelung repetat, îmi dispăru din minte.

Astfel am ajuns faţă în faţă cu mine însumi, la vârsta de douăzeci şi şase de ani!

Moses

După această experienţă, m-am încredinţat că noi toţi, fără excepţie, folosim oglinda pentru a ne amăgi. Reflecţia pe care o vedem acolo se află atât de mult sub controlul nostru; ne punem în valoare cele mai bune trăsături, chiar dacă inconştient, şi ne potrivim atitudinile într-un mod în care nici cel mai apropiat prieten nu l-ar recunoaşte. Şi, de bună seamă, nu ne găsim sub constrângerea de a ne privi din unghiurile mai puţin favorabile, cum ar fi, de pildă, ceafa, ori nasul proeminent dintr-un profil glorios, complet.

Ei bine, mă aflam în faţa unei reflecţii pe care nu o controlam – şi ce experienţă tulburătoare era!

Avea înălţimea mea, fireşte: la drept vorbind, am fost uimit să descopăr că mă micşorasem un pic în cei optsprezece ani care ne despărţeau. Fruntea îi era stranie: nefiresc de lată, exact aşa cum îmi spuseseră multe persoane, fără cruţare, pe parcursul vieţii mele, şi presărată cu fire subţiri de păr, şaten-nisipiu, care încă nu căzuseră şi nici nu dădeau semne de încărunţire. Ochii îi erau cenuşii, limpezi, nasul drept, iar maxilarul puternic – însă nu se putea spune că fusesem un diavol chipeş. Era palid de la natură, iar această lividitate era sporită de lungile ceasuri petrecute, încă din anii de formare, în biblioteci, camere de studiu, săli de clasă şi laboratoare.

Am simţit o vagă repulsie; într-adevăr, exista un pic de Morloc în mine! Iar urechile mele oare chiar fuseseră vreodată atât de proeminente?

Dar, mai presus de toate, îmi atraseră atenţia hainele. Hainele!
Purta acele veşminte de care îmi aminteam ca fiind ţinuta de crai: un sacou scurt, de un roşu-strălucitor, peste o jiletcă galbenă cu negru, prinsă cu nasturi grei din alamă, ghete înalte şi galbene, şi un bucheţel de flori care îi împodobea reverul.

Oare eu chiar îmbrăcasem vreodată o asemenea costumaţie? Pesemne că da, însă orice altceva diferit de propriul meu stil sobru ar fi fost greu de imaginat.
— La naiba, nu m-am putut abţine să nu spun, zici că eşti un măscărici!
El păru nesigur – observase ceva bizar în legătură cu chipul meu, era limpede – dar răspunse destul de spontan:
— Poate c-ar trebui să-ţi închid uşa în nas, domnule. Ai urcat dealul numai pentru a te lega de îmbrăcămintea mea?
Am observat că bucheţelul său era destul de veştejit şi am avut impresia că puteam detecta un iz de coniac în răsuflarea sa.
— Ia spune-mi, astăzi este joi?
— E o întrebare foarte bizară. Poate că s-ar cădea să...
— Da?
Îşi ridică lumânarea şi se uită la chipul meu. Era atât de fascinat de mine – de propriul său alter ego vag perceput – încât îl ignoră pe Morloc: o făptură umană din viitorul îndepărtat, care stătea la nici doi iarzi de el! M-am întrebat dacă, în această scenă, nu cumva era ascunsă o metaforă grosolană: oare călătorisem prin timp, la urma urmei, numai pentru a mă căuta pe mine însumi?

N-aveam însă vreme de ironie şi chiar mă simţeam oarecum ruşinat pentru că formulasem un asemenea gând literar!
— Este joi, din întâmplare. Sau era – acum ne găsim în primele ceasuri ale zilei de vineri. Ce-i cu asta? Şi de ce n-ai ştiut de la început? Cine eşti dumneata, domnule?
— Am să-ţi spun cine sunt, am răspuns. Şi... – Am arătat către Morloc, determinând-o pe şovăielnica noastră gazdă să facă ochii mari -... cine este acesta. Şi de ce nu sunt sigur ce oră este, nici măcar ce zi. Dar, mai întâi, putem intra înăuntru? Căci tare mult mi-ar plăcea un pic din coniacul dumitale.
El rămase nemişcat poate vreo jumătate de minut, cu fitilul lumânării sfârâind în balta sa de ceară, iar în depărtare auzeam suspinul Tamisei, care îşi croia apatică drumul printre podurile din Richmond. Apoi, în cele din urmă, el rosti:
— Ar trebui să vă arunc în stradă! Dar...
— Ştiu, am zis blând.
Mi-am privit alter ego-ul mai tânăr cu indulgenţă; niciodată nu m-am ferit de speculaţiile febrile şi îmi puteam închipui ce ipoteze nebuneşti fermentau deja în acea minte fecundă şi nedisciplinată!
Ajunse la o decizie. Se dădu la o parte din cadrul uşii.

I-am făcut semn lui Nebogipfel să o ia înainte. Picioarele Morlocului, goale, cu excepţia unui strat de păr, lipăiră pe parchetul holului. Alter ego-ul meu mai tânăr rămăsese din nou cu ochii fixaţi – Nebogipfel îi susţinu privirea cu interes – şi zise:
— E... ăă... este târziu. Nu vreau să-i trezesc pe servitori. Veniţi în sufragerie – probabil este cea mai călduroasă încăpere.
Holul era întunecos, vopsit în partea de jos şi cu un rând de cuiere pentru pălării. Contururile craniului mare al gazdei noastre şovăielnice erau accentuate de singura lumânare, în timp ce ne conducea către fumoar. În sufragerie, cărbunii încă mocneau în şemineu. Gazda noastră aprinse lumânările de la aceea pe care o purta, iar camera deveni puternic iluminată, căci acolo se afla o duzină de lumânări: două în sfeşnice de alamă, pe policioara căminului, cu o cutie de tutun rotofeie şi tihnită între ele, iar restul în aplice.

Am cercetat cu privirea această încăpere caldă şi liniştită – atât de familiară şi, totuşi, atât de diferită după rezugrăviri şi redecorări dintre cele mai subtile! Lângă uşă se afla măsuţa cu teancul ei de ziare – pline, fără nici un dubiu, de analize sumbre asupra celor mai recente declaraţii ale domnului Disraeli26 sau poate de articole foarte plicticoase despre Chestiunea Orientală27 – iar în apropierea căminului se găsea fotoliul meu jos şi confortabil. Însă nici urmă de setul meu de măsuţe octogonale şi de lămpile mele incandescente, cu crini de argint.

Gazda noastră ajunse acum la Morloc. Se aplecă înainte, odihnindu-şi mâinile pe genunchi.
— Ce-i arătarea asta? Parcă-i un soi de maimuţă – sau un copil diform. Haina pe care o poartă este a ta?
Tonul acesta mă descumpăni – şi m-am trezit zicând ceea ce am zis:
— Nu este o arătare, ci un om. Şi poate vorbi singur.
— Chiar aşa? Îşi întoarse faţa către Nebogipfel. Adică, chiar poţi? Sfinte Sisoe!
Continuă să se holbeze la chipul păros al bietului Nebogipfel, în timp ce eu am rămas nemişcat pe covorul din sufragerie, străduindu-mă să nu-mi trădez nerăbdarea – ca să nu mai pomenesc de jenă – pricinuită de această lipsă de politeţe.
El îşi aminti de îndatoririle sale de gazdă.
— Of, zise, îmi pare rău. Vă rog, luaţi loc aici!
Nebogipfel, încotoşmănat în haina mea, rămase în picioare în mijlocul carpetei din faţa şemineului. Se uita în jos spre podea, apoi în jur prin încăpere. Părea să aştepte ceva – şi, într-o clipă, am înţeles. Atât de obişnuit era Morlocul cu tehnologia timpului său, încât spera ca mobila să se ridice din covor! Deşi, atunci când aveam să ne cunoaştem mai bine, Morlocul urma să se dovedească o persoană cu mintea flexibilă, în acea clipă, era la fel de încurcat cum poate aş fi fost eu dacă m-aş fi apucat să caut grila de protecţie a unei lămpi cu incandescenţă pe peretele unei caverne din epoca de piatră.
— Nebogipfel, am rostit eu, acestea sunt vremuri mai simple. Formele sunt fixe. Am arătat către masă şi scaune. Trebuie să alegi unul dintre acestea.

Alter ego-ul meu mai tânăr ascultă acest schimb de replici cu evidentă curiozitate.
Morlocul, după alte câteva secunde de ezitare, se îndreptă spre unul dintre scaunele mai masive.
Am ajuns acolo înaintea lui.
— De fapt, nu pe acesta, Nebogipfel, am spus cu blândeţe. Nu cred că îl vei găsi comod – s-ar putea să încerce să-ţi facă un masaj, înţelegi, dar nu este proiectat pentru greutatea ta...
Gazda mea mă privi, uluită.
Sub îndrumarea mea, Nebogipfel – mă simţeam aidoma unui părinte nepriceput în vreme ce mă agitam în jurul său -trase un scaun simplu, drept, şi se sui pe el; stătea acolo, cu picioarele legănându-i-se, precum un copil păros.
— Cum de ştii despre Scaunele Active pe care le-am realizat? Întrebă gazda mea. Le-am prezentat numai câtorva prieteni – modelul nici măcar nu este brevetat...
Nu am răspuns. Pur şi simplu, i-am susţinut privirea, câteva secunde prelungi. Puteam să văd că extraordinarul răspuns la întrebare se contura în mintea lui.
El îmi evită privirea.
— Ia loc, mi-a spus. Te rog. Eu o să aduc coniacul.
M-am aşezat lângă Nebogipfel (la propria mea masă de sufragerie transmutată, cu un Morloc drept tovarăş!) şi m-am uitat, în treacăt, prin jur. Într-un colţ al încăperii, pe tripodul său, se afla vechiul telescop gregorian pe care îl adusesem din casa părinţilor mei – un instrument simplu ce putea să ofere numai imagini înceţoşate şi care totuşi fusese, pe vremea când eram copil, o fereastră către minunatele lumi de pe bolta cerească şi către tulburătoarele miracole ale fizicii optice. Iar dincolo de această cameră, se găsea culoarul întunecat ce dădea spre laborator, cu uşile lăsate deschise neglijent; prin acel coridor am zărit aspectele ispititoare ale atelierului meu: talmeş-balmeşul de aparate de pe bancuri, foile cu desene risipite pe podea şi diferite unelte şi instalaţii.
Gazda noastră ni se alătură din nou; purta, cu stângăcie, trei pahare pentru coniac şi o carafă. Turnă trei porţii generoase, iar licoarea scânteie în lumina lumânărilor.
— Poftim. Vă este frig? Vreţi să aprind focul?
— Nu, am zis eu, mulţumesc.
Am ridicat paharul cu coniac, l-am mirosit, apoi l-am lăsat să se rostogolească pe limbă
Nebogipfel nu-şi luă paharul. Vârî un deget palid în băutură, apoi îl retrase şi linse un strop de pe vârful său. Păru să-l treacă un fior. Apoi, cu delicateţe, împinse paharul la depărtare de el, de parcă ar fi fost plin ochi cu cele mai nocive substanţe imaginabile.
Gazda mea urmări această scenă cu multă curiozitate. Apoi, cu un efort vădit, se întoarse spre mine.
— Am un dezavantaj în faţa dumitale. Nu te cunosc. Însă dumneata mă cunoşti, s-ar părea.
— Da, am zâmbit eu. Însă am oarece îndoieli cum să îţi spun.
El se încruntă, neliniştit.
— Nu văd de ce ar fi aceasta o problemă Mă numesc... Mi-am ridicat mâna; prin minte îmi trecu un gând inspirat.
— Nu. Am să-ţi zic – dacă îmi vei permite – Moses.
El luă o înghiţitură zdravănă din coniacul său şi se uită la mine cu furie veritabilă în ochii cenuşii.
— Cum de ştii asta?
Moses – prenumele meu nesuferit, pentru care fusesem chinuit neîncetat în şcoală şi pe care îl tăinuisem de când plecasem de acasă!
— Nu contează, am răspuns eu. Secretul tău este în siguranţă la mine.
— Ascultă, am început să mă satur de jocurile astea. Apari aici cu... cu tovarăşul dumitale şi faci tot soiul de remarce deplasate despre hainele mele. Şi eu nici măcar numele nu ţi-l ştiu!
— Dar, am rostit eu, poate că îl ştii.
Apucă paharul cu degetele sale lungi. Înţelegea că se petrecea ceva straniu şi stupefiant – însă ce anume? Puteam să citesc pe faţa sa, limpede ca lumina zilei, acel vălmăşag de emoţie, nerăbdare şi puţină teamă pe care îl simţisem atât de des când mă confruntam cu Necunoscutul.
— Ascultă, am continuat, sunt gata să-ţi spun tot ce doreşti să cunoşti, exact aşa cum ţi-am făgăduit. Însă mai întâi...
— Da?
— Aş fi onorat să-ţi vizitez laboratorul. Şi sunt sigur că Nebogipfel ar fi curios. Povesteşte-ne ceva despre tine, am zis. Iar pe parcurs, vei afla despre mine.
El mai rămase aşezat o vreme, strângând în mână paharul cu băutură. Apoi, cu o mişcare sprintenă, umplu din nou paharele noastre, se ridică în picioare şi îşi luă lumânarea de pe policioara căminului.
— Haideţi cu mine!



va urma