joi, 25 iunie 2015

Operatiunea Omega (XIX)


Robert Ludlum




Sosi mecanicul, să repare automobilele. Tanner îl conduse prin bucătărie în garaj şi-i urmări expresia de pe chip în vreme ce inspecta firele tăiate.
— Ai avut dreptate, domnule Tanner. Toate contactele sunt întrerupte. O să fac nişte legături provizorii şi mai târziu le vom definitiva la atelier. Cineva ţi-a jucat o festă urâtă.
Întors în bucătărie, Tanner îi găsi acolo pe soţii Osterman şi pe soţia lui. Copiii erau sus, în camera lui Raymond, unde unul dintre poliţiştii lui MacAuliff acceptase să stea şi să le ţină companie şi să se joace cu ei, având grijă să fie cuminţi cât timp cei mari stăteau de vorbă.
Osterman era ferm pe poziţie. Trebuia să plece din Saddle Valley, să ajungă la Washington. După ce camioneta avea să fie reparată, ei urmau să plece, dar nu cu maşina, ci până la Aeroportul Kennedy, ca să ia un avion. N-aveau încredere în taxiuri sau limuzine închiriate. Nu i-ar fi dat nici o explicaţie lui MacAuliff; pur şi simplu s-ar fi suit în maşină şi-ar fi plecat. MacAuliff n-avea nici un drept legal să-i reţină.
Tanner stătea lângă Ali, vizavi de soţii Osterman şi o ţinea de mână. De două ori, Bernie şi Leila aproape că-l somaseră să-i explice totul soţiei sale şi de fiecare dată Tanner spusese că avea s-o facă între patru ochi.
Soţii Osterman păreau să fi înţeles acest lucru.
Nu însă şi Ali, motiv pentru care John o ţinea de mână. Şi ori de câte ori vorbea Leila, Tanner îşi amintea de broşa ei strălucind în întunericul din pivniţă şi de zidul neatins de gloanţe din spatele ei.
Se auzi soneria de la uşa din faţă, iar John se duse să răspundă. Se întoarse zâmbind.
— Veşti din lumea reală. Au venit depanatorii de la telefoane.
Tanner nu se întoarse la locul lui. Conturul vag al unui plan începu să i se schiţeze încet în minte. Avea nevoie de Ali. Soţia lui se întoarse şi-l privi, citindu-i gândurile.
— Mă duc sus să văd ce fac copiii.
Plecă, iar Tanner se duse la masă. Îşi luă pachetul de ţigări şi-l puse în buzunarul de la cămaşă.
— Te duci să-i spui? întrebă Leila.
— Da.
— Spune-i totul. Poate că ea o să găsească vreo logică în această... Omega.
Bernie privea neîncrezător.
— Eu nu sunt în stare. Dumnezeu mi-e martor.
— Ai văzut semnul de pe perete. Bernie se uită ciudat la Tanner.
— Am văzut un semn pe perete.
— Scuză-mă, domnule Tanner. Poliţistul ce făcea de pază la parter stătea în uşa bucătăriei. Oamenii de la telefoane vor să te vadă. Sunt în biroul dumitale.
— Bine. Vin acum.
Se întoarse către Bernie Osterman.
— O să încerc să-ţi împrospătez memoria. Semnul pe care l-ai văzut era litera grecească Omega.
Ieşi în grabă pe uşa bucătăriei şi se duse în camera de lucru. Afară, norii negri pluteau ameninţători, iar ploaia, deşi se mai domolise, continua să cadă în rafale. În cameră era aproape întuneric; doar veioza de pe birou împrăştia puţină lumină.
— Domnule Tanner. Vocea venea din spate şi el se întoarse. Era omul pe care-l chema Cole, îmbrăcat cu bluza albastră a companiei telefonice, privindu-l cu atenţie. Alt bărbat stătea lângă el. Te rog să nu ridici vocea.
Tanner era atât de şocat încât îşi pierdu controlul. Se repezi la agent.
— Ticălosule!...
Fu oprit de cei doi. Aceştia îi răsuciră braţele la spate, lipite de talie. Cole îl înşfacă de umeri şi vorbi precipitat:
— Te rog! Ştiu prin ce-ai trecut! Nu mai putem face nimic, dar te asigurăm că s-a terminat! S-a terminat totul, domnule Tanner! Omega a fost demascată!
— Nu-mi spuneţi nimic! Ticăloşilor! Ticăloşi ordinari! Voi nu existaţi! Nimeni n-a auzit de Fassett! Telefoanele voastre sunt deconectate! Voi...
— A trebuit să plecăm repede! îl întrerupse agentul. Am fost nevoiţi să abandonăm ambele posturi. N-aveam de ales. Ţi se va explica totul.
— Nu cred o iotă din ce-mi spui!
— Ascultă-mă! Iei mai târziu o hotărâre, dar acum ascultă. Fassett e la mai puţin de trei kilometri de aici, punând cap la cap ultimele elemente. El şi cei de la Washington se apropie tot mai mult. Până mâine dimineaţă o să capturăm Omega.
— Ce Omega? Ce Fassett? Am sunat la Washington! Am vorbit la McLean, Virginia!
— Ai vorbit cu un tip numit Dwight. Formal, e superiorul lui Andrews, da’ nu şi în realitate. Dwight n-a fost autorizat să se ocupe de Omega. A verificat la serviciile sub acoperire, iar mesajul a ajuns la director. Nu exista altă soluţie decât negarea, domnule Tanner. În astfel de cazuri, negăm întotdeauna. Trebuie s-o facem.
— Unde sunt paznicii de-afară? Ce s-a întâmplat cu faimoasa voastră supraveghere electronică? Cu trupele voastre de şoc, care n-ar fi permis să fim atacaţi?
— Ţi se poate explica totul... Eu n-o să te mint. Se fac greşeli. O imensă eroare, dacă vrei. Nu le putem niciodată compensa, ştim asta. Dar nici n-am mai avut de-a face până acum cu o organizaţie ca Omega. Esenţial e că obiectivul se află acum în faţa noastră. Suntem cu ochii pe ţintă!
— Astea-s prostii! Esenţial e că soţia şi copiii mei au fost la un pas de moarte!
— Uite. Uită-te la asta.
Cole scoase un mic disc metalic din buzunar. Colegul lui eliberă braţele lui Tanner.
— Haide, ia-l. Priveşte-l cu atenţie.
Tanner luă obiectul în mână şi-l întoarse spre lumină. Văzu că era corodat, cu suprafaţa găurită.
— Ei şi?
— Ăsta-i unul dintre discurile miniaturizate. Agentul de coroziune e un acid. S-a picurat acid pe el, ca să-l distrugă. Discurile din toate camerele au fost stricate în felul ăsta. N-am reuşit să auzim nimic.
— Cum puteau fi găsite?
— Cu aparatură adecvată, e destul de uşor. Nu există nici o urmă pe ele, nici o amprentă. Asta e Omega, domnule Tanner.
— Cine e?
— Nici măcar nu ştiu. Doar Fassett ştie. El ţine totul sub control. El e cel mai bun, de pe trei continente. Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe secretarul de stat. Pe preşedinte, dacă vrei. Nu se va mai întâmpla nimic rău în casa asta.
John Tanner respiră adânc de câteva ori şi se uită la agent.
— Îţi dai seama că nu mi-ai explicat tot.
— Ţi-am spus. Mai târziu.
— Nu-i de-ajuns!
Cole îl privi întrebător pe Tanner.
— Ai altă soluţie?
— Să-l chem pe poliţistul ăla aici şi să încep să ţip.
— La ce ţi-ar folosi? Ai câştiga câteva ceasuri de linişte. Cât crezi că ar dura?
Tanner trebuia să-i mai pună o întrebare. Oricare ar fi fost răspunsul, nu mai conta. Planul din mintea lui John Tanner începea să se cristalizeze. Dar Cole n-avea să ştie asta.
— Ce mi-a rămas de făcut?
— Nimic. Absolut nimic.
— De câte ori spuneţi voi asta, mortierele încep să lovească plaja.
— Nu mai sunt mortiere. S-a terminat.
— Înţeleg. S-a terminat... În regulă. Eu... nu fac... nimic. Pot să mă întorc acum la soţia mea?
— Sigur.
— Apropo, telefonul s-a reparat?
— Da.
Directorul de ştiri porni încet spre hol, simţind împunsătura durerii din braţe.
Nu mai putea avea încredere în nimeni.
Trebuia să forţeze singur mâna lui Omega.


Stătea pe marginea patului şi asculta relatarea soţului ei. Erau momente când se întreba dacă nu-şi pierduse minţile. Ştia că oameni ca soţul ei, care lucrau mult timp în condiţii de stres, puteau să clacheze psihic. Îi putea înţelege pe maniacii nocturni, avocaţi şi agenţi de bursă în pragul dezastrului iminent, chiar şi tendinţa irezistibilă a lui John de a îmbunătăţi ceea ce nu se putea îmbunătăţi. Totuşi, ce-i spunea el acum depăşea puterea ei de înţelegere.
— De ce-ai fost de acord? îl întrebă ea.
— Pare ciudat, însă am fost prins în capcană. N-aveam de ales. Trebuia să merg până la capăt.
— Tu te-ai oferit! zise ea.
— Nu chiar. De îndată ce am acceptat ca Fassett să-mi dezvăluie numele, am semnat o depoziţie sub jurământ prin care deveneam pasibil de pedeapsă, în temeiul Actului de Securitate Naţională. După ce am aflat cine erau ei, am fost ca şi agăţat. Fassett ştia că aşa o să fie. Era imposibil să am în continuare relaţii normale cu ei. Şi dacă n-aş fi făcut-o, aş fi încălcat înţelegerea şi aş fi fost pus sub acuzare.
— Ce cumplit, spuse Ali încet.
— „Imoral” e mai aproape de adevăr.
Îi vorbi despre episoadele succesive cu Ginny şi Leila, de lângă piscină. Şi cum îl urmase Dick Tremayne în garaj. În sfârşit, cum Bernie începuse să-i spună ceva, chiar înainte ca ţipetele lui Janet să scoale toată casa.
— Nu ţi-a mai spus despre ce era vorba?
— A zis că nu voia decât să-mi oferte bani pentru investiţii, îi acuzasem pe amândoi că făceau parte din Omega... Apoi, el mi-a salvat viaţa.
— Nu. Stai puţin. Ali se aplecă în faţă. Când tu ai ieşit să iei umbrelele şi noi ne uitam la tine cum stăteai în ploaie... pe urmă s-au auzit împuşcăturile şi ne-am speriat cu toţii... eu am încercat să ies afară, dar Leila şi Bernie m-au oprit. Aşa că am ţipat şi am încercat să fug. Leila – nu Bernie – mă ţinea lângă perete. Deodată s-a uitat la Bernie şi-a zis: „Poţi să te duci, Bernie! E în regulă, Bernie!”... Din câte am înţeles, i-a dat un ordin.
— O femeie nu-şi trimite soţul în faţa plutonului de execuţie.
— La asta mă gândeam şi eu. Mă întrebam dacă eu aş avea curajul să te trimit... să-l ajuţi pe Bernie.
Pe urmă, Tanner îi spuse soţiei sale despre broşa şi despre zidul fără urme de gloanţe.
— Dar ei erau în pivniţă, dragul meu. Nu erau afară. Nu ei trăgeau în noi.
Ali tăcu. Amintirea acelei scene o copleşea. Nu mai putea vorbi despre ea. În schimb, îi relată istericalele lui Joe din camera de zi şi despre faptul că Betty Cardone îi urmărise prin fereastră.
— Deci aici am ajuns, zise el după ce Ali îşi încheie relatarea. Cu toate că nu prea ştiu unde.
— Dar bărbatul de la parter zicea că totul o să se termine.
— Mi-au spus o grămadă de lucruri... Dar care dintre ei o fi? Sau sunt toţi trei?
— Cine? întrebă ea.
— Omega. Trebuie să fie vorba despre cupluri. Ei operează în cupluri... Dar soţii Tremayne şi Cardone au fost gazaţi în maşină şi părăsiţi la Lassiter... Sau poate că nu-i adevărat?
Tanner îşi vârî mâinile în buzunare şi începu să se plimbe prin cameră. Se duse la fereastră şi se aplecă peste pervaz, privind spre peluza din faţa casei.
— Sunt mulţi poliţişti afară. Se plictisesc de moarte. Sunt sigur că n-au văzut pivniţa. Mă întreb...
Geamul se sparse. Tanner se răsuci, cu sângele ţâşnindu-i pe cămaşă. Ali ţipă şi alergă spre soţul ei, care căzu pe podea.
Se auziră mai multe împuşcături, dar niciuna nu mai lovi fereastra. Se trăgea afară.
Poliţistul de pe hol se năpusti pe uşă şi alergă spre Tanner; în câteva secunde, colegul lui de la parter intră în fugă, cu pistolul în mână. Afară se auzeau voci strigând. Veni şi Leila, icni de spaimă şi alergă spre Ali şi soţul ei prăbuşit la podea.
— Bernie! Fir-ar să fie, Bernie! Dar Osterman nu apăru.
— Puneţi-l pe pat! Răcni poliţistul de la etaj. Vă rog, doamnă, daţi-i drumul! Lăsaţi-mă să-l pun pe pat!
Îl auziră pe Osterman ţipând pe scări.
— Ce dracu’ s-a întâmplat? Intră în cameră. O, Doamne! O, Iisuse Hristoase!

Tanner îşi recapătă cunoştinţa şi privi înjur. MacAuliff stătea în picioare, lângă doctor; Ali şedea pe pat. Bernie şi Leila se aflau la capul patului, încercând să-i zâmbească încurajator.
— O să te faci bine. Rana e foarte superficială, zise doctorul. Dureroasă, dar nimic serios. Cartilajul de la umăr, despre asta-i vorba.
— Am fost împuşcat?
— Ai fost împuşcat, admise MacAuliff.
— Cine m-a împuşcat?
— Nu ştim asta.
MacAuliff încerca să-şi ascundă mânia, dar până la urmă izbucni. Căpitanul nutrea convingerea fermă că era ignorat; că i se ascundeau nişte informaţii esenţiale.
— Dar uite ce-ţi spun: am de gând să-l interoghez pe fiecare dintre voi, chiar dacă o să dureze toată noaptea până când o să aflu ce se petrece aici. V-aţi purtat cu toţii prosteşte, iar eu n-o să admit asta!
— Rana e pansată, zise doctorul, punându-şi haina. Ai voie să te scoli şi să te plimbi de îndată ce simţi că poţi, numai s-o laşi mai moale, domnule Tanner. Nu e mai grav decât o tăietură adâncă. Ai pierdut foarte mult sânge.
Doctorul zâmbi şi dispăru rapid. N-avea de ce să mai stea. De îndată ce se închise uşa, MacAuliff interveni brusc:
— Vă rog să aşteptaţi cu toţii la parter, vă rog! Vreau să rămân singur cu domnu’ Tanner.
— Domnule căpitan, tocmai a fost împuşcat, zise hotărât Bernie. Nu-l poţi interoga acum; n-o să-ţi permit.
— Sunt ofiţer de poliţie, într-o anchetă oficială; n-am nevoie de permisiunea dumitale. L-ai auzit pe doctor. Nu e rănit grav.
— Îi ajunge prin câte-a trecut! Ali îl privea ţintă pe MacAuliff.
— Îmi pare rău, doamnă Tanner. E necesar. Acum, dacă vreţi, vă rog...
— Nu, nu vrem!
Osterman plecă de lângă soţia sa şi se apropie de şeful poliţiei.
— Nu el trebuie interogat, ci dumneata. Toată afurisita dumitale de forţă poliţienească ar trebui luată la întrebări... Aş vrea să ştiu de ce n-a oprit maşina aia de patrulare, domnule căpitan! Ţi-am auzit explicaţia şi n-o accept!
— Continuă în acelaşi fel, domnule Osterman, şi-o să cer unui poliţist să te aresteze!
— Eu n-aş face asta...
— Nu mă pune la încercare! Am mai avut de-a face cu de-al de dumneata! Eu am lucrat la New York, ovreiule!
Osterman rămase nemişcat.
— Ce-ai spus?
— Nu mă provoca. Dumneata mă provoci!
— Las-o baltă! zise Tanner din pat. Nu mă deranjează, serios.
Rămas doar cu MacAuliff, Tanner se ridică în capul oaselor. Umărul îl durea, dar se putea mişca liber. MacAuliff se duse la capătul patului şi prinse tăblia cu ambele mâini. Vorbi calm:
— Acum vorbeşte. Îmi spui tot ce ştii sau te acuz de tăinuire de informaţii într-o tentativă de omor.
— Au încercat să mă ucidă.
— Tot omor e. O-m-o-r. Nu contează dacă victima eşti dumneata sau ticălosul ăla de evreu!
— De ce eşti atât de pornit? întrebă Tanner. Spune-mi! Ar trebui să mă rogi în genunchi. Eu sunt un contribuabil, iar dumneata nu mi-ai asigurat protecţia.
MacAuliff încercă de câteva ori să vorbească, dar se sufoca de furie. În cele din urmă, reuşi să se stăpânească:
— În regulă. Ştiu că multora dintre voi nu le place cum îmi fac treaba. Voi, ticăloşilor, vreţi să mă daţi afară şi să aduceţi vreun nenorocit de hippy de la cine ştie ce stupidă facultate de drept! Ei bine, nu puteţi face asta decât dacă eu încurc lucrurile. Şi eu n-am de gând să fac una ca asta! Dosarul meu rămâne curat! Oraşul ăsta rămâne curat! Aşa că o să-mi spui ce se întâmplă, iar dacă o să am nevoie de ajutor, o să-l cer! Dar nu pot face asta fără un punct de plecare!
Tanner se ridică din pat, la început şovăielnic, apoi, spre surprinderea lui, sigur pe picioare.
— Ai dreptate. Mulţi dintre noi nu te plac. Dar asta poate fi ceva umoral, aşa că hai s-o lăsăm baltă... Totuşi, n-o să-ţi răspund la întrebări. În schimb, îţi dau un ordin. O să supraveghezi casa asta zi şi noapte, până când o să-ţi spun eu că nu mai e nevoie! Ai priceput?
— Eu nu primesc ordine!
— O să le primeşti de la mine. În caz contrar, o să transmit imaginea dumitale pe şaizeci de milioane de ecrane de televizor, descriindu-te drept un exemplu tipic de poliţist depăşit, needucat, confuz, o adevărată ameninţare la adresa serviciilor însărcinate cu respectarea legii! Eşti scos din circulaţie. Îţi iei pensia şi dispari.
— N-o să faci asta...
— Crezi? Întreabă-i pe alţii.
MacAuliff stătea în faţa lui Tanner. Vinele de la gât îi erau atât de umflate încât directorul de ştiri crezu că aveau să plesnească.
— Vă urăsc, ticăloşilor! zise el cu răceală. Detest tupeul vostru.
— Şi eu pe-al dumitale... Te-am văzut acţionând... Dar acum nu contează asta. Stai jos.

Zece minute mai târziu, MacAuliff ieşi în grabă din casă, în ploaia potolită de iulie. Trânti uşa din faţă în urma lui şi dădu ordine rapide câtorva poliţişti de pe peluză. Oamenii schiţară saluturi, iar MacAuliff se sui în maşină.
Tanner luă o cămaşă din sertarul biroului şi o puse pe el, cu greutate. Ieşi din dormitor şi o luă pe scări în jos.
Ali stătea de vorbă cu un poliţist în hol şi-l văzu. Alergă în întâmpinarea lui pe palier.
— Poliţiştii mişună peste tot. Mi-aş fi dorit să fie o armată... O, Doamne! Încerc să fiu calmă, zău că da! Însă nu pot! Îl îmbrăţişa, ştiind că avea un bandaj pe sub cămaşă. Ce-o să facem? La cine o să apelăm?
— Totul o să fie în regulă... Trebuie doar să aşteptăm puţin mai mult.
— Pentru ce?
— MacAuliff mi-a dat nişte informaţii.
— Ce informaţii?
Tanner o trase pe Ali lângă perete. Vorbi încet asigurându-se mai întâi că poliţistul nu-l asculta:
— Cei care au fost la ferestrele de la pivniţă sunt răniţi. Despre unul ştiu sigur că e lovit rău – în picior. De celălalt nu suntem siguri, dar Bernie crede că l-a lovit în umăr sau în piept. MacAuliff s-a dus la familiile Cardone şi Tremayne. O să mă sune atunci. S-ar putea să dureze mai mult, dar o să se întoarcă aici.
— I-ai spus ce să caute?
— Nu. Nimic. I-am cerut doar să le verifice alibiurile. Asta-i tot. Nu vreau ca MacAuliff să ia decizii. Asta-i treaba lui Fassett.
Dar nu era treaba lui Fassett, îşi zise Tanner. De-acum nu-l mai privea decât pe el. Avea să-i spună şi lui Ali la momentul oportun. În ultima clipă. Aşa că-i zâmbi, îşi petrecu braţul în jurul taliei ei şi îşi dori să poată fi liber s-o iubească din nou.

Telefonul sună la ora zece patruzeci şi şapte.
— John? Sunt Dick. MacAuliff a venit să mă vadă.
Tremayne respira greu în receptor, dar vocea era destul de calmă. Totuşi, se controla cu dificultate... N-am idee în ce eşti implicat – tentativă de omor, Doamne Sfinte!
— Şi nici nu vreau să ştiu, dar eu nu mai rezist! Îmi pare rău, John, însă o să-mi iau familia de-aici. Am rezervat locuri la Pan Am, la ora zece dimineaţa.
— Unde te duci?
Tremayne nu răspunse. Tanner vorbi din nou:
— Te-am întrebat unde te duci.
— Îmi pare rău, John... s-ar putea să sune aiurea, dar nu vreau să-ţi spun.
— Cred că înţeleg... Totuşi, fă-ne o favoare. Treci pe-aici în drum spre aeroport.
— Nu-ţi promit. La revedere.
Tanner ţinu degetul apăsat pe furca telefonului, apoi îi dădu drumul. Formă numărul secţiei de poliţie din Saddle Valley.
— Poliţia. Sunt sergentul Dale.
— Cu căpitanul MacAuliff, te rog. Îl caută John Tanner.
— Nu e aici, domnule Tanner.
— Poţi să dai de el? E ceva urgent.
— O să încerc la staţia radio din maşină; vreţi să rămâneţi pe fir?
— Nu, spune-i doar să mă sune cât mai repede. Tanner îi dădu numărul de telefon şi închise. MacAuliff era probabil în drum spre Cardone. Trebuia să fi ajuns până acum. Avea să sune curând. Se întoarse în camera de zi. Voia să-i demoralizeze pe soţii Osterman. Făcea parte din planul lui.
— Cine-a sunat? întrebă Bernie.
— Dick. A auzit ce s-a întâmplat... Îşi ia familia şi pleacă. Soţii Osterman se uitară unul la altul.
— Unde?
— N-a spus. Or să plece cu un avion de dimineaţă.
— N-a precizat unde anume?
Bernie se ridică în picioare ca din întâmplare, însă nu-şi putea ascunde neliniştea.
— Ţi-am zis. N-a vrut să-mi spună.
— Nu asta ai zis. Osterman se uită la Tanner. Ai zis „n-a spus”. Nu-i acelaşi lucru cu faptul că n-a vrut să-ţi spună.
— Probabil... Tot mai crezi că ar trebui să mergem la Washington?
— Ce? Osterman o privea pe soţia lui. Nu auzise întrebarea lui Tanner.
— Tot mai crezi că ar trebui să mergem la Washington?
— Da. Bernie se uită la Tanner. Acum mai mult ca niciodată. Ai nevoie de protecţie. Adevărată... Ei încearcă să te ucidă, John.
— Mă întreb dacă pe mine vor să mă lichideze.
— Ce vrei să spui?
Leila se ridică în picioare, înfruntându-l pe Tanner. Telefonul sună. John se întoarse repede în birou şi ridică receptorul. Era MacAuliff.
— Ascultă, zise Tanner calm. Vreau să-mi spui exact – exact – unde era Tremayne în timp ce-l interogai.
— În camera lui de lucru.
— Unde anume?
— În biroul lui. De ce?
— S-a ridicat în picioare? S-a plimbat? A venit să-ţi strângă mâna, de exemplu?
— Nu... Nu, nu cred. Nu, nu s-a plimbat.
— Dar soţia lui? Ea ţi-a deschis uşa?
— Nu. Menajera. Soţia lui Tremayne era sus. Bolnavă. Am verificat asta; am sunat doctorul, îţi aminteşti?
— În regulă. Acum spune-mi despre soţii Cardone. Unde i-ai găsit?
— Am vorbit întâi cu soţia. Unul din copii mi-a deschis. Ea zăcea pe sofa, iar soţul ei era în garaj.
— Unde ai vorbit cu el?
— Ţi-am zis. În garaj. Nici acolo n-am ajuns prea repede. E în drum spre Philadelphia. Tatăl lui e bolnav. Se duc să-l pregătească de înmormântare.
— În Philadelphia?... Mai exact, unde era el?
— În garaj, am spus! Împachetase bagajele. El era în maşină: mi-a spus să fiu scurt. Se grăbea să plece.
— El era în maşină?
— Corect.
— Nu ţi s-a părut ciudat?
— De ce să mi se pară? Ce naiba, taică-su e pe moarte! Voia să ajungă la Philadelphia. O să verific.
Tanner închise telefonul. Nici unul din cupluri nu-l întâmpinase pe MacAuliff în condiţii fireşti. Nici unul nu stătuse în picioare, nici unul nu se deplasase. Ambele familii invocaseră motive să nu vină la el acasă duminică.
Tremayne stătuse în spatele unui birou, înspăimântat, nemişcat Cardone se aflase într-un automobil, nerăbdător să plece.
Unul sau amândoi – răniţi.
Unul sau amândoi, poate, fiind Omega.
Venise momentul. Afară, ploaia se oprise; drumul avea să fie mai uşor, deşi pădurea era încă umedă.
În bucătărie, se îmbrăcă cu hainele pe care le adusese din dormitor: pantaloni negri, o jachetă neagră cu mâneci lungi şi pantofi de tenis. Puse banii în buzunar, verificând dacă avea măcar şase fise printre monede. La urmă, agăţă o lanternă-stilou în buzunarul jachetei.
Apoi se duse spre uşa dinspre hol şi o chemă pe Ali în bucătărie. Se temea de acest moment mai mult decât orice lăsase în urmă. Totuşi, n-avea altă soluţie. Ştia că trebuie să-i spună.
— Ce faci? De ce...
Tanner îşi duse degetele la buze şi o trase spre el. Se îndreptă spre capătul bucătăriei, aflat lângă uşa de la garaj, în locul cel mai îndepărtat de hol. Îi vorbi calm, în şoaptă:
— Îţi aminteşti că ţi-am cerut să ai încredere în mine? Ali dădu încet din cap.
— O să ies puţin afară. Mă întâlnesc cu doi oameni care ne pot ajuta. MacAuliff mi-a făcut legătura cu ei.
— De ce nu vin ei aici? Nu vreau să te duci afară. Nu poţi să te duci afară!
— Nu există altă soluţie. Totul e aranjat, minţi el, ştiind că ea bănuia minciuna. O să te sun cât pot de repede. Atunci ai să te convingi că totul e în regulă. Între timp, te-aş ruga să le spui soţilor Osterman că am ieşit să mă plimb... Că sunt supărat, sau ce crezi tu de cuviinţă. E important să le inoculezi propria convingere că eu am ieşit să mă plimb. Că o să mă întorc dintr-un moment în altul.
— Cu cine o să te întâlneşti? Trebuie să-mi spui.
— Cu oamenii lui Fassett.
Ea îi susţinu privirea. Minciuna se instalase între ei, iar Ali nu mai ştia ce să creadă.
— E neapărat necesar să faci asta? întrebă ea încet.
— Da.
O îmbrăţişa strâns, nerăbdător să plece şi ieşi în grabă pe uşa bucătăriei.
Afară, începu să se plimbe agale pe proprietatea lui, sub ochii poliţiştilor din faţa şi din spatele casei, până când bănui că nu mai era observat cu atenţie. Iar atunci, când simţi că nimeni nu se mai uita la el, dispăru în pădure.
Făcu un ocol larg spre vest, folosind mica lanternă pentru a evita obstacolele. Umezeala şi moliciunea pământului făceau înaintarea dificilă, dar până la urmă văzu luminile de la curtea din spate a vecinilor lui, familia Scanlan, cam la o sută de metri de hotarul proprietăţii lui. Era ud leoarcă atunci când ajunse la poarta din spate a casei lui Scanlan şi sună.
Cincisprezece minute mai târziu – din nou mai mult decât prevăzuse iniţial – Tanner se suia în Mercedesul coupé al lui Scanlan şi pornea motorul. Pusese pistolul Smith & Wesson la centură şi trei încărcătoare în buzunar.
Tanner coti la stânga de pe Orchard Drive, către centru. Trecuse de miezul nopţii; întârziase simţitor în raport cu programul pe care-l stabilise.
Făcu o succintă evaluare a propriilor sale calităţi şi defecte. Nu se considerase niciodată un om extrem de curajos. Bravura pe care o manifestase uneori apăruse în situaţii conjuncturale. Iar acum nu se simţea curajos.
Era ciudat. Teama lui – teroarea profundă în care trăise în ultimele zile – îşi crease propriul echilibru, cedând locul furiei. Mânia de a fi manipulat. Nu mai putea accepta aşa ceva.
În oraş domnea liniştea; strada principală era blând luminată de imitaţii ale lămpilor cu gaz, iar vitrinele magazinelor reflectau prosperitatea tihnită a locuitorilor. Nu existau lămpi cu neon şi nici reflectoare.
Tanner trecu de Village Pub, depăşi taxiul din faţă, făcu o întoarcere şi parcă. Telefonul public se afla vizavi de Mercedes. Maşina staţiona suficient de departe astfel încât putea supraveghea întreaga zonă. Traversă strada şi dădu primul telefon.
— Sunt, Tanner, Tremayne. Taci şi ascultă-mă... Omega e terminată. A fost dizolvată. Am anulat-o. Zürich a anulat-o. Te-am supus testului final şi ai eşuat. Cu toţii au dat dovadă de o stupiditate incredibilă! Voi da ordinele de retragere în noaptea asta. Să vii la gara Lassiter la ora două treizeci. Şi nu încerca să mă suni acasă. Telefonez din oraş. O să iau un taxi până acolo. Casa mea e supravegheată, din cauza voastră! Să veniţi amândoi la gară la două şi jumătate. Omega s-a prăbuşit! Dacă vrei să scapi cu viaţă, să fii acolo... La două treizeci!
Tanner apăsă furca telefonului. Urmau soţii Cardone.
— Betty? Sunt Tanner. Ascultă-mă cu atenţie. Găseşte-l pe Joe şi spune-i că Omega e terminată. Nu-mi pasă cum, dar fă-l să înţeleagă asta. E un ordin de la Zürich. Spune-i asta!... Omega s-a prăbuşit. A fost o tâmpenie să-mi stricaţi maşinile. Voi da ordinele de retragere în noaptea asta, la gara Lassiter, la ora două treizeci. Tu şi cu Joe să fiţi acolo! Zürich vă aşteaptă. Şi nu încerca să mă suni acasă. Vorbesc din oraş. Casa mea e supravegheată. O să iau un taxi. Nu uita – gara Lassiter. Spune-i lui Joe.
Tanner puse receptorul în furcă. Al treilea telefon îl dădu acasă.
— Ali? Totul e în regulă, iubito. N-ai de ce să-ţi faci griji. Acum, să nu vorbeşti! Dă-mi-l imediat pe Bernie la telefon... Ali, acum! Dă-mi-l pe Bernie la telefon!... Bernie, sunt John. Scuză-mă că am plecat pe nepusă masă, dar trebuia s-o fac. Am aflat cine e Omega. Mai târziu o să am nevoie de o maşină... nu acum; mai târziu. Nu vreau ca maşina mea să fie văzută în oraş. O să iau un taxi. Ne întâlnim la gara Lassiter la ora două treizeci. O iei la dreapta de pe alee şi mergi spre est pe Orchard – face o curbă către nord – cam vreo doi kilometri. O să vezi un iaz mare, înconjurat de un gard alb. Pe partea cealaltă e Lassiter Road. Mergi pe Lassiter vreo trei kilometri şi-o să dai de gara... S-a terminat, Bernie. O să demasc Omega la gară, la două şi jumătate. Pentru numele lui Dumnezeu, n-o da în bară! Ai încredere în mine! Nu suna pe nimeni şi nu face nimic! Doar vino acolo!

Tanner închise telefonul, deschise uşa cabinei şi alergă spre Mercedesul coupé.




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu