Cei trei cercetasi (18)

Jean de la Hire

Ţara groazei (IV)

Simunul

Până în zori, Marius şi Jean Bart, ramaseră întinşi pe nisip, înconjuraţi de tuaregi, care gesticulau şi vorbeau între ei, izbucnind adesea în lungi hohote de râs ce le descopereau dinţii strălucitori.
În timpul acelor ore de aşteptare, cei doi băieţi nu scoaseră nici o vorbă şi se gândeau doar la două lucruri: ce vor face cu dânşii? Ce va întreprinde Raimondo, rămas singur pe bordul aeroplanului? Prima întrebare era secretul tuaregilor şi al viitorului. Dar la a doua li se dete răspunsul, îndată ce răsări soarele şi caravana porni din nou la drum, cu cei doi prizonieri suplimentari legaţi pe spinarea aceluiaşi cal.
Un urlet de sirenă se auzi în văzduh, iar Marius şi Jean Bart, ridicând capul văzură cu negrăită bucurie şi nădejde aeroplanul, care făcea graţioase evoluţii la înălţime de vreo sută de metri. Nefiind astupaţi la gură, cei doi băieţi puteau vorbi, măcar că erau legaţi spate la spate.
— Jean Bart! strigă Marius aproape vesel, cu toată gravitatea situaţiei. Jean Bart! Ai auzit? Îl vezi?
— Da! Da!
— Ne va urma! Sunt sigur, zise el nemaiputându-şi stăpâni bucuria.
— Desigur că ne va urma. Şi ne va salva! Nu mai încape îndoială, zise Jean Bart, ceva mai calm.
Caravana se compunea din douăzeci şi unu de cai şi spre marea uimire a celor doi tineri, din douăsprezece cămile cu doisprezece tuaregi. Cum se găseau acele animale acolo? În momentul când părăsiseră lagărul le văzuseră răsărind deodată dintr-o depresiune naturală, săpată în nisip. Era probabil că animalele şi călăreţii lor aşteptaseră acolo în apropierea colibelor pe ceilalţi tovarăşi ai lor care se duseseră să dea o raită prin împrejurimile lacului Ciad, desigur spre a mai săvârşi vreo prădăciune. Astfel că forţele bandiţilor se compuneau acum din douăzeci şi cinci de oameni înarmaţi, dispunând de doisprezece cămile, de douăzeci şi unu de cai şi de nenumărate provizii. Fiecare cal purta pe spinare un balot, în care erau desigur provizii iar fiecare cămilă ducea câte două burdufuri pline cu apa.
Prizonierii împărţiţi în diverse feluri, pe cămile sau pe cai, fie singuri, sau câte doi, în crupă, sau în faţă pe şeaua unui tuareg, erau în total şaptesprezece aşezaţi astfel: cei doi cercetaşi, împreună pe un cal; cei doi soldaţi, fiecare cu câte un tuareg, şapte tineri negri şi şase negre între doisprezece şi treisprezece ani, după cât judecaseră Marius şi Jean Bart, care le văzuseră ieşind din colibe.
Cei doi tineri nu putuseră vorbi cu soldaţii prizonieri, care erau ultimii, pe când ei călăreau în fruntea caravanei, având deoparte şi de alta doi călăreţi tuaregi, singuri în şea. Ceva mai înainte călărea un tuareg singur, care era desigur, şeful bandei deoarece el dădea ordine.
Aceasta era caravana care în dimineaţa aceea frumoasă, galopa pe terenul nisipos, îndreptându-se spre nord. Iar sus, Aerocul zbura, descriind, fără răgaz, inelele acelui lanţ imaginar al cărui punct de plecare fusese lacul Ciad.
La început, în ardoarea plecării, caii o luară în galop, iar cămilele în trap săltat. Apoi, caii şi cămilele încetiniră mersul. Dar, după o jumătate de oră, şeful, înţelegând, desigur, că nu servea la nimic să accelereze mersul, de oarece aeroplanul n-ar fi putut fi întrecut, se întoarse în şea şi strigă un ordin, în urma căruia întreaga caravană, încetini pasul.
— Marius! zise Jean Bart, când înţeleseră că vor înainta mereu la pas. Ştii la ce mă gândesc?
— La ce?
— După poziţia stelelor, care se vedeau încă în momentul când am plecat din lagăr, eu cred că ne îndreptăm spre, nord-est şi poziţia soarelui, care e în momentul acesta în faţa noastră, confirmă părerea mea.
— Ei şi?
— Aşteaptă! Dacă tuaregii nu schimbă direcţia, atunci au intenţia să străbată întreaga Sahară până la sudul Marocului. La pas şi chiar în trap, le vor trebui zile, nu glumă, Marius.
— Aşa e.
— Ei bine! Ia gândeşte-te câţi kilometri a făcut Aerocul de patru ore; adaogă la ele cei 3.000 kilometri de la Mogadiscio la lacul Ciad… Nu uita că nu poate face mai mult de 10.000 kilometri fără a se reaproviziona cu benzină… 10.000, nimic mai mult! Înţelegi?
— Da! răspunse Marius, cu glas îngrijorat. Şi ghicesc. Dacă Raimondo nu izbuteşte să ne elibereze în timpul acestei traversări a Saharei, spre a ajunge mai repede, în linie dreaptă, la un post oarecare de reaprovizionare din sudul Algeriei, rezervorul va fi gol când…
— E uşor de calculat, Marius! Cel puţin aproximativ. Ascultă: trei mii de kilometri până la lacul Ciad.
— Trei mii.
— Azi, la amiază, Aerocul va fi făcut de douăzeci şi patru de ore evoluţii de 100 kilometri pe oră în medie. O sută înmulţit cu douăzeci şi patru…
— Două mii patru sute!
— Total, la amiază, cinci mii patru sute. Aproape jumătate din ceea ce poate face fără a se aproviziona din nou cu benzină. Încă de două ori douăzeci şi patru de ore, maximum şi rezervorul va fi gol, iar Raimondo va fi nevoit să aterizeze şi să se apere cu carabina, singur, împotriva a douăzeci şi cinci de bandiţi bine înarmaţi…
— Nenorocire! murmură Marius, zvârcolindu-se în zadar între frânghiile care-l legau de Jean Bart şi pe amândoi de cal. Atunci pentru prima oară de la teribila lor aventură precedentă3, Marius şi Jean Bart se simţiră cuprinşi de o nespusă îngrijorare.
În momentul acela nu mai simţeau nici durerea ce le pricinuiau frânghiile, nici oboseala, nici foamea; nu mai aveau decât un singur gând: primejdia în care se putea găsi în curând, prietenul lor, Raimondo.
Ar fi voit să-i poată striga:
— Lasă-ne în voia sorţii! Nu compromite pentru noi, gloria de a câştiga premiul Carnegie şi bogăţia. Zboară cu maximum de viteză spre staţia algeriană Murzuk, pe care flutură drapelul italian şi care e cel mai apropiat post militar… Vei putea să te reaprovizionezi cu benzină, să te înapoiezi în Italia, să iei cu tine alţi doi cercetaşi italieni şi să pleci a doua oară peste Ocean.
Iată ceea ce Jean Bart şi cu Marius ar fi voit să-i strige lui Raimondo. Dar, probabil, spre a evita golurile de aer, atât de frecvente în apropierea solului, când pământul, încălzit de soare, exală vapori calzi care, ridicându-se în atmosferă, modifică neîncetat echilibrul diverselor strate atmosferice, Raimondo se ridicase la cel puţin cinci sute de metri. Şi la distanţa aceea nu putea auzi cei i s-ar fi strigat de jos.
Dealtminteri s-ar fi supus? E puţin probabil. Poate că şi el nutrea speranţa ca un incident oarecare să-l ajute să-şi elibereze amicii, înainte de a isprăvi provizia de benzină. Şi dacă o avea, pe ce era fondată? Vai! Pe nimic precis, desigur! Şi mersul caravanei la pas şi zborul în spirale al aeroplanului, uneori la cinci sute de metri, alte ori mai sus, continuară fără întrerupere toată dimineaţa acelei oribile zile. Da, zi oribilă, cu tot azurul cerului, cu tot soarele splendid, cu toată adierea unui vânt uşor ce răcorea atmosfera… zi oribilă pentru cei doi tineri care nu vedeau altă perspectivă decât captivitatea sau moartea.
Ochii lor trecând cu dispreţ peste escorta sălbatecă din jurul lor, priveau în spre frontierele acelui ţinut pustiu, ici şi colo uşor accidentat de mohorâte dune de nisip. Nicio vegetaţie afară de puţină iarbă arsă de soare, care se întindea ca o lepră pe pământul scorojit.
După câmpiile acoperite cu pietriş după dunele de nisip. Dună vastele întinderi de pământ crăpat de căldură dogoritoare întâlniră în cale de două ori în dimineaţa aceea un fel de haos de stânci enorme, cenuşii, sălbatice, printre care animalele mergeau poticnindu-se la fiecare pas şi care în unele locuri păreau că se clatină din înălţime şi stau gata să se prăvălească asupra caravanei.
Mohorâte şi dezolate la şes, înspăimântătoare când sunt acoperite de stânci: uscate neproductive; împărăţie a şerpilor veninoşi, ce se târăsc, a scorpionilor ce lucesc la soare, a şacalilor ce devorează cadavre, a leilor rătăciţi afară din oaze. A vulturilor care caută hoituri de oameni şi animale căzuţi în urma caravanelor; iată ce erau acele ţinuturi ale Saharei în care se găseau cei doi cercetaşi. O ţară a groazei!
Acolo, în acele regiuni pe care omul le străbate numai când e silit de necesitatea de a merge în linie dreaptă. În acele regiuni pustii, unde soarele implacabil arde, nisipul se usucă, simunul înăbuşă şi noaptea sporeşte pericolele din timpul zilei, acolo, unde nu e decât oroare şi dezolaţii. Ţara groazei! Astfel au fost definite de către îndrăzneţii exploratori acele ţinuturi, care alcătuiesc partea centrală şi meridională a Saharei.
Acea ţară a groazei are doi stăpâni: tuaregul şi leul; şi animalul e acolo mai puţin feroce decât omul. Acele ţinuturi ale groazei sunt bântuite de două flagele, mai puternice, mai feroce, mai crude chiar decât leul şi de cât tuaregul: setea şi simunul. Împotriva setei, tuaregul are burdufurile pline cu apă, iar leul sângele şacalilor. Dar, împotriva simunului, tuaregul şi leul sunt dezarmaţi… Simunul e regele desertului. Şi acesta era ţinutul prin care erau târâţi de perfizii lor răpitori, cei doi cercetaşi.
Soarele cădea vertical deasupra caravanei, când şeful bandei îşi opri brusc calul şi ridică braţul drept. Deodată, toţi caii şi cămilele se imobilizară. Sub arşiţa soarelui de amiază, fără a mai ridica corturi, arabii, coborând de pe cai, scoaseră din saci curmale şi smochine uscate şi le mâncară cu repeziciune, bând apoi câteva înghiţituri de apă. De ceva mai multă de băut dobitoacelor, după ce le dete să mănânce o mare cantitate de iarbă pe care o transportau într-un coş enorm. Cât pentru prizonieri, ei fură nevoiţi să înghită aproape pe nerăsuflate cele patru smochine ce le fuseseră băgate-n gură pe rând la fiecare.
Popasul nu dură decât o jumătate de oră. Dar când arabii se urcară din nou pe cai, se produse o oarecare învălmăşeală şi întâmplarea voi ca cei doi cercetaşi să se găsească alături de cei doi soldaţi. Ei schimbară câteva cuvinte. După ce sergentul le mulţumi fiindcă au încercat scape, voi să le mai comunice ceva, dar fu întrerupt de tuaregii care călăreau împreună cu ei pe aceeaşi cai şi care întorcându-se iar în şea, îi despărţi de cei doi băieţi.
Şi marşul prin pustiul ars de soare reîncepu din nou, pe când deasupra lor Aerocul continua să descrie inelele unui lanţ imaginar.
Cei doi tineri sufereau oribil din pricina rănilor şi strânsorii frânghiilor cu care erau legaţi şi dacă nu s-ar fi ţinut ar fi urlat de durere. Un singur lucru le mai dădu curajul de-a îndura şi acesta era aeroplanul care îl vedeau mereu colo sus.
În gând, ei se întrebau mereu.
— Ce va face Raimondo? Ce intenţie are el? Şi la aceste întrebări îşi făureau mii de răspunsuri, pe care imaginaţia lor înfrigurată le evocau la infinit. Când soarele se coborî la orizont, Marius şi Jean Bart, istoviţi, nu-şi mai simt membrele decât ca pe nişte dureroase greutăţi şi în fiece clipă erau pe punctul de a leşina. Ajunseseră la capătul puterilor lor fizice. Deodată o ciudată senzaţie îi făcu să tresară, se păru că un vânt de foc le sufla peste obraz şi soarele luă brusc înfăţişarea unei sfere de metal în fuziune: se făcu roşu vărgat de dungi negre. Cerul luă o culoare cenuşie extraordinar de sinistră. Şi printre tuaregi se manifestă o mare agitaţie; se ridicau pe cai, se duceau, veneau, strigau, gesticulau cu însufleţire. Caii nechezau nervoşi, cămilele scoteau un sunet bizar, care era ca un strigăt de alarmă.
— Ce-o fi? întrebă Marius.
Şi îndărătul lui, vocea lui Jean Bart răspunse puţin tremurândă:
— Oh! Marius!.. Colo, spre sud, o dungă neagră se lărgeşte între cer şi pământ, înaintând spre noi.
— Vântul ăsta care arde… pulberea asta de nisip….
— E simunul, Marius, simunul!
În mai puţin de un minut, în mijlocul caravanei se produse o dezordine de nedescris. Cai se înfuriau. Tuaregii săriră jos pe nisip, silindu-se să potolească animalele. Cămilele îngenuncheară toate deodată, punându-şi capul între picioare de dinainte îndoite. Teribilele strigăte sălbatice scoase de tuaregi în loc de a linişti caii, părea că-i nebuneşte şi mai rău… galopau nebuneşte în cerc, sub loviturile călăreţilor, care îşi pierduseră capul.
Deodată, calul celor doi cercetaşi, rupându-i-se frânghia care-l ţinea legat de alt cal, se smuci şi din trei salturi formidabile ieşi din grup, nechezând furios şi luând-o în galop înspre nord întorcând astfel spatele vântului de la sud, înspăimântătorul simun.
Celor doi băieţi le fu imposibil să mai vorbească. Animale în goana lor îi zguduiau în aşa mod în cât dacă ar fi deschis gura şi-ar fi tăiat limba. Strângeau dinţii, întrebându-se ce se va mai întâmpla.
Jean Bart, care era cu faţa spre coada calului, vedea pe doi tuaregi încercând în zadar să-i urmărească cu cămilele lor. Bietele dobitoace făceau câţiva paşi şi cădeau iarăşi în genunchi.
Jean Bart, tremurând de bucurie se gândi la aeroplan şi ridică ochii. Văzu Aerocul zburând pe deasupra lor, dar atât de sus în cât abia se distingea, căci vântul ridica nori de nisipul ce se învârteau în văzduh. Şi Marius privise în sus, amândoi se gândeau:
— Raimondo ne-a văzut, ne urmăreşte. Dar, cu vântul asta o să poată ateriza?
Simţeau că se înăbuşă. Nisipiul arzător pătrunzându-le în ochi îi înţepau ca nişte vârfuri de ace. Era o tortură îngrozitoare şi deodată îşi deteră seama că alunecau pe partea stângă a calului înfuriat. Instinctiv, voiră să se ridice, dar în zadar. În fuga acea nebună, legăturile se desfăcuseră. Se simţiră deodată căzând şi alunecând sub burta calului. Lovindu-se puternic la braţul stâng, Marius urlă de durere, dar nu-şi pierdu cunoştinţa. Îşi dădu seama că animalul împiedicat de acele două corpuri, care în loc de ai sta în spinare, îi atârnau sub pântece, se poticnise şi căzuse. Culcat pe o parte, sufla greu scoţând un soi de şuierătură şi cei doi tineri, stând tot spate-n spate, cu un picior desuptul calului, erau întinşi pe nisip. Avură senzaţia unei călduri mai mici, a unei asfixii mai puţin violente. Şi Marius înţelese că trupul calului forma o pavăză-n contra Simunului.
— Jean Bart!
— Marius!
Ce strigăte! Fiecare crezuse o clipă că celălalt murise. Era o minune că nu fuseseră striviţi. Voiau să vorbească, dar rămăseseră cu gura deschisă, împietriţi. Un fel de vârtej teribil trecuse asupra lor şi ceva negru se interpuse între ochii lor şi orizont.
— Aeroplanul, urlă Marius.
— Raimondo! Raimondo! chemă Jean Bart.
— Aşteptaţi! Aşteptaţi! răspunse o voce puternica.
Întoarseră capul să vadă şi înţeleseră de ce Raimondo le spunea să aştepte.
Aterizase în plin uragan. Roţile Aerocului se îngropaseră în nisip până la osie. Şi, stând în picioare în nacelă, Raimondo săvârşea cu a fantastică repeziciune ceva nemaiauzit… Demonta aeroplanul! Da. Pentru ca Aerocul să nu fie luat de simunul, care se apropia, căci vântul acela nu era decât avangarda sa. El scotea din nacelă, care mulţumită motorului puternic era stabilă, toate părţile, care ar fi putut fi luate de uragan
Raimondo opera cu o repeziciune fantastică şi sub degetele sale îndemânatice, una câte una, piesele se desfăceau căzând la pământ. Mânuind cu siguranţă chei, pensete, cleşte, el desfăcea, deşuruba, detaşa bucată cu bucată toate părţile aparatului şi luând cu amândouă mâinile nisip îl arunca cu repeziciune uimitoare pe planul aripelor, pe lungul cub al fuselajului, spre a le îngreuna ca să nu fie luate de vânt. Acea muncă nebunească dură cinci sau treizeci de minute – nici unul din ei nu ştiu vreodată – şi când Raimondo se apropia de dânşii, Jean Bart şi Marius crezură că văd un nebun. Ochi îi ieşeau din orbite. Şi râdea cu un râs convulsiv, cu sughiţuri, dar, în acelaş timp, servindu-se de cuţitul pe care i-l dase la Mogadiscio colonelul Ferrandi, tăie frânghiile ce legau pe cei doi camarazi ai săi. Îi liberă, punându-i în picioare, urla:
— Răniţi! Nu! Nu! A! Doamne Sfinte! Scăpaţi! Repede! Mişcaţi picioarele şi braţele ca să vă puneţi sângele în mişcare. Şi îi îmbrăţişă… Apoi, când văzu că se puteau ţine în picioare, îi trase după dânsul.
— Repede! Repede! În nacelă! O vom acoperi cu o foaie de pânză ceruită! Simunul va trece pe deasupra noastră. Nu ne va lua pe sus! Mulţumită motorului, nacela e grea şi roţile sunt afundate în nisip. Va înfrunta toate Simunurile Saharei!
Marius şi Jean Bart făcură o supremă sforţare şi intrară, dar căzură leşinaţi în fundul nacelei, unul peste altul, în spaţiul dintre scaunele din faţă şi cel dinapoi.
— Hapciu! făcu Raimondo, trecându-şi mâna dreaptă neagră de unsoare pe faţa plină de sudoare, ceea ce-i făcu un obraz drăcesc cu părul vâlvoi şi cu ochii strălucitori. Dar bravul băiat n-avea timp să se mai gândească la obrazul său şi de altminteri nu s-ar fi putut vedea fiindcă n-avea nici o oglindă în nacelă.
— Au leşinat! îşi zise el în gând. Sper că blestemaţii aceia de tuaregi vor fi destul de ocupaţi ca să ne lase în pace!
Destupă repede sticluţa cu coniac, turnă puţin în palmă şi fricţionă tâmplele şi fruntea lui Marius şi lui Jean Bart
— La naiba! murmură el încremenit. Ce am în mână?
Primul rezultat al fricţiunii fusese că înnegrise tâmplele şi fruntea celor doi leşinaţi. Dar nu-şi pierdut vremea gândindu-se. Turnă cu sticla coniac printre dinţii strânşi ai celor doi băieţi. Apoi îi bătu pe obraji cu vârful degetelor. Marius fu primul care deschise ochii, apoi Jean Bart.
Şi, văzându-i aşa de comici, cu fruntea şi obrajii mânjiţi de negreală, Raimondo izbucni într-un hohot de râs, fericit că-i vedea în picioare şi că-i salvase. Iar ei, după o clipă de nedumerire, izbucniră şi ei într-un hohot tot atât de vesel ca şi Raimondo, căci îl văzură cu obrazul mai negru chiar decât al lor. Raimondo le arătă mâinile. Toţi trei înţeleseră. Şi cu toată mânjeala de pe faţă se îmbrăţişară din toată inima.
— Să lăsăm asta, zise Raimondo, recăpătându-şi sângele rece. Ne vom spăla altă dată. Deocamdată mâncaţi şi beţi. Iată apă, coniac, ciocolată. Iar eu voi pregăti pânza.
În jur, noaptea începea să se lase; noapte sinistră. Atmosfera era de un roşu lugubru, iar nisipul ridicat în vârtejuri izbea cu putere parbrizul şi laturile nacelei producând un zgomot sec ca de grăunţe azvârlite cu pumnul.
Marius şi Jean Bart băură apă, ronţăiră ciocolată, sorbiră câte o înghiţitură de coniac; îşi simţeau corpul străbătut parcă de un curent electric.
— Vă simţiţi destul le puternici ca să mă ajutaţi să întindem pânza?
— Cred şi eu zise Marius.
Şi scoase dintr-o lădiţă pânza pe care o aveau pentru a acoperi fuselajul în caz de avarie. Ei o întinseră ca un acoperiş deasupra nacelei fixând-o solid. Şi astfel se adăpostiră în fundul nacelei în timp ce nisipul izbea cu putere pereţii laterali şi pânza de deasupra lor. Din pricina căldurii înăbuşitoare fură nevoiţi să-şi scoată hainele şi fiindcă nu se mai vedea aproape nimic, aprinseră un far pe care-l rezemară de capacul lăzii cu provizii.
— Pe când ne urmăreai, aveai vreo idee în privinţa mijlocului de a ne libera, întrebă deodată Jean Bart.
— Nici una, mărturisi Raimondo. Mă gândeam să nu vă pierd din vedere şi cât timp vă vor ţine legaţi să nu fac nimic. Dar, dacă ar fi atentat la viaţa voastră, atunci aşi fi lansat Aerocul în mijlocul bandei şi i-aşi fi nimicit. Închipuiţi-vă bucuria mea când îmi dădui seama că eraţi purtaţi de calul vostru departe de ceata tuaregilor. Atunci îmi zisei: dacă pot alerga fără ca să fac aparatul bucăţele, atunci sunt salvaţi. Din fericire, Aerocul e solid… Însfârşit, iată-ne reuniţi câte-şi trei. Suntem acum la adăpost de simun. Dacă nu ne îngroapă sub nisip, vom putea după ce va fi trecut, să susţinem atacul tuaregilor, dacă vor mai avea poftă să ne atace şi vom putea apoi să ne reluăm drumul spre Lisabona. Cât pentru cei doi soldaţi prizonieri vom decide ce e de făcut în privinţa lor, după ce vom şti ce au devenit tuaregii.
— Simunul e cel mai teribil pericol al acestor ţinuturi de groază, zise Jean Bart cu vocea lui calmă, dar e şi cel mai cunoscut. Când arabii, bandiţi sau simpli călători sunt surprinşi, ei se întind înfăşuraţi în burnuzurile lor alături de cai sau de cămilele îngenunchiate şi aşteaptă ca uraganul să treacă. Uneori oameni şi animale îşi găsesc acolo mormântul. Alte ori, după ce trece furtuna, ei se ridică, mănâncă şi beau, pornind iarăşi la drum şi mulţumind lui Allah că i-a scăpat încă odată.
O tăcere urmă aceste cuvinte. Fiecare se gândi că şi lor li se putea întâmpla acelaş lucru. Dar, Raimondo fu primul care goni aceste gânduri negre şi zise:
— Marius, Jean Bart, trebuie să vă o odihniţi. Eu voi veghea.
— Dar şi tu eşti tot atât de obosit ca şi noi, observe Marius.
— Nu! Eu nu sunt rănit! răspunse cu energie Raimondo. Şi am mâncat şi am băut din plin, de când aţi fost luaţi prizonieri. Sunt deci mai în putere.
— Jean Bart, fiindcă eşti atât de bine informat asupra Simunului, ia spune-ne câte ore durează de obicei?
— Durata lui nu e regulată, mărturisi Jean Bart. Uneori două sau trei ore, alteori o noapte, sau o zi întreagă. De o obicei suflă cu maximum de furie de la apus până în zori, sau invers.
— Atunci mai avem încă toată noaptea, afirmă Raimondo şi uitându-se la cronometrai Aerocului reluă:
— Sunt ceasurile opt post meridian. Veţi dormi până la miezul nopţii. La miezul nopţii vă voi scula şi voi dormi eu… După câteva minute Jean Bart şi Marius sforăiră. Cât pentru Raimondo ca să poată sta deştept şi mai ales fiindcă era prea enervat ca să stea nemişcat se apucă să pună toate în ordine pe bordul Aerocului şi din cinci în cinci minute dădea cu pumnul dedesuptul pânzei ce-i acoperea, ca să facă să cadă nisipul ce se strângea deasupra.
În mijlocul acelui ţinut de groază, pe când bântuia în jur simunul distrugător, Raimondo Balsan, un copil abia, veghea singur la căpătâiul camarazilor săi adormiţi.


Mormântul de nisip

O lumină lividă se ridică deasupra Saharei.
La orizontul încă nedesluşit ceva roşiatec, rotund, care e globul unui soare fără strălucire, se ridică încet pe un cer opac. Aerul e apăsător şi arde.
S-ar zice ca un incendiu, stins abia de câteva ore, un incendiu fantastic ar fi trecut ca un ciclon peste acest ţinut care pare acoperit de cenuşă şi unde nimic nu se vede în afară de dunele ondulate şi de o înspăimântătoare monotonie. Tăcere!
Nici un zgomot! Deşertul… Nici o fiinţă vizibilă. Moartea. Nici un semn de viaţă nicăeri! Simunul a trecut pe acolo. Dar ce e oare colo duna aceea, care pare că e agitată de convulsiuni?
Nisipul zboară în aer, împrăştiindu-se… Ceva se ridică brusc, ca o pânză neagră ce ar fi azvârlită din pământ de o forţă necunoscută şi trei capete apar….
Trei capete goale, cu pasul zburlit, cu ochii lucioşi, cu chipurile înnegrite murdare, slăbite, osoase…
Şi în tăcerea acestui ţinut al groazei răsună nişte voci omeneşti. Şi aceste voci spun în italieneşte:
— Nu se vede nimic!
— Unde s-or fi vârât tuaregii?
— Pe Cristof Columb i-o fi îngropat simunul!
Şi cei trei cercetaşi, cu o mişcare unanimă, ieşiră din nacelă. Nu fură nevoiţi să sară prea de sus pe nisip, de oarece acesta se înălţa în piramide în jurul nacelei ajungând până la marginea ei; cei trei cercetaşi păreau că ies, nu din aeroplan, ci dintr-o groapă săpată în vârful uneia.
— Aici! zise Jean Bart, Sudul e aici! În direcţia asta at trebui să fie tuaregii.
— Să mergem să vedem, zise Marius.
— Să mergem! repetă Raimondo. Dar merg eu înainte. Şi atenţie! Într-adevăr, o luă el înainte, cu carabina în mână. Gata să tragă la nevoie.
Cei doi camarazi îl urmau, cu braţul stâng legat de gât şi cu mâna dreaptă înarmată cu un browning.
Merseră astfel din dună în dună în dimineaţa aceea lugubră, atenţi, bănuitori, curioşi şi îngrijoraţi.
Merseră mai bine de o jumătate de oră.
Şi deodată, Raimondo strigă:
— Stop! Aici e!
Într-adevăr din nisip se ivea un picior gol.
— Să-i dezgropăm! ordonă Raimondo.
Mai mult de un sfert de oră, cu mâinile şi cu picioarele deteră la o parte masa de nisip până ce descoperiră o grămadă de cadavre…
Cu instinctul, care în clipa primejdiei, face pe fiinţele vii, fie ele animale, sau oameni, să se strângă laolaltă, tuaregi se strânseseră unul lângă altul sub ameninţarea simunului.
Crudă ironie a destinului: se strânseseră toţi în jurul grupului compact format de prizonieri. Şi până la amiază cei trei băieţi munciră. Ce căutau?
De ce scoteau cadavrele inamicilor lor din nisipul care îi înghiţise?
Fiindcă aveau o datorie supremă de împlinit. Doi soldaţi italieni erau acolo, morţi, sub cadavrele învingătorilor lor, sălbateci şi hrăpăreţi, care numai mulţumită superiorităţii numerice îi capturaseră, prinzându-l fără îndoială prin trădare în satul pustiit de pe malurile Ciadului.
Soarele opac era sus Ia zenit, răspândind asupra acestei ţări a groazei o lumină lugubră. Pe nisip, unul lângă altul, stau cei doi soldaţi, cu faţa spre cer, cu ochii închişi şi pe chipurile negre cu acea linişte augustă a unei măşti de bronz, reprezentând moartea. Cei trei băieţi se cutremurară.
— N-am putut să vă eliberăm vii, zise Raimondo cu glas tremurător, dar vă vom libera morţi. Să le dezlegăm frânghiile, care-i leagă de tuaregi. Să-i scoatem de aici şi înfăşurându-i în drapelul tricolor să-i punem să doarmă somnul de cei, ca şi când ar fi fost loviţi în luptă, pe câmpul de onoare!
O oră după aceea, lângă duna de nisip formată lângă aeroplan se ridică o movilă, deasupra căreia era împlântată cruce făcută dintr-o puşcă şi sabia unui tuareg. Sub acea movilă, la adăpost de şacali şi de vulturi, se odihnesc corpurile celor doi indigeni din Libia înfăşurate în drapelul tricolor al Aerocului.
Şi când crucea fu înălţată se auzi vocea lui Raimondo, punând în tăcerea deşertului.
— Amici, datoria noastră e împlinită. Acum la lucru!
Să dezgropăm aripele şi fuzelajul. Să demontăm elicea pre a o curăţi. Şi să remontăm aeroplanul după ce vom fi scos nacela din nisipul care o înconjoară. Apoi, vom spre a ne îndrepta spre ţinta noastră, spre bogăţie şi ales spre glorie.
— Şi pentru onoarea Italiei, strigă Marius!
— Trăiască Italia! rosti Jean Bart cu acea religiozitate solemnă, care caracteriza pe tânărul ligur, atunci când împrejurările îi exaltau spiritul.
Şi cei trei cercetaşi, fără a se mai gândi măcar la mâncare – de la răsăritul soarelui nu mai mâncaseră şi acum la amiază – începură munca obositoare de a iarăşi formă şi viaţă Aerocului!
Nu fu lucru uşor!
Simunul îngropase cu totul Aerocul sub nisip!
Pe când sufla cu furie, Raimondo dând mereu pumnul în pânza de deasupra, o curăţase de nisip. Dar în lături, nisipul se îngrămădise şi forma un fel de dună circulară, să dea la o parte masa aceasta de nisip cei trei băieţi nu puneau de cât de o pereche de cazmale.
Ei totuşi începură să lucreze. Raimondo se folosea nu de mâini, dar curând constatară că înaintau foarte încet trebuie să se uite apoi că erau câteşi trei foarte obosiţi Marius şi Jean, nu se puteau folosi de cât de o mână, în asemenea condiţii nu era uşor de loc!
— La naiba! strigă Marius, după o oră în timpul care munciseră fără a scoate o vorbă. Se ridică. Şi ceilalţi îl imitară. Câteşi trei aveau faţa plină de sudoare.
— N-o să isprăvim niciodată! bombăni Marius. Ca să scoatem nacela ne trebuie o zi întreagă.
— Şi nu e numai ea! Mai sunt aripile şi fuzelajul, sunt îngropate aici alături.
— Ba, ceva mai mult, trebuie să curăţim pe fiecare în parte cu cea mai mare atenţie, căci nisipul trebuie să fi pătruns în toate colţurile.
— Bineînţeles! zise Raimondo. Dar nu ne serveşte la nimic să vorbim, dragii mei. Hai mai bine să continuăm.
Şi se reapucară de lucru.
Dar, deodată, Marius scoase un strigăt de bucurie.
— Acre! Iată nişte lopeţi!
Şi arătă cele două vâsle cu care era prevăzut Aerocul, pe care le scosese chiar în clipa aceea.
— Aşa e! zise Jean Bart – Cum de nu ne-am gândit. Am fi putut să le scoatem de la început.
Raimondo nu vorbi.
Dar, vesel se apucă să desfacă cele două lopeţi, care erau fixate de peretele interior al nacelei.
Erau scurte, solide, foarte plate şi căptuşite cu oţel flexibil.
Şi zise lui Jean Bart şi lui Marius:
— Cu o singură mână nu vă puteţi servi uşor de cazmale. Dar întrebuinţaţi aceste lopeţi iar eu mă voi folosi de o cazma. Şi lucrul urmă fără preget, Lopeţile mânuite în acelaş timp de Marius şi de Jean Bart se afundau drept în nisipul compact şi mişcându-l în dreapta şi în stânga îl făcea să se risipească. Astfel uşurau munca lui Raimondo, care se servea de adevărata cazma.
Şi scutiră în modul acesta un timp preţios.
Curajul lor renăscu! Când nacela fu cu totul degajată, Raimondo lăsă pe Marius şi pe Jean Bart s-o cureţe iar el se apucă să dezgroape fuzelajul şi aripile.
Reuşi fără prea multă osteneală şi destul de repede. Apoi, toţi se apucară să remonteze Aerocul şi să reunească cele patru părţi pe care le desfăcuseră la apariţia simunului. Şi pe măsură ce vedeau apropiindu-se sfârşitul acelei munci încordate, cei trei băieţi se grăbeau, fără să se gândească la oboseală, fără să murmure, cu o rezistenţă de care nimeni nu i-ar fi crezut în stare.
Cât pentru Marius şi Jean Bart, le trebuia într-adevăr un curaj eroic căci rănile lor, care nu erau încă cicatrizate, îi făceau să sufere. Şi ca să lupte împotriva slăbiciunii fizice le trebuia o mare forţă morală.
Raimondo îi încurajă mereu cu privirea, cu surâsul, cu vorba şi în faţa lui, care era şeful lor, ar fi preferat să moară de cât să cedeze ostenelii.
Dar un sfert de oră de repaos şi câte o înghiţitură de coniac, ordonate de Raimondo le folosi la toţi.
Şi se reapucară de lucru, cu hotărârea fermă de a nu-l mai lăsa până ce nu vor fi făcut totul.
Pe când săvârşeau această operă dătătoare de viaţă, Ţara groazei îşi termina propria sa operă de distrugere. Din depărtare bestii scârboase alergau, atrase de cadavre pe care instinctul lor le ghicea.
Hiene şi şacali umpleau pustiul de mugetele lor. Şi în aerul încălzit de exalaţiile terestre, roteau vulturii, gata să dispute şacalilor şi hienelor victimele tuaregilor şi chiar pe tuaregi, omorâţi toţi la olaltă, inocenţi şi vinovaţi, de simunul pustiitor, de simun, regele ţinutului groazei.
Dar, cei trei cercetaşi nu auzeau şi nu vedeau nimic. Remontând Aerocul se gândeau la viitor.
Care putea fi acel viitor, după un trecut atât de plin de aventuri tragice?
Romanii din Roma antică, dacă s-ar fi izbit de la începutul unei expediţii de astfel de dificultăţi, ar fi renunţat desigur la ea, considerându-le ca prevestiri urâte şi s-ar fi grăbit să se reîntoarcă acasă. Dar, cei trei cercetaşi nu numai că nu se gândeau să renunţe dar erau gata să pornească înainte. Şi îşi spuneau, fără şovăire:
— Am plecat din Italia ca să trecem Atlanticul în aeroplan şi sa câştigăm premiul Carnegie. Vom trece Oceanul şi vom lua premiul!
Dar, în situaţia de faţă, dacă s-ar fi făcut prinsoare, mulţi ar fi pariat desigur contra celor trei cercetaşi!
Însfârşit la apusul soarelui, totul era gata. Pustiul era acum extrem de liniştit. Nici o adiere de vânt! Noaptea avea să treacă liniştită!
— Zău aşa, zise Marius! Am de gând să dorm cu pumnii strânşi! Dar, mai întâi, să mâncăm!
Lada din fundul nacelei fusese aprovizionată din abundenţa de către cantinierul garnizoanei din Mogadiscio.
Cei trei tineri, realmente istoviţi, avură o masă substanţială compusă din conserve de carne şi legume încălzite la o mică maşină de spirt pe care o aveau la ei. Şi ca băutură câte un ceai cald, în care Marius pusese mult zahăr şi câte puţin coniac, căci nimic nu reconfortează – şi fără a excita cum face cafeaua – ca un ceai bine zaharisit şi cu puţin alcool.
Apoi, cei trei prieteni se instalară în nacela. Aveau să vegheze, fiecare, câte două ore. Începu Raimondo şi după el, urmară Jean Bart şi Marius. Şi toată noaptea santinela de rând auzi nu numai mugetele şacalilor dar şi răgetele leilor.
Totuşi acele zgomote sălbatice ale pustiului nu treziră pe cei care dormeau şi nici un animal nu se apropiă de Aeroc. Fără îndoială că bestiile erau destul de ocupate să mănânce cadavrele victimelor simunului şi să şi le dispute între ele.
Şi dimineaţa, o dimineaţă radioasă, cei trei cercetaşi, reconfortaţi, odihniţi, plini de speranţă şi de încredere reluară calea aerului, spre noi aventuri şi spre gloriosul triumf: cel puţin aşa îi îndreptăţea să creadă, neînvinsul lor curaj!



final