Darling Lilly (19)

Michael Connelly

Pierce rămase o clipă nemişcat, gândindu-se la situaţia dificilă în care se afla. Se întreba cât din ceea ce spusese Renner era ameninţare şi cât realitate. Alungă gândurile şi privi în jurul lui, căutând un telefon. Pe noptieră nu era nimic, dar marginile patului erau prevăzute cu tot felul de butoane electronice pentru poziţionarea saltelei şi controlul televizorului montat pe peretele din faţă. Găsi şi un telefon, prins în marginea din dreapta. Într-o pungă de plastic descoperi o mică oglindă. O ridică şi îşi privi faţa pentru prima dată. Se aşteptase la mai rău. Când îşi pipăise rana cu degetele, după atac, i se păruse că faţa îi fusese despicată şi că va rămâne cu cicatrice uriaşe. În clipa aceea nu-l deranjase, fiind bucuros că scăpase cu viaţă. Acum era un pic mai preocupat de asta. Privindu-şi faţa, constată că umflătura se retrăsese mult. Era umflat puţin la colţul ochilor şi în partea de jos a nasului. Ambele nări îi erau astupate cu vată. Sub ochi avea dungi purpurii întunecate. Corneea ochiului stâng îi era inundată de sânge pe o parte a irisului, iar de-a curmezişul nasului se vedeau microcopcile. Copcile formau litera K, una din linii urcându-i pe nas în timp ce braţele literei se curbau sub ochiul stâng şi deasupra lui, spre sprinceană. Pentru a uşura munca chirurgului plastician, îi fusese rasă jumătate din sprânceana stângă. Arăta absolut ciudat. Pierce puse oglinda jos, şi zâmbi amar. Avea faţa aproape distrusă. Un poliţist încerca să-l închidă pentru o crimă pe care o descoperise, dar nu o comisese. Un peşte şi monstrul lui îl urmăreau pe el şi pe cei apropiaţi lui. Şi cu toate astea, el stătea într-un pat şi zâmbea.
Nu înţelegea de ce, dar intuia că avea legătură cu ceea ce văzuse în oglindă. Supravieţuise, şi pe faţa lui se vedea cât de aproape fusese de moarte. De acolo veneau uşurarea şi zâmbetul lui.
Ridică telefonul şi formă numărul lui Jacob Kaz, avocatul companiei. Primi legătura imediat.
— Henry, eşti bine? Am auzit că ai fost atacat, sau ceva în genul ăsta. Ce…
— E o poveste lungă, Jacob. O să ţi-o spun mai târziu. Ceea ce-mi trebuie acum de la tine e un nume. Am nevoie de un avocat. Un avocat care să se ocupe de apărare într-un caz de crimă. Unul bun, dar căruia să nu-i placă să-şi vadă faţa la televizor sau numele în ziare.
Pierce ştia că ceea ce cerea el era o raritate în Los Angeles. Dar, dată fiind situaţia, trebuia să se apere urgent de o acuzaţie de crimă nefondată. Era nevoie să se acţioneze rapid şi discret, altfel piesele de domino în cădere vor deveni blocuri de piatră, sub care va fi îngropat atât el, cât şi compania.
Kaz îşi drese vocea înainte de a răspunde, dar nimic nu trădă, atunci când vorbi, că cererea lui Pierce i se părea ieşită din comun sau că depăşea relaţia lor profesională.
— Cred că am un nume pentru tine, spuse el. O să-ţi placă de ea.


Miercuri dimineaţa, în timp ce pierce vorbea la telefon cu Charlie Condon, intră în salon o femeie într-un taior gri şi îi înmână o carte de vizită pe care scria JANIS LANGWISER, AVOCAT. Pierce acoperi receptorul cu mâna şi îi spuse că va scurta convorbirea cât de mult va putea.
— Charlie, trebuie să închid. Tocmai a intrat doctorul. Spune-i că va trebui să o facem în weekend sau săptămâna viitoare.
— Nu pot, Henry. Vrea să vadă Proteus înainte să înregistrăm patentul. Este şi în interesul tău. În plus îl cunoşti pe Maurice, ştii că nu-l poţi amâna.
— Sună-l din nou şi încearcă să amâni.
— O să-ncerc şi o să te sun să-ţi spun ce am făcut.
Charlie închise şi Pierce prinse telefonul de grilajul de pe marginea patului. Încercă să-i zâmbească lui Langwiser, dar durerea îl împiedică. Femeia îi întinse mâna şi el i-o strânse.
— Janis Langwiser. Încântată de cunoştinţă.
— Henry Pierce. N-aş putea spune acelaşi lucru, dată fiind situaţia.
— E un lucru obişnuit, când ai de-a face cu cazuri de crimă.
Pierce îi cunoştea palmaresul, de la Jacob Kaz. Langwiser se ocupa de cazurile de crimă pentru o firmă mică, dar influentă – Smith, Le vin, Colvin & Enriquez. După spusele lui Kaz, firma era atât de exclusivistă, încât numărul ei nu figura în nicio carte de telefon. Avea o clientelă selectă.
Langwiser fusese angajată de la biroul procurorului districtual cu un an înainte după o carieră care includea şi munca de acuzare în unele din cele mai importante cazuri de crimă din Los Angeles. Kaz îi spusese lui Pierce că firma acceptase să-l apere în ideea de a stabili o relaţie cu el, o relaţie ce avea să le aducă beneficii, de vreme ce Amedeo Technologies urma să devină companie publică. Pierce nu îi spusese lui Kaz că, în cazul în care nu vor avea câştig de cauză, nu va mai exista niciun fel de companie publică şi nici măcar Amedeo Technologies.
După câteva întrebări politicoase despre rănile pe care le suferise Pierce şi despre prognosticul doctorilor, Langwiser îl întrebă de ce crede că are nevoie de un avocat care să-l apere într-un caz de crimă.
— Din cauza unui poliţist care crede că sunt un criminal. Mi-a spus că se duce la biroul procurorului districtual pentru a încerca să mă acuze de un număr de infracţiuni, printre care şi cea de crimă.
— Un poliţist din Los Angeles? Cum îl cheamă?
— Renner. Nu cred că mi-a spus vreodată prenumele. Sau nu  mi-l amintesc. Am cartea lui de vizită, dar nu m-am uitat niciodată la…
— Robert. Îl cunosc. Lucrează la Divizia Pacific. E în meserie de mult timp.
— Îl cunoşti dintr-un caz?
— La începutul carierei mele la procuratură mă ocupam cu înregistrarea cazurilor. Am înregistrat şi câteva aduse de el. Mi s-a părut un poliţist bun. Cred că, pentru a-l caracteriza, aş folosi cuvântul meticulos.
— E cuvântul pe care îl foloseşte şi el.
— Se duce la procuratură pentru a te acuza de crimă?
— Nu sunt sigur. Nu are cadavrul. Mi-a spus că mai întâi mă va acuza de alte chestii: pătrundere prin efracţie şi obstrucţionarea justiţiei. Cred că după asta va încerca să construiască un caz de crimă. Nu ştiu cât din ce spune sunt simple ameninţări şi cât e realitate. Oricum, eu n-am omorât pe nimeni, aşa că am nevoie de un avocat.
Langwiser dădu din cap, îngândurată.
— Chestia asta cu Renner are vreo legătură cu rănile tale?
Pierce încuviinţă din cap.
— Să începem cu începutul.
— În momentul ăsta avem o relaţie avocat-client?
— Da, poţi vorbi liber.
În următoarele treizeci de minute Pierce povesti ceea ce se întâmplase, fără să-i ascundă nimic, amintind şi delictele pe care le comisese. Nu lăsă nimic pe dinafară.
În timp ce el vorbea, Langwiser lua notiţe cu un stilou pe care-l scoase dintr-o geantă de piele neagră care părea a fi o poşetă supradimensionată sau o servietă prea mică. Felul în care se comporta trăda o încredere de sine plătită cu bani grei. Când Pierce termină de povestit, ea reveni la ceea ce Renner numise „o recunoaştere” din partea lui. Puse câteva întrebări, mai întâi despre tonul pe care se desfășurase conversaţia în acel moment şi apoi despre tratamentul medicamentos pe care Pierce îl urma în acel moment şi despre efectele secundare ale atacului și ale operaţiei. Apoi îl întrebă la ce se referise când afirmase că era vina lui.
— La sora mea, Isabelle.
— Nu înţeleg.
— A murit. Cu mult timp în urmă.
— Hai, Henry, nu mă pune să ghicesc ce s-a întâmplat. Trebuie să ştiu.
— A fugit de acasă când eram copii. Apoi a fost ucisă… de un tip care mai omorâse câţiva oameni. Fete pe care le agăţa din Hollywood. A fost ucis şi el de poliţia din Los Angeles.
— Un ucigaş în serie… când a fost asta?
— În anii optzeci. I se spunea Fabricantul de Păpuşi.
— Îmi amintesc de el. Pe vremea aceea eram la Facultatea de drept a Universităţii din Los Angeles. Mai târziu l-am cunoscut pe detectivul care l-a împuşcat. S-a retras abia anul ăsta.
Păru că se lasă purtată de amintiri, apoi reveni în prezent.
— Bun. Şi cum a venit vorba de Lilly Quinlan în conversaţia ta cu detectivul Renner?
— În ultima vreme m-am gândit mult la sora mea. Cred că ăsta e motivul pentru care m-am implicat în povestea cu dispariţia lui Lilly.
— Vrei să spui că te consideri vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat cu sora ta? Din ce cauză, Henry?
Pierce ezită o secundă înainte de a vorbi. Nu intenţiona să-i spună întreaga poveste. Exista o parte pe care n-ar fi putut niciodată să i-o spună unui străin.
— Eu şi tatăl meu vitreg ne duceam mereu după ea. Locuiam în Valley şi mergeam s-o căutăm la Hollywood. Câteodată o căutam ziua, dar de cele mai multe ori noaptea.
Pierce fixa cu privirea ecranul televizorului montat pe peretele din faţa lui. Vorbea de parcă povestea s-ar fi derulat pe ecran şi el o relata.
— Mă îmbrăcam în haine uzate, ca să semăn cu ei – să semăn cu un copil al străzii. Tatăl meu vitreg mă trimitea în locurile în care se ascundeau şi dormeau copiii străzii, unde făceau sex pentru bani sau îşi injectau droguri. Mă rog…
— De ce tu? De ce nu tatăl tău vitreg?
— Susţinea că, fiind copil, puteam să intru. Dacă ar fi intrat un bărbat într-unul din locurile alea, probabil că ar fi fugit toţi şi n-am fi reuşit s-o prindem.
Pierce se opri şi Langwiser aşteptă un timp înainte de a-l îndemna să continue.
— Ai zis că la vremea respectivă ţi-a spus că ăsta era motivul. Ce ţi-a spus mai târziu?
Pierce clătină din cap. Era bună. Prinsese subtilităţile povestirii lui.
— Nimic. Eu însă cred… adică, fugea pentru că avea un motiv. Poliţia a spus că se droga, dar cred că asta s-a întâmplat mai târziu. După ce a ajuns pe stradă.
— Crezi că a fugit din cauza tatălui tău vitreg.
Avocata o spuse ca pe o afirmaţie, şi el confirmă dând imperceptibil din cap. Se gândi la ceea ce spusese mama lui Quinlan despre ceea ce credea ea că aveau în comun fiica ei şi femeia pe care o cunoştea sub numele Robin.
— Ce i-a făcut?
— Nu ştiu, şi nu mai are nicio importanţă acum.
— Atunci ce te-a făcut să-i spui lui Renner că e vina ta? De ce crezi că eşti vinovat de ceea ce i s-a întâmplat surorii tale?
— Din cauză că nu am găsit-o. Am căutat-o nopţi în şir şi n-am găsit-o. Măcar dac-aş fi…
O spuse fără convingere. Era o minciună. Cu niciun chip nu-i putea spune adevărul acestei femei pe care abia daca o cunoştea.
Langwiser ar fi vrut să continue, dar îşi dădea seama că întinsese prea mult coarda.
— Bine, Henry. Cred că se pot explica nişte lucruri – atât acţiunile tale legate de dispariţia lui Lilly Quinlan, cât şi declaraţia pe care    i-ai dat-o lui Renner. Îmi pare rău pentru sora ta. La vechea mea slujbă, partea cea mai dificilă era când trebuia să te ocupi de familiile victimelor. Cel puţin tu ai o consolare. Asasinul a primit ceea ce a meritat.
Pierce încercă să zâmbească sarcastic.
— Da, consolare. Şi la ce ajută asta?
— Tatăl tău vitreg trăieşte? Dar părinţii tăi?
— Tatăl meu vitreg da. Din câte ştiu. Nu vorbesc cu el, n-am făcut-o de foarte multă vreme. Mama a divorţat şi locuieşte în Valley. Nici cu ea n-am vorbit de foarte mult timp.
— Unde e tatăl tău?
— În Oregon. Şi-a întemeiat o a doua familie, dar ţinem legătura. Dintre toţi, doar cu el mai vorbesc.
Avocata îşi studie notiţele o bună bucată de vreme, dând paginile înapoi pe măsură ce revedea tot ce spusese el. Într-un târziu îl privi şi spuse:
— Ei bine, cred că totul e o aiureală.
— Nu, îţi spun exact ce s-a întâmplat.
— N-ai înţeles, mă refer la Renner. Cred că blufează. Nu are nimic. Nu te va acuza de delictele astea mai mici. Procurorul l-ar da afară din birou râzând de acuzaţia lui de intrare prin efracţie. Care a fost intenţia ta? Să furi? Nu, ci să te asiguri că nu i s-a întâmplat nimic acelei femei. Ei nu ştiu de corespondenţa pe care ai luat-o, şi oricum nu pot dovedi nimic, pentru că ai distrus-o. În ceea ce priveşte obstrucţionarea, e doar o ameninţare copilărească. Oamenii nu spun niciodată totul poliţiei. Să încerci să acuzi pe cineva din cauza asta asta, e absurd. Nici măcar nu-mi mai amintesc ultimul caz de obstrucţionare care a ajuns la tribunal. Cel puţin cât am lucrat eu în procuratură, nu a fost niciunul.
— Dar cum rămâne cu înregistrarea? Zicea că ceea ce am spus eu însemna o recunoaştere.
— Se juca cu nervii tăi. Încerca să te ameţească şi să vadă cum reacţionezi, să scoată de la tine ceva cu care să te poată incrimina. Ar trebui să ascult toată înregistrarea ca să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Explicaţia în legătură cu sora ta este legitimă şi poate fi percepută ca atare de un juriu. La asta se mai adaugă faptul că erai sub influenţa mai multor medicamente şi că…
— Povestea asta nu trebuie să ajungă niciodată în faţa unui juriu. Dacă ajunge, sunt terminat. Ruinat.
— Te înţeleg, însă perspectiva unu juriu rămâne şi trebuie s-o luăm în considerare, pentru că aşa va privi şi procuratura lucrurile când va lua în considerare eventualele acuzaţii. Ultimul lucru pe care îl vor face va fi să ia un caz despre care ştiu că nu va fi acceptat de un juriu.
— N-am făcut nimic. Am încercat pur şi simplu să aflu dacă nu cumva i s-a întâmplat ceva. Asta e tot.
Langwiser încuviinţă, dar nu păru grozav de interesată de încercarea lui de a-şi susţine nevinovăţia. Pierce auzise că apărătorii buni nu erau în primul rând interesaţi de întrebarea fundamentală despre vinovăţia sau nevinovăţia clientului lor, ci de strategia apărării. Îi preocupa legea, nu dreptatea. Pierce se simţea frustrat deoarece el voia ca Langwiser să înţeleagă că era nevinovat.
— În primul rând, spuse ea, fără un cadavru e foarte greu să construieşti un caz împotriva cuiva. Se poate face, dar e foarte dificil – mai ales în cazul nostru, – dacă luăm în considerare stilul de viaţă şi sursa de venit ale victimei. Aceasta ar putea fi oriunde. Dacă e moartă, atunci lista de suspecţi va fi foarte lungă. În al doilea rând, felul în care Renner va încerca să lege intrarea ta prin efracţie într-un loc de o posibilă omucidere în alt loc nu va ţine. E o legătură pe care nu-i văd pe cei de la procuratură încercând să o facă. Adu-ţi aminte că am lucrat acolo şi jumătate din eforturile noastre constau în a-i aduce pe poliţişti cu picioarele pe pământ. Dacă lucrurile nu se schimbă într-un mod esenţial nu vei păţi nimic, Henry, indiferent de acuzaţiile pe care ţi le aduce.
— La ce întorsătură esenţială te referi?
— De exemplu la descoperirea cadavrului şi la posibilitatea ca, într-un fel sau altul, să te implice.
Pierce clătină din cap.
— Nu are cum. Nu am întâlnit-o niciodată.
— Atunci e bine. Ar trebui să fii în siguranţă.
— Ar trebui?
— Nimic nu e sută la sută sigur. Mai trebuie să aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă.
Langwiser se uită din nou pe notiţe.
— Bun, spuse ea în cele din urmă. Acum, hai să-l sunăm pe detectivul Renner.
Pierce clipi mirat şi spuse:
— Să-l sunăm? De ce?
— Să-l anunţăm că te reprezintă cineva şi să vedem ce are de spus în apărarea lui.
Scoase un telefon celular din servietă şi-l deschise.
— Cred că am cartea lui de vizită în portmoneu, spuse Pierce. Ar trebui să fie în sertarul mesei.
— E-n regulă, ştiu numărul.
Sună la Divizia Pacific şi-l ceru pe Renner. În timp ce aştepta ca acesta să vină la telefon, avocata mări volumul şi întoarse telefonul astfel încât să poată auzi şi Pierce ce se discută.
— Salut, Bob, Janis Langwiser la telefon. Mă mai ţii minte?
După o pauză, Renner spuse:
— Sigur. Am auzit că ai trecut de partea cealaltă.
— Foarte amuzant. Ascultă-mă, sunt la spitalul Saint John’s.       L-am vizitat pe Henry Pierce.
Altă pauză.
— Henry Pierce, Bunul Samaritean care salvează târfe şi animale de casă pierdute.
Pierce simţi că roşeşte.
— Azi eşti plin de umor de calitate, Bob, spuse Langwiser sec. De-asta îţi apar riduri noi, nu-i aşa?
— Henry Pierce e glumeţul, el cu poveştile lui.
— Păi, tocmai de-asta te sun. S-a terminat cu poveştile spuse de Henry, îl reprezint eu. Nu va mai sta de vorbă cu tine. Ai ratat şansa pe care ai avut-o.
Langwiser îi făcu cu ochiul lui Pierce.
— N-am ratat nimic, protestă Renner. Când se hotărăşte să-mi spună povestea completă şi adevărată, sunt gata să-l ascult. Altfel…
— Uite care e treaba, detectivule, eşti mai interesat să-l prinzi cu mâţa în sac pe clientul meu decât să încerci să-ţi dai seama ce s-a întâmplat cu adevărat. Asta trebuie să înceteze. Henry Pierce nu mai e în raza ta de acţiune. Şi încă ceva, nu încerca să-l aduci în instanţă dacă nu vrei să-ţi scot pe nas chestia aia cu două casetofoane.
— I-am spus că înregistrez, protestă Renner. I-am citit drepturile şi a zis că le înţelege. Nu am făcut nimic ilegal în timpul acestui interviu voluntar.
— Bob, judecătorilor şi juraţilor nu le plac poliţiştii care păcălesc oamenii. Apreciază jocurile curate.
Urmă o pauză lungă. Pierce îşi zise că Langwiser mergea prea departe, că era posibil să-l determine pe Renner să găsească ceva împotriva lui din răzbunare.
— Chiar ai trecut în tabăra cealaltă, nu-i aşa? spuse Renner într-un târziu. Sper să fii fericită acolo.
— Dacă voi avea clienţi ca Henry Pierce, oameni care pur şi simplu încearcă să facă un lucru bun, o să fiu.
— Un lucru bun? Mă întreb dacă Lucy LaPorte crede că ceea ce a făcut el e un lucru bun.
— A găsit-o? izbucni Pierce.
Langwiser ridică imediat mâna, pentru a-l face să tacă.
— E şi domnul Pierce acolo? N-am ştiut că ne ascultă. Apropo de şmecherii, drăguţ din partea ta că mi-ai spus.
— Nu sunt obligată s-o fac.
— Nici eu nu eram obligat să-i spun despre al doilea casetofon, din moment ce l-am anunţat că discuţia noastră era înregistrată. Aşa că scoate-ţi tu chestia asta pe nas. Trebuie să închid.
— Aşteaptă. Aţi găsit-o pe Lucy LaPorte?
— Asta e treaba oficială a poliţiei. Nu sunt obligat să te informez. La revedere.
Renner închise.
— Ţi-am spus să taci din gură, îl mustră avocata pe Pierce.
— Îmi pare rău. O caut de duminică. Aş vrea să ştiu unde se află, dacă e bine sau are nevoie de ajutor. Dacă i s-a întâmplat ceva, e vina mea.
Uite cum o iau de la cap, îşi zise el. Mă învinovăţesc.
Langwiser nu luă în seamă spusele lui, preocupată să-şi pună în geantă telefonul şi carnetul.
— O să dau câteva telefoane, să văd ce pot afla. Cunosc la Divizia Pacific câţiva oameni ceva mai cooperanţi decât detectivul Renner. Cum ar fi şeful lui, de exemplu.
— Mă suni dacă afli ceva?
— Am numerele tale. Între timp, stai departe de toate astea. Cu puţin noroc, telefonul meu îl va pune pe Renner pe gânduri şi poate îl va face să se răzgândească. Încă nu ai ieşit din belea, Henry. Multe se mai pot întâmpla. Ţine capul la cutie şi stai deoparte.
— Bine, aşa o să fac.
— Şi, încă ceva. Când vine doctorul, fă rost de o listă cu medicamentele sub efectul cărora te aflai când te-a înregistrat Renner.
— Bine.
— Ştii cumva când ieşi de aici?
— Asta se poate întâmpla din clipă în clipă.
Pierce îşi privi ceasul. Aştepta de două ore ca doctorul Hansen să-l externeze. Apoi se uită la Langwiser. Avocata îl privea de parcă ar fi vrut să-l întrebe ceva, dar nu ştia cum să o facă.
— Ce este?
— Nu ştiu. Mă gândeam doar că a fost un salt lung în mintea ta, când erai copil. Vreau să zic, că te-ai gândit la faptul că tatăl tău vitreg era motivul plecării surorii tale.
Pierce tăcu.
— Mai ai să-mi spui ceva în privinţa asta?
Pierce se uită din nou la ecranul gol al televizorului şi clătină din cap.
— Nu, asta e tot.
Nu se aşteptase să fie crezut. Avocaţii aveau de-a face cu mincinoşi prin natura meseriei lor şi sesizau orice gest, orice detaliu de comportament la fel ca aparatele proiectate să facă asta. Langwiser nu reacţionă şi nu insistă.
— Ei bine, trebuie să plec, zise ea. Am o audiere preliminară mâine.
— În regulă. Mulţumesc pentru vizită. A fost drăguţ din partea ta.
— Face parte din servicii. O să dau nişte telefoane în drum spre birou şi o să te anunţ dacă aflu ceva despre Lucy LaPorte. Îţi reamintesc că e în interesul tău să stai departe de toate astea.
Pierce ridică mâinile, ca şi cum s-ar fi predat.
— Am terminat cu asta, o asigură el.
Langwiser zâmbi profesional şi ieşi din salon.
Pierce luă telefonul şi tastă numărul lui Cody Zeller. În cameră intră Nicole James şi el puse telefonul la loc.
Nicole se oferise să-l conducă pe Pierce acasă după ce doctorul Hansen îi va face externarea. Faţa ei exprima durere când privi rănile lui Pierce. Îl vizitase des cât fusese internat, dar nu reuşise să se obişnuiască cu nasul zdrobit.
Pierce luase oftaturile şi şoaptele pline de milă ca pe un semn bun. Dacă asta contribuia la împăcarea lor, merita să suporte totul.
— Cum te simţi? îl întreba ea, mângâindu-l uşor pe obraz.
— Destul de bine. Îl aştept pe doctor să mă externeze. Deja au trecut două ore.
— Mă duc să văd ce se întâmplă.
O porni spre uşă, dar se opri şi îl întrebă:
— Cine era femeia aia?
— Care femeie?
— Cea care tocmai a ieşit din salon.
— A, e avocata mea. Kaz a găsit-o.
— De ce ai nevoie de ea dacă-l ai pe Kaz?
— E specializată în procese în care e vorba de crimă.
Nicole se apropie de pat.
— Apărător criminalist? Henry, de obicei oamenii care primesc numere greşite de telefon nu au nevoie de avocaţi. Ce se întâmplă?
Pierce ridică din umeri.
— Nu mai ştiu nici eu. Am intrat într-o chestie din care încerc să ies întreg. Vreau să te întreb ceva.
Pierce se dădu jos din pat. Îşi pierdu o clipă echilibrul, dar îşi reveni. Îi atinse uşor braţele. Nicole îl privi cu suspiciune.
— Ce?
— Când plecăm de aici, unde mă duci?
— Ţi-am spus, Henry, te duc acasă. La tine acasă.
Pierce nu-şi ascunse dezamăgirea.
— Henry, ne-am înţeles să încercăm…
— Am crezut că…
Pierce se opri. Nu ştia exact ce gândea şi nici cum să-şi exprime sentimentele confuze.
— Tu crezi că tot ceea ce s-a întâmplat cu noi s-a întâmplat prea repede, spuse ea. Şi că poate fi reparat uşor.
Se întoarse şi se îndreptă spre uşă.
— Dar mă înşel, şopti Pierce.
— De luni de zile nu ne-a mai fost bine împreună.
Nicole părăsi camera şi se duse să-l caute pe doctor. Pierce se aşeză pe pat şi încercă să rememoreze momentul când se aflau în roata din parcul de distracţii şi toate lucrurile păreau perfecte.



va urma