Moartea Ceausestilor (17)

Catherine Durandin & Guy Hoedts

O lovitură de stat mascată (III)

In aceeaşi perioadă, câţiva generali prosovietici, împreună
cu cadre din Partid, pregătesc o conspiraţie
pentru a-1 răsturna pe Ceauşescu. Aceasta trebuia să se
producă în octombrie 1984. Intr-adevăr, pe 15-17 octombrie
1984, Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa academician Elena
Ceauşescu pleacă într-o vizită oficială în Republica Federală
Germania. Trebuia să se profite de absenţa lor.
Silviu Brucan şi generalul Ştefan Kostyal aveau să evoce,
după 1989, organizarea acestui complot: un mod de
a arăta că au fost adevăraţi opozanţi.

De mulţi ani, unii militari ar fi încercat din umbră
să-l înlăture pe Nicolae: încă din 1976, ministrul Apărării
Naţionale, generalul Ion Ioniţă, ar fi dezvăluit şefului
statului-major această perspectivă de lovitură de stat
militară. In 1984, Ioniţă este deja pensionar, dar a rămas
legat de doi tovarăşi, generalii Nicolae Militaru şi
Ştefan Kostyal, foşti studenţi la Academia Voroşilov, în
URSS. Nicolae Militaru ar fi fost recrutat de serviciile
sovietice, de GRU. Cei doi militari sunt în contact cu
Ion Iliescu: proiectul ar viza arestarea unor consilieri
apropiaţi ai lui Ceauşescu, Bobu şi Postelnicu, fără a-1
uita pe fratele Ilie, cu complicitatea şefului garnizoanei
de la Bucureşti. Planul era de a ocupa televiziunea (deja!)
şi a chema populaţia să se revolte împotriva tiranului.
Două divizii din apropierea Bucureştiului - una condusă
de generalul de blindate Paul Cheler, pe care Ion Iliescu
îl va promova în funcţii militare foarte înalte în 1990 -,
trebuiau să-i reunească pe conspiratori şi să ia sub
control forţele de Securitate. Dar scenariul eşuează: doi
generali au trădat. Ioniţă şi Militaru sunt convocaţi de
Bobu. Ioniţă moare după câtva timp de un cancer galopant
suspect. Soţia sa va cere zadarnic o autopsie... (34)
Militaru este exclus din Comitetul Central, în care era
membru din 1969. Pensionat în 1987, reapare pe 22 decembrie
1989.

In martie 1990, Silviu Brucan şi Petre Roman vor
evoca întâlnirea lor din iunie 1989 cu Ion Iliescu şi
generalul Militaru. In mai 1990, Brucan dezvăluie că, în
compania lui Iliescu, se ducea regulat la ambasada
sovietică, situată pe impozanta şosea Kiseleff, să citească
Pravda. Cercul se închide: Iliescu se întâlneşte cu Brucan,
Roman şi Militaru, creierul complotului militar din
1984. Viitorii revoluţionari din 1989 frecventează ambasada
sovietică. Căpitanul Radu Nicolae, care făcea
legătura între generalul Ioniţă şi Virgil Măgureanu, va
recunoaşte: „Nu vă ascund, am avut contacte cu ruşii.
Vă repet că prin intermediul ambasadorului nostru la
Ankara...“ Aşadar, ambasadorul român de la Ankara
era în legătură cu ambasada sovietică. Circuitele se organizează.
Ca şi în cazul deplasărilor lui Brucan la Washington
şi Londra, Securitatea fie dă dovadă de o
incompetenţă crasă, fie închide ochii.

Aceste informaţii preţioase provin din stenogramele
comisiilor de anchetă de după 1989. Urmărind depoziţiile
consemnate, aflăm deci că un anume Virgil Măgureanu,
acest individ cenuşiu care trece peste tot neobservat, îl
frecventa pe generalul Ioniţă din noiembrie 1982. Aceste
relaţii ating punctul culminant în 1984. îşi luaseră unele
măsuri de precauţie, se întâlneau în maşina lui Măgureanu.
Se stabilesc legături între elemente din armată ostile lui
Ceauşescu şi elemente din Securitate, via Virgil Măgureanu.
în calitatea sa de profesor la Academia de Partid
„Ştefan Gheorghiu“, Măgureanu îi influenţează pe colegi
şi pe studenţi pentru a se orienta spre cariera de securist.
Mai mulţi membri ai academiei se vor regăsi imediat
după 1989 în posturi-cheie, alături de Ion Iliescu. Reţelele
ies la lumină: Silviu Brucan, Petre Roman, prin relaţiile
tatălui său, Valter Roman, cu Iliescu, generalul Militam,
Virgil Măgureanu, Ion Iliescu sunt în legătură.

Toţi, având în vedere trecutul lor, se pot face ascultaţi
la Moscova. în plus, Brucan este în contact cu serviciile
americane şi Departamentul de Stat. Evoluţia favorabilă
a relaţiilor lui Gorbaciov - modelul lor - cu Washingtonul
creează, pe fondul nemulţumirii populare şi a dorinţei
de libertate care zdruncină regimurile est-europene, contextul
propice pentru realizarea acestui proiect.

Conivenţa între Est şi Vest asupra dosarului Ceauşescu
este evidentă: miniştrii de externe francez şi american,
Roland Dumas şi James Baker, sunt gata - şi lasă să se
înţeleagă acest lucru - să accepte o intervenţie a trupelor
din Pactul de la Varşovia la Bucureşti dacă s-ar declanşa
război civil! Pe 25 decembrie, ambasadorul Statelor Unite
la Moscova, Jack Matlock, şi ministrul adjunct sovietic
al afacerilor externe, Ivan Aboimov, se întâlnesc
pentru a discuta această problemă. Cu toate acestea, Moscova
nu a considerat necesar să intervină oficial: autorii
loviturii de stat nu au avut nevoie de un sprijin militar
direct. S-a produs fără îndoială confuzie din cauza unor
focuri de armă izolate ale unui grup înarmat care nu
primise ordine: în noaptea din 22-23 decembrie, o clădire
în care locuiau diplomaţi sovietici a fost supusă
unor rafale. Gorbaciov a luat notă de eveniment.

Dacă Moscova nu a considerat nici oportun, nici necesar
să se implice fizic, direct, deschis, pe teren, între 21
şi 25 decembrie, este pentru că, pe de o parte, Securitatea
era într-o stare de totală confuzie, unele fracţiuni
alăturându-se grupului Iliescu, izolându-i pe cei rămaşi
fideli lui Ceauşescu. Pe de altă parte, pentru că şi armata
era divizată, frustrată, împărţită între a arăta o disciplină
prudentă şi a-şi manifesta dorinţa de a se desprinde de
un regim care nu o respecta pe măsura ambiţiilor sale.
Membrii armatei suportau greu faptul că sute de unităţi
ale Securităţii aveau o situaţie privilegiată, în timp ce ei
erau obligaţi să-şi asume îndeplinirea unor lucrări
publice sau munci agricole. Or, această armată aparţinea
Pactului de la Varşovia.

Securitatea, pe care populaţia o percepea în mod nejustificat
ca pe un monolit tentacular, este divizată în mai
multe unităţi destinate unor misiuni specifice. Unii agenţi
sunt afectaţi informaţiilor externe, alţii lucrează în
afacerile interne. Ei depind de Ministerul de Interne, dar,
de fapt, primesc ordine direct de la preşedinte. Efectivul
total, în decembrie 1989, ar fi fost de 14 259 de oameni,
dintre care 8 159 de ofiţeri, potrivit informaţiilor furnizate
de Virgil Măgureanu, imediat după evenimente.

Cei mai siguri aparţin Direcţiei a V-a, garda personală
a lui Ceauşescu şi Direcţiei a IV-a, având ca atribuţii
contraspionajul şi dezinformarea. Aceste două unităţi de
elită sunt foarte bine echipate, mult mai bine dotate decât
cele ale armatei sau ale gărzilor patriotice. (35) Este foarte
probabil ca elemente de elită să se fi aflat la Bucureşti
printre trăgătorii care au terorizat oraşul până pe 28 decembrie,
cu salve de tiruri continue în noaptea din 22
spre 23, sporadice după aceea. Aceste forţe au intervenit
împotriva manifestanţilor în noaptea de 21 decembrie.

Cifrele menţionate de Măgureanu nu-i includ pe indivizii
care lucrau contractual cu Securitatea şi care au putut
acţiona ca snipers (lunetişti), în timpul acelor zile
nebune... Printre cei mai fideli, unul dintre fraţii lui
Nicolae Ceauşescu, Andruţă: în decembrie, el conducea
Şcoala Militară de Ofiţeri a Ministerului de Interne şi
comanda, în această calitate, o formaţiune de două mii de
oameni încartiruită la Băneasa, în apropierea Bucureştiului.
Fidel, dar ineficient! Elevii şi ofiţerii de la Băneasa vor
rămâne în alertă în cazărmi. Din seara de 22, Stănculescu
trimite trei ofiţeri de armată pentru a prelua controlul
asupra acestei unităţi! Andruţă va fi arestat, judecat în
iunie 1990 şi condamnat la cincisprezece ani de închisoare,
pentru că trupele sale au tras pe 21 decembrie.

Securitatea este departe de a fi o forţă omogenă; s-a
refăcut cu greu după fuga general-locotenentului Ion
Mihai Pacepa - adevărat cutremur - în iulie 1978, fapt
ce nu va fi făcut public decât în 1987! Memoriile lui
Pacepa, fost înalt demnitar al Securităţii, apar la Washington
- adevărată bombă cu dezvăluiri terifiante din
ţara lui Dracula, despre culisele puterii şi teribilele
operaţiuni pe care le montase - sub titlul incitant Orizonturi
roşii (36). Analiştii, jurnaliştii se aruncă asupra cărţii.
Frumoasă operaţiune a CIA acest debriefing al unui
spion de anvergură şi lansarea acestei mărturii-şoc în
1987, în plină gorbimanie. De aici până la ipoteza unei
infiltrări a Securităţii de către CIA e un pas ce nu trebuie
făcut. Securitatea e multiplă, subtilă, plurală. Majoritatea
ofiţerilor s-au hotărât, unul după altul, să se alăture lui
Iliescu, trâmbiţând acest lucru sus şi tare. Alţii, pretextând
probleme de sănătate, au stat acasă în faţa televizorului
în zilele din decembrie.

Obiectivul prim al actorilor evenimentelor din 1989,
în învălmăşeala evenimentelor, a fost acela de a face
figură de eroi ai unei revoluţii populare şi de a salva
onoarea armatei, în spatele sloganului: „Armata e cu
noi!“ La Timişoara, la Bucureşti, armata a dus greul şi
a tras. Generalii Stănculescu şi Chiţac se aflau la Timişoara
şi au condus represiunea. Trebuia amplificată
revolta împotriva tiranului încă la putere! Din 22 decembrie
însă, cu cinism, Stănculescu abordează cea de-a
doua secvenţă, ducându-1 pe Ceauşescu la pierzanie. I
se va mulţumi, va fi avansat la gradul de general cu trei
stele pe 28 decembrie, va fi numit ministru al apărării
de către Iliescu în februarie 1990, post pe care îl va
ocupa până în aprilie 1991. Iliescu a „uitat“ represiunea
de la Timişoara!

In confuzia generală a acelor zile de foc, singura
certitudine era că „se trage de peste tot“! Pentru a clarifica
lucrurile şi a-i distinge pe cei buni de cei răi,
Frontul Salvării Naţionale se străduieşte să creeze o
anumită imagine a Securităţii, lăsând să circule formula
„securişti-terorişti“ şi să impună respectul pentru armată,
o armată naţională, alcătuită din recruţi şi făcând parte
din Pactul de la Varşovia, alături de fraţii sovietici! Generalul
conspirator prosovietic Militaru a reapărut!
între Iliescu sau Militaru şi comandantul sovietic al trupelor
Pactului sau cel al armatei sovietice au loc convorbirile
telefonice care se desfăşoară liniştit în ruseşte,
pe 22 decembrie, la Ministerul Apărării Naţionale. La
Bucureşti, armata a câştigat: pe 26 decembrie, Iliescu
va trece forţele de securitate sub comanda Ministerului
Apărării Naţionale.

Abia în 1996, după alegerea în funcţia de preşedinte
al Românie a democratului Emil Constantinescu şi la
cererea asociaţiilor făcând parte din societatea civilă, va
fi elucidat rolul armatei, cu ajutorul arhivelor, al mărturiilor
cunoscute după 1990, cât şi al anchetelor conduse
de procurorul militar Dan Voinea: şaisprezece ofiţeri superiori
sunt urmăriţi. Sunt acuzaţi de crime comise la
Timişoara, Sibiu, Braşov, Buzău, Bacău, Ploieşti şi Cluj.
Rolul Direcţiei de Informaţii a Armatei (DLA), specializată
în acţiuni de diversiune şi bruiaj - simulări de tiruri
automate pentru a crea panică - este în sfârşit dezvăluit.
Curând, generalii Stănculescu şi Chiţac, care au acţionat
la Timişoara, vor fi puşi sub urmărire. Hotărârea Curţii
Supreme de Justiţie, care i-a condamnat la cincisprezece
ani de închisoare în 1999, este casată în 2004! Iliescu,
din nou preşedinte, nu este nerecunoscător! Această hotărâre
va fi totuşi confirmată în 2007... Stănculescu
ameninţă pe 15 octombrie 2008: „Adevărul, pe care îl
cunosc, va fi dezvăluit după moartea mea!“

Teroriştii au dispărut ca prin farmec: nici n-au existat!
Procurorul Dan Voinea este ferm pe poziţie! Nu au
fost terorişti în România în decembrie 1989, repetă acesta
în 2009 la Bucureşti. (37) Acest termen de „terorişti",
lansat de Ceauşescu pe 17 decembrie, pentru a-i discredita
pe manifestanţii de la Timişoara, a fost repede preluat
de Frontul Salvării Naţionale, pentru a înfricoşa
mulţimea şi a îndrepta mânia împotriva securiştilor-terorişti,
acolo unde diversiunea a prins! Au circulat cele
mai aberante zvonuri: copii orfani ar fi fost crescuţi,
apoi înarmaţi ca să ucidă, ca tineri terorişti! Terorişti
sirieni şi libieni ar fi fost văzuţi acţionând, lucru pe care
Iliescu a trebuit chiar să-l dezmintă oficial, pe 30 decembrie,
la cererea colonelului Gaddafi!

Zvonurile şi imaginile din decembrie 1989 aparţin
reprezentării obişnuite a unei revoluţii: fuga tiranului,
furtul banilor şi pâinii poporului, comorile acumulate în
străinătate, mercenarii contrarevoluţionari şi devotata
armată a poporului! Şi chiar şi o Maria-Antoaneta -
Elena, care nu stârneşte mila nimănui!

In acest haos, securiştii scapă printre degete. Unii
operau în civil. Nu au existat epurări, ci doar o abilă
reciclare, efectuată de Virgil Măgureanu, şeful serviciilor
de informaţii din ianuarie 1990: noua unitate UM 0215,
organizată de Gelu Voican şi subordonată Ministerului
de Interne, este un refugiu pentru fostele elemente de
elită ale regimului Ceauşescu.

La Bucureşti, între 22 decembrie, ora 12, ora la care
fuge Ceauşescu, şi 31 decembrie, 543 de persoane au
murit şi 1 879 au fost rănite. Printre victime, jurnalistul
francez Jean-Louis Calderon, strivit de un tanc al armatei
pe 22 decembrie. Un mare număr de victime, civili
foarte tineri şi militari, se odihnesc unii lângă alţii în
Cimitirul Eroilor Revoluţiei, care se află lângă cimitirul
istoric Bellu din Capitală.

Libertate! Oamenii şi-au revenit cu greu după acele zile. Greu de înţeles că Libertatea era acum în mâinile Frontului Salvării Naţionale, FSN. (38)


Note:

(34). Silviu Brucan, „Complotul militar şi generalii disidenţi*,
în De la capitalism la socialism şi retur, ed. cit., pp. 172 şi
următoarele.

(35). Denis Deletant, Ceauşescu and the Securitate, Hurst &
Company, London, 1995 (ed. rom. Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, trad. din
engleză de Georgeta Ciocâltea, Editura Humanitas, Bucureşti,
1998).

(36). Ion Mihai Pacepa, Red Horizons. Chronicles o f a Communist Spy Chief, Regenery Gateway, Washington D.C., 1987 (ed. rom. Orizonturi roşii. Crimele, corupţia şi moştenirea Ceauşeştilor, trad. din engleză de Horia Gănescu şi Aurel Ştefanescu; trad. rev., actualizată şi completată de Ion Mihai Pacepa; postfaţă de Lucia Hossu Longin, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010).

(37). Conversaţie cu autoarea.

(38). Această siglă a apărut în mod misterios cu câteva luni înainte de evenimente, pe 27 august şi 8 noiembrie, în comunicatele a două grupări care îşi exprimau opoziţia faţă de Ceauşescu la Radio Europa Liberă. S-ar părea, analizând textele şi vocabularul autorilor, foarte diferit de limbajul reformator comunist, că aceste grupări nu aveau legătură între ele şi nici cu Frontul lui Ion Iliescu din 22 decembrie...



va urma