luni, 8 iunie 2015

Darling Lilly (17)


Michael Connelly




Când reuşi să se ridice, Pierce luă un tricou din una din cutiile din dormitor şi îşi apăsă faţa, încercând să oprească sângerarea. Apoi se duse în baie şi se privi în oglindă. Faţa i se umfla şi începea să se coloreze. Umflătura îi împiedica vederea şi îi dilata rănile de pe nas şi din jurul ochiului stâng. Sângera puternic şi sângele i se scurgea pe gât. Trebuia să ajungă la un spital, dar mai întâi de toate trebuia să o avertizeze pe Lucy LaPorte.
Găsi telefonul pe podeaua camerei de zi. Încercă butonul de pornire, dar nu reuşi să obţină ton. Telefonul se stricase – fie în urma impactului cu faţa sa, fie atunci când Wentz îl azvârlise pe podea.
Ţinându-şi tricoul în dreptul feţei. Pierce căută prin apartament trusa de prim ajutor în caz de cutremur pe care o comandase o dată cu mobila. Monica îi arătase lista cu ceea ce se afla în trusă. Ştia că se aflau acolo obiecte de prim ajutor, lanterne şi baterii, apă, mâncare îngheţată şi uscată și alte provizii. De asemenea, conţinea un telefon simplu care funcţiona dacă era conectat la priza din perete.
Găsi trusa în dulapul din dormitor şi o mânji cu sânge în timp ce încerca disperat să o desfacă. Pierce îşi dădu seama că, până la urmă, va leşina. Pierderea de sânge, fluxul epuizant de adrenalină… în cele din urmă găsi telefonul, îl cuplă la priza din perete şi obţinu ton. Acum, îi mai trebuia doar numărul de telefon al lui Robin. Îl avea scris în caietul care se afla jos, în maşină. Îşi zise că nu va reuşi să ajungă până acolo deoarece va leşina pe drum. Nici măcar nu era sigur unde îi erau cheile. Ultimul lucru pe care şi-l amintea era că le văzuse în mâna lui Billy Wentz.
Sprijinindu-se de perete, sună mai întâi la Informaţii în Venice şi încercă să obţină numărul lui Lucy LaPorte. Din păcate nu reuşi. Apoi, alunecă pe perete şi ajunse pe podea, lângă pat. Începu să intre în panică. Trebuia să ia legătura cu ea. Sună la laborator, dar nu răspunse nimeni. Duminicile erau sacrosancte pentru şobolanii de laborator. Lucrau mult, de obicei şase zile pe săptămână, dar aproape niciodată duminicile. Încercă la biroul lui Charlie Condon şi apoi acasă la acesta, dar la ambele numere îi răspunse robotul.
Se gândi la Cody Zeller, dar ştia că acesta nu răspundea niciodată la telefon. Ar fi trebuit să-l apeleze pe pager, şi să aştepte până îi va răspunde.
Apoi se decise pentru ultima soluţie. Formă numărul şi aşteptă. După patru apeluri, Nicole răspunse.
— Sunt eu. Am nevoie de ajutor. Te poţi duce la…
— Cine e la telefon?
— Eu, Henry.
— Nu e vocea ta. Ce…
— Nicki! strigă el. Ascultă-mă. E o urgenţă şi am nevoie de ajutorul tău. Putem vorbi despre toate după aceea. Îţi voi explica atunci.
— În regulă, spuse ea cu o voce nu tocmai convinsă. Care e urgenţa?
— Mai ai computerul conectat la Internet?
— Da, nu am niciun semn în legătură cu casa. Nu…
— În regulă, bine. Du-te la computer. Grăbeşte-te!
Ştia că avea o linie de conectare la Internet care îi va duce mai repede la site.
Când ajunse la calculator, Nicole mută legătura telefonică la o pereche de căşti pe care le ţinea pe birou.
— Bun, am nevoie să accesezi un site. Adresa e L.A. liniuţă darlings punct com.
— Îţi baţi joc de mine. E vreun fel de…
— Fă-o odată! Sau cineva ar putea să moară!
— Bine, bine. L. A. Liniuţă darlings…
Pierce aşteptă.
— Gata, am intrat încercă să vizualizeze în minte site-ul de pe ecranul ei.
— În regulă, dă dublu click pe secţiunea de dame de companie şi mergi la Blonde.
Aşteptă.
— Ai intrat?
— Mă mişc cât de repede pot. Gata, şi acum?
— Rulează imaginile miniaturizate. Dă click pe cea care se numeşte Robin.
Din nou aşteptă. Îşi dădu seama că respira zgomotos, şi din gât îi ieşea un fluierat uşor.
— Bun, am ajuns la Robin. Ţâţele alea trebuie să fie false.
— Spune-mi numărul ei de telefon, atât.
Ea citi numărul şi Pierce îl recunoscu. Era al lui Robin.
— O să te mai sun.
Apăsă butonul de închidere, aşteptă trei secunde şi apoi îi dădu drumul. După ce obţinu un nou ton de apel, formă numărul lui Robin. Începea să ameţească. Vederea i se înceţoşa. După cinci apeluri, interveni mesageria vocală.
— Mama dracului!
Nu ştia ce să facă. Nu putea trimite poliţia la ea. De altfel nici nu ştia unde locuia cu adevărat După salutul ei, sună beep-ul pentru mesaj. În timp ce vorbea, simţi că limba nu-i mai încăpea în gură.
„Lucy, sunt eu. Henry. Wentz a fost pe aici. M-a făcut praf şi cred că următoarea vizită o să fie la tine. Dacă asculţi mesajul ăsta, pleacă de acolo. Acum! Pleacă dracului de acolo şi sună-mă când ajungi într-un loc sigur.”
Menţionă numărul lui de telefon şi închise.
Se rezemă de perete. Fluxul de adrenalină şi endorfine care îl străbătuse în timpul atacurilor lui Wentz slăbea, şi în locul lui se instala o durere cumplită. Avea impresia că îl doare fiecare muşchi şi fiecare încheietură. Îşi simţea faţa pulsând. Voia doar să leşine şi să se trezească atunci când va fi vindecat şi toate problemele vor fi rezolvate.
Mişcându-şi cu greu braţul, ridică din nou telefonul din suport, apăsă pe butonul de repetare a ultimului apel şi aşteptă. Apelul fu din nou preluat de mesageria vocală a lui Lucy. Pipăi orbeşte după suportul telefonului şi închise. În clipa următoare acesta sună. Pierce îl duse la ureche.
— Da?
— Sunt Nicki. Poţi vorbi? Totul e-n regulă?
— Nu.
— Să sun mai târziu?
— Nu, eu, pe mine, nu tot e’n reg’lă.
— Ce s-a întâmplat? De ce vorbeşti atât ciudat? De ce-ţi trebuia telefonul femeii ăleia?
În ciuda durerilor îl înfurie felul în care rostise ea „femeii ăleia”.
— Poveste lungă, şi nu po… Eu…
Simţi cum leşină, în timp ce se prelingea de-a lungul peretelui spre podea, şi gemu din adâncul rărunchilor.
— Henry! Eşti rănit! Henry! Mă mai auzi?
Pierce reuşi să se întindă pe spate. Apoi îşi dădu seama că era posibil să se înece cu propriul sânge, dacă rămânea în poziţia aceea. Prin minte îi trecură gânduri despre vedete rock înecate în propria vomă. Telefonul îi căzuse, şi se afla pe covor, lângă cap. Cu urechea dreaptă auzea sunetul slab al unei voci îndepărtate strigându-l. I se păru că recunoaşte vocea, şi asta îl făcu să zâmbească. Se gândi la Jimmy Hendrix, care se înecase în propria vomă, şi i se păru mai agreabil să se înece cu propriul sânge. Încercă să cânte, cu vocea o şoaptă de foc:
— Suză-mă înd sărut eru…
Nu mai putea pronunţa „c”-ul, din cine ştie ce motiv. Era ciudat. Curând nimic nu mai avu o importanţă. Vocea care îi susurase în urechi se transformă într-un huruit puternic. Curând dispăru şi acel sunet. În jurul lui era doar întuneric. Lui îi plăcea întunericul.


O femeie necunoscută își trecea degetele prin părul lui. Părea ciudat de detaşată pentru ceea ce făcea. Apoi se aplecă spre el şi Pierce crezu că o să-l sărute, însă ea puse mâna pe fruntea lui şi cu un instrument îi lumină pe rând ochii. Apoi o voce de bărbat spuse:
— Coastele. Trei şi patru. S-ar putea să fie fisurate.
— Dacă-i punem o mască pe faţă, o să-l doară cumplit, spuse femeia.
— O să-i dau ceva.
Pierce îl văzu pe bărbat ridicând un ac hipodermic. Următorul lucru pe care îl simţi fu pişcătura din braţ. Curând un val de căldură şi relaxare îi cuprinse tot corpul, uşurându-i apăsarea din piept. Zâmbi. Căldură şi relaxare într-un ac. Minunile chimiei. Făcuse alegerea potrivită.
— Mai daţi-mi chingi, spuse femeia. Trecem la verticală.
Lui Pierce i se închideau ochii. Ultimul lucru pe care îl văzu înainte de a se cufunda în căldura binefăcătoare fu un poliţist aplecat deasupra lui.
— Supravieţuieşte? întrebă acesta.
Pierce nu mai auzi răspunsul.
Când îşi recăpătă din nou cunoştinţa stătea în picioare. Cel puţin aşa i se păru. Deschise ochii şi-i văzu pe toţi înghesuindu-se în jurul lui. Femeia cu lumina şi bărbatul cu acul. Şi poliţistul. Şi mai era şi Nicole. Îl privea cu ochii ei verzi plini de lacrimi. Doamne, cât era de frumoasă!
Liftul începu să coboare brusc şi Pierce crezu că o să vomite.
Încercă să îngâne un avertisment, dar nu reuşi să-şi mişte falca. Se simţea de parcă ar fi fost legat strâns de perete. Încercă să se mişte, dar nu reuşi.
Ochii lui îi întâlniră pe ai lui Nicole. Ea întinse mâna şi-l mângâie pe obraz.
— Rezistă, Hewlett, spuse ea. O să te faci bine.
I se păru că era mult mai înalt decât ea. Înainte nu era. În urechi parcă îi reverbera un piuit. Apoi uşa liftului se deschise. Bărbatul şi femeia se apropiară de el şi îl conduseră afară. Doar că el nu păşea. Abia atunci îşi dădu seama ce însemna „trecem la verticală”.
După ce ieşiră din lift, fu coborât şi împins pe coridor. În timp ce trecea, văzu o mulţime de feţe. Apoi fu împins pe uşă şi ridicat într-o ambulanţă. Nu simţea nicio durere, dar respira cu dificultate.
După o vreme, îşi dădu seama că Nicole stătea lângă el şi plângea.
Pierce descoperi că în poziţie orizontală se putea mişca un pic. Încercă să vorbească, dar vocea lui părea un ecou înăbuşit. Femeia şi asistentul se aplecară, intrând în câmpul său vizual.
— Nu vorbi, spuse ea. Ai o mască pe faţă.
Toată lumea poartă o mască, îşi zise el şi încercă din nou să vorbească, dar cu acelaşi rezultat.
Femeia se aplecă din nou şi ridică masca de oxigen.
— Repede. Ce vrei să ne spui? Nu-ţi putem scoate asta.
O privi pe Nicole, pe deasupra braţului femeii.
— ’Te la ’Ucy. Scoade-o ’e a’olo.
Masca fu pusă la loc. Nicole se aplecă aproape de el şi vorbi.
— Lucy? Cine e Lucy, Henry?
— Robin. ’Te la ea.
Nicole încuviinţă. Înţelegea. Masca îi fu pusă înapoi pe gură şi pe nas.
— Bine, o să mă duc. Imediat ce ajungem la spital. Am numărul ei.
— Nu, acum! urlă el prin mască.
Nicole deschise poşeta, scoase un telefon celular şi un mic carneţel cu spirală. Formă un număr pe care îl citi în carneţel şi aşteptă cu telefonul la ureche. Apoi îl apropie de urechea lui. Pierce auzi vocea lui Lucy, înregistrată pe robot. Gemu şi încercă să-şi mişte capul, fără să reuşească.
— Uşurel, spuse paramedicul. Imediat ce ajungem la Camera de urgenţă o să scoatem chingile.
Închise ochii. Voia să se întoarcă la căldură şi întuneric. Acolo unde nu-l întreba nimeni de ce. Şi mai ales unde el nu-şi punea aceeaşi întrebare.
În următoarele două ore, în timp ce era examinat în Camera de urgenţă de un doctor cu o tunsoare à la Cezar, tratat şi apoi internat în spital, oscilă între luciditate şi amnezie. În cele din urmă mintea i se limpezi. Se trezi într-o cameră albă de spital, smuls din somn de tuşea sacadată a unei persoane aflate după perdeaua de plastic care împărţea camera în două. Se uită în jur şi o văzu pe Nicole stând pe un scaun, cu telefonul celular la ureche. Antena telefonului se iţea printre şuviţele mătăsoase. O privi până când ea închise, fără să încerce să vorbească.
— Ni’i, spuse el cu o voce răguşită. Mulţumes…
Încă îi era greu să pronunţe litera e fără dureri. Nicole se ridică şi veni lângă el.
— Henry. Tu…
De dincolo de perdea se auzi tusea.
— O să te mute într-un salon privat, şopti ea. Asigurarea ta medicală acoperă asta.
— Unde sunt?
— La St. John’s. Ce s-a întâmplat, Henry? Poliţia a ajuns acolo înaintea mea. Au spus că i-au sunat oamenii de pe plajă să le spună că doi tipi ţineau pe cineva spânzurat peste balcon. Pe tine, Henry. E sânge pe zidul exterior.
Pierce o privi printre pleoapele umflate. Bandajul de pe nas îi împărţea vederea în două. Îşi aminti ceea ce spusese Wentz, înainte de apleca.
— Nu-m’ a’intesc. Ce-a’ mai zis?
— Atât. Când au ajuns uşa ta era larg deschisă. Zăceai în dormitor. Am ajuns acolo când te scoteau. A fost un detectiv aici. Vrea să vorbească cu tine.
— Nu-mi amintesc nimic.
O spuse cât de convingător putu. Începea să vorbească. Tot ceea ce avea de făcut era să exerseze.
— Henry, în ce încurcătură te-ai băgat?
— Nu ştiu.
— Cine e Robin? Şi Lucy? Cine sunt?
Brusc, îşi aduse aminte că trebuia să o avertizeze.
— De când sunt aici?
— De două ore.
— Dă-m’ telefonu’ tău. Trebuie să o sun.
— Am sunat la numărul ăla din zece în zece minute. Asta făceam şi când te-ai trezit. Intră mesageria vocală.
Pierce închise ochii. Se întreba dacă ea primise mesajul lui şi fugise înainte de sosirea lui Wentz.
— Dă-m’ oricum să mă uit la telefonu’ tău.
— Lasă-mă pe mine. Probabil că n-ar trebui să te mişti prea mult. Pe cine vrei să suni?
Îi spuse numărul pentru mesageria lui vocală, şi apoi parola numerică.
— Ai opt mesaje.
— Şterge orice mesaj pentru Lilly. Nu asculta.
Toate erau pentru ea, cu excepţia unuia, despre care Nicole îi spuse că ar fi trebuit să-l asculte. Dădu telefonul mai tare şi îl ţinu ridicat, astfel încât el să poată asculta în timp ce ea punea din nou mesajul. Era vocea lui Cody Zeller.
— Salut, Einstein. Am ceva pentru tine, în legătură cu chestia aia pentru care m-ai rugat. Dă-mi un semn şi vorbim. Pe mai târziu, amice.
Pierce şterse mesajul şi-i înapoi telefonul lui Nicole.
— Era Cody? întrebă ea.
— Da.
— Aşa mi s-a părut şi mie. De ce-ţi spune aşa? Sună… ca la liceu…
— Fa’ultate, de fapt.
Îl duru încercând să rostească „facultate”, dar nu atât de tare cum se aştepta.
— Despre ce era vorba?
— I-am cerut să lucreze ceva pentru mine.
Încercă să-i povestească despre ce făcea Cody, dar înainte de a articula cuvintele pe uşă intră un bărbat în halat alb, în jur de şaizeci de ani, cu părul şi barba cărunte.
— Dânsul e doctorul Hansen, spuse Nicole.
— Cum vă simţiţi? întrebă doctorul şi-l apucă uşor cu mâna de falcă pe Pierce.
— Mă doare numai când respir. Sau când vorbesc. Sau când cineva face ce faceţi dumneavoastră acum.
Hansen îi dădu drumul şi apoi cu un instrument în formă de stilou îi examină pupilele.
— Ei bine, aveţi nişte răni destul de serioase – o comoţie de gradul doi şi şase copci în scalp.
Pierce habar n-avea de acea rană. Probabil că se datora lovirii de zidul exterior al clădirii.
— Comoţia e cauza oricărei ameţeli pe care o puteţi simţi sau a durerilor de cap. Să vedem, ce mai e? Aveţi o contuzie humerală, două coaste fracturate şi, desigur, nasul spart. Tăieturile de pe nas şi din jurul ochiului vor necesita intervenţia unui plastician pentru a nu rămâne cu cicatrice. Pot aduce pe cineva, în această seară, pentru a le sutura. Dacă aveţi un chirurg, puteţi apela la el.
Pierce clătină din cap.
— Puteţi aduce pe oricine…
— Henry, spuse Nicole. E vorba despre faţa ta. Cred că ar trebui adus cel mai bun chirurg.
— Cred că vă pot aduce unul foarte bun, spuse Hansen. Lăsaţi-mă să dau câteva telefoane, să văd ce pot face.
— Vă mulţumim.
Rostise cuvintele destul de clar. Se părea că funcţia vorbirii se adapta repede la rănile pe care le avea.
— Încercaţi să staţi cât mai mult la orizontală, spuse Hansen. Mă voi întoarce.
Doctorul salută din cap şi ieşi din cameră. Pierce o privi pe Nicole.
— Se pare că o să stau aici o vreme. Tu nu eşti obligată să rămâi.
— Nu mă deranjează.
Zâmbi. Îl duru, dar răspunsul ei îl făcu fericit.
— De ce m-ai sunat în toiul nopţii, Henry?
Uitase de asta. Faptul că ea îi aduse aminte îl făcu să se simtă din nou stânjenit. Compuse cu grijă răspunsul, înainte de a vorbi.
— Nu ştiu. E o poveste lungă. A fost o săptămână ciudată şi simţeam nevoia să-ţi povestesc şi ţie. Voiam să-ţi spun la ce mă gândisem.
— La ce?
Îi venea greu să vorbească, dar trebuia să-i spună.
— Nu ştiu exact. Doar că cele întâmplate m-au făcut să văd lucrurile mult mai clar. Probabil e prea târziu, dar voiam să-ţi spun că în sfârşit am înţeles.
Ea clătină din cap.
— Ăsta e un lucru bun, Henry. Dar iată că zaci aici, cu capul şi faţa despicate. Se pare că cineva te-a dat cu capul de un balcon de la etajul al doisprezecelea. Poliţiştii vor să vorbească cu tine. Se pare că ai intrat într-o grămadă de necazuri, dacă vrei să afli părerea mea. Deci scuză-mă că nu sar în sus de bucurie şi nu îmbrăţişez noul om care pretinzi că eşti.
Pierce ştia că discuţia putea ajunge la controversele obişnuite, dar nu se simţea în stare să se mai certe cu ea.
— Poţi să încerci din nou la Lucy?
Nicole apăsă furioasă pe butonul de repetare a ultimului apel.
— Ar trebui să-l pun pe apeluri rapide.
Pierce îi urmări mimica şi îşi dădu seama că îi răspunsese din nou robotul.
Nicole închise telefonul şi îl privi.
— Henry, ce se petrece cu tine?
El încercă să clatine din cap, dar durerea îl săgetă.
— Am primit un număr greşit, spuse el.



va urma













Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu