Epurarea (19)

Victor Suvorov

AMPRENTA GERMANĂ

Personal nu am folosit niciodată pentru scopurile mele serviciul de spionaj şi nu am luat pe lângă mine vreun spion. Sau vreo femeie spion. În această chestiune este ceva foarte murdar!
Adolf Hitler, 10 martie 1942

De mult timp circulă în întreaga lume istoria conform căreia spionajul german i-a strecurat pe furiş lui Stalin un document...
De această problemă ne vom apropia de departe. Jntreaga istorie a bolşevismului este o istorie a epurărilor. Bolşevismul a şi început cu o sciziune: aceştia sînt ai noştri -bolşevicii iar aceştia nu sînt ai noştri - menşevicii. Lenin s-a ocupat numai de asta : a curăţat partidul de cei care erau incomozi pentru el. Răsfoim tomurile operelor leniniste şi abia ne reţinem un strigăt de uimire: ca un cîine în haită, Lenin se mănîncă necontenit cu tovarăşii săi de idei şi de luptă, dar cu ţarismul nu se luptă deloc. Volumul ocărilor leniniste la adresa socialiştilor - tovarăşi de idei depăşeşte de sute de ori volumul ocărilor la adresa ţarului Nicolae.

Şi cucerind puterea, Lenin s-a ocupat numai de epurări. Partidul lui a crescut în luptă. Acesta e un adevăr de netă­găduit. Au exterminat familia ţarului. I-au exterminat pe burjui. Nobilimea, negustorimea, intelighenţia, ţărănimea. Tovarăşii de idei ai lui Lenin, toţi pînă la unul, s-au ocupat numai cu epurările. I-au nimicit pe aliaţii eseri. La fel pe anarhişti. Şi pe menşevici. Apoi s-a pornit lupta cu naţiona­lismul, cu religia. Dar cu cine nu ne-am luptat! Şi pe toţi i-am nimicit. De aceea l-au ucis şi pe Kirov, ca să se răzbune pe el. Şi imediat a urmat epurarea NKVD-ului:  nu l-aţi păzit pe Kirov!   Şi epurarea Leningradului, a curentului kirovist: voi, nemernicilor, răspundeţi pentru Kirov ! Şi în întreaga ţară, căutarea celor cu intenţii rele, care au pregătit atentatul asupra lui Kirov. Au fost descoperite mii de organi­zaţii criminale : şi toţi îl vînaseră pe Kirov. Chiar în partid au loc arestări: nu vom lăsa moartea lui Kirov fără răspuns! În general, în partid, lupta cu duşmanul nu a încetat nicio­dată. Tovarăşul Stalin a inventat devierea de dreapta şi i-a alungat din partid pe deviaţioniştii de dreapta. Apoi a scornit devierea de stingă şi i-a alungat din partid pe deviaţioniştii de stingă. Dar cum să-l loveşti pe cel care şi-a păstrat credinţa deplină şi a oscilat în funcţie de cursul general al partidului ? Genialul Stalin a găsit şi aici soluţia : a declarat că în partid există o deviere de dreapta-stînga (extrem de periculoasă). Aici nimeni nu mai putea să pareze lovitura lui Stalin. Cine nu putea fi prins cu devierea de dreapta şi nici cu devierea de stînga, putea fi prins cu denaturarea dreapta-stînga a liniei partidului. Dar mai erau şi centriştii -cînd era absolut imposibil să te legi de cineva. Atunci erai întrebat: a, tu te ţii pe centru ? Eşti de fapt suspect: toţi au oscilat şi au deviat, dar tu ai fost întotdeauna cu partidul. Prin asta ţi-ai arătat duşmănia!
Însă în toate aceste epurări armata pare că era o excepţie. Epurările o ocoleau. Tovarăşul Stalin urmărea doar ca îa vîrf să fie omul său. Prin stăruinţele lui Stalin, Troţki a fost răsturnat din postul de narkom pe probleme militare. Loc­ţiitorul său, Skîianskî, a fost trimis cu o însărcinare în America. Acolo, ca să se deconecteze, se afla singur cu barca pe un lac. Barca s-a răsturnat ca de la sine, iar pe tovarăşul Sklianski l-a tras de picioare cineva din apă. În locul lui Troţki a ajuns Frunze. Din ordinul lui Stalin acesta a fost operat deşi Frunze se opunea. Operaţia nu a reuşit. Doctorii nu l-au îngrijit cum trebuie pe tovarăşul Frunze." Pentru asta au răspuns pe potriva severităţii legilor noastre. Iată cele mai importante schimbări de cadre la Comisariatul poporului de Apărare în primii ani. Dar trebuie ca tovarăşul Stalin să ajungă odată şi la armată! Oare n-ar fi ajuns? Oare, dacă nu primea falsul german, ar fi lăsat armata neepurată, după ce epurase totul ?

Epurările reprezintă lupta centru consolidarea puterii, pentru păstrarea ei. Epurarea este lupta pentru securitatea personală a conducătorului. Epurările reprezintă preîntîm-pmarea unei cotituri, iar cotiturile se săvîrşesc întotdeauna şi pretutindeni de către militari. De aceea o şi numim aşa: o cotitură (revoluţie) militară:
Oare Stalin să nu se fi gîndit singur că trebuie să se ferească de principalul pericol?

Oare să nu fi chibzuit şi singur, fără şoapta nemţilor?
În lupta pentru putere se folosesc o mulţime de mijloace şi procedee. Sînt unele frumoase, extraordinare, geniale. Dar există şi unele urîte, prosteşti, idioate.

Cel mai prostesc este să te declari tovarăşilor de idei şi concurenţilor mai deştept decît toţi, să afirmi că meritele tale depăşesc meritele tuturor celorlalţi şi de aceea anume tu - iar nu altcineva - trebuie să fii cel mai important. Exact aşa a procedat Lev Davîdovici Troţki. În 1924 a murit Lenin şi în acelaşi an, Troţki scoate cartea Urokl Oktiabria (Lecţiile lui Octombrie). Începe cu faptul că Octombrie trebuie studiat, încă nu toţi conştientizaseră cine anume este cel mai important erou al lui Octombrie; în carte, ba ici, ba colo, se strecoară observaţii de tipul: „Lenin nu a înţeles şi nu a apreciat..." - „Lenin s-a îndoit" -„Lenin nu ştia...". Stalin nu este pomenit deloc în carte. Zinoviev şi Kamenev sînt trădători. Iar principalul erou al lui Octombrie, care a înţeles totul şi nu s-a îndoit de nimic, era, se înţelege, însuşi Lev Davîdovici...

Chiar să fie aşa, din considerente pur tactice nu trebuia să strige în gura mare acest lucru. Nu este vorba despre lecţiile Iul Octombrie, ci despre pretenţiile la putere. Declarîndu-se pe sine principalul erou şi pretendentul nr. 1 la onoruri (şi la putere), Troţki i-a unit împotriva sa pe toţi ceilalţi pretendenţi. A urmat răspunsul neîntîrziat şi nimi­citor: cartea Despre „Lecţiile lui Octombrie". Autori sînt Zinoviev, Kamenev, Kviring, Kuusinen, Sokolnikov, Stalin, redacţia Pravdei şi CC al Komsomolului. Această carte a pus baza unei hăituiri pe faţă a lui Troţki în presă, care nu a încetat niciodată, chiar şi după uciderea lui. Este interesant că articolul lui Stalin din această carte este cel mai paşnic : „Se vorbeşte despre represiuni împotriva opoziţiei... În ceea ce priveşte represiunile, eu sînt hotărît împotriva lor" (p. 95).

Alţi autori nu se distingeau prin blîndeţe. Ei îl ridiculizau şi demascau pe Troţki. Pentru birocraţia de partid, acesta era un semnal: haita s-a ridicat împotriva căpeteniei de pînă mai ieri. De aceea fiecare se grăbeşte să-şi mărturisească credinţa pentru haită şi ura faţă de căpetenia încolţită.

Tuhacevski nu şi-a însuşit lecţia lui Troţki.
El s-a repezit la putere prin acelaşi procedeu, cel mai prostesc. În războiul civil, Tuhacevski s-a făcut de ruşine ca nimeni altul. Şi iată că tocmai el a declarat că este un mare biruitor. El însuşi s-a decis să redacteze cartea în trei volume Războiul civil. 1918-1921, prezentîndu-se pe sine ca un mare strateg şi învinuindu-i pe alţii de înfrîngerile sale. Aici trebuie subliniat în mod special: Tuhacevski a vrut să redacteze istoria, nu să o scrie. Oricine a citit cartea lui Tuhacevski Campanie pe Vistula va fi de acord : Tuhacevski nu era capabil să-şi expună ideile. Mareşalul Jozef Pilsudski, care l-a înfrînt pe Tuhacevski, arăta în cartea sa Anul 1920 şi neştiinţa lui Tuhacevski de a lupta, şi neştiinţa de a povesti despre cele întîmplate: „Caracterul excesiv de abstract al cărţii ne prezintă portretul unui om care îşi analizează numai propriul creier sau propria inimă, renunţînd intenţionat sau pur şi simplu neştiind să-şi lege ideile de viaţa de zi cu zi, de activitatea trupelor, care nu numai că nu răspunde întot­deauna planurilor şi intenţiilor comandantului, dar de multe ori îl contrazice... Multe evenimente ale operaţiunilor din 1920 s-au petrecut aşa şi nu altfel din cauza înclinaţiei lui pan Tuhacevski de a conduce armata printr-o astfel de metodă abstractă". Pilsudski a fost primul care a rîs de încercarea lui Tuhacevski de a arunca vina asupra altora pentru înfrîngerea de la Varşovia.

Dar Tuhacevski nu se putea astîmpăra. Astfel a dat de ideea redactării cărţii, în care s-a elogiat pe sine. S-a elogiat în aşa măsură încît cartea a ajuns să fie indecentă într-o anumită măsură. Dar problema nu constă în elogii. Se desfăşura lupta pentru putere, iar în această luptă discuţiile despre meritele trecute se constituiau doar într-un paravan al „mîncătoriei" pentru funcţii.
Stalin a înţeles mai bine decît toţi că dincolo de reliefarea meritelor trecute ale lui Tuhacevski se ascunde o ambiţie mai mare. Aceasta este o declaraţie a unui pretendent la putere. De aceea Tuhacevski trebuia pus la punct cu aceeaşi armă. Stalin nu s-a băgat personal în răfuială, dar orice încercare a îui Tuhacevski şi a prietenilor săi de a-şi glorifica meritele întîmpina o ripostă puternică, surdă, fără să se ştie de unde provine.

Acum să confruntăm datele.
Versiunea germană spune în felul următor : în decembrie 1936, Hitler le-a tras o săpuneală spionilor săi şi le-a cerut rezultate, în ianuarie 1937 a apărut ideea de a-i trimite lui Stalin un document fals. Apoi au pregătit îndelung acest fals, au căutat un specialist, au căutat o maşină de scris „la fel ca la Kremlin", au scris documente false, au răspîndit zvonuri. Aceste zvonuri au ajuns pînă la preşedintele Cehoslovaciei, apoi pînă la Stalin, apoi au fost întrevederi între departamentul lui Ejov şi hitlerişti, iar la începutul lui mai 1937 documentul a ajuns pe masa lui Stalin.
Această versiune este povestită de V. Schellenberg. Iată însă altă cronologie.

În   ianuarie   1935,   a   fost   arestat   Nevski   Vladimir Ivanovici, directorul Bibliotecii „V.I. Lenin". Cauza:   în principala bibliotecă a ţării nu se păstrează cărţile care trebuie, nu sînt proslăviţi eroii care trebuie. Arestarea lui Nevski a fost însoţită de arestările directorilor principalelor edituri şi biblioteci din ţară. Acesta a fost un semnal pentru Tuhacevski: calmează-te! Prea cu neobrăzare o faci pe eroul! La 13 iulie 1935 a fost arestat komkor G. Gai. În bătălia de la Varşovia, principala forţă de manevră şi de şoc a lui Tuhacevski a fost corpul 3 cavalerie, comandat de Gai. În 1935, Gai era şeful catedrei de istorie militară de la Academia de aviaţie militară Jukovski. Pe atunci, în afară de istoria războiului civil, nu exista nici o altă istorie militară. Tot ceea ce preceda războiul civil era doar prefaţa. Cauza arestării: istoria a fost predată în mod dăunător. Arestarea lui Gai a fost al treilea semnal de alarmă pentru Tuhacevski. La 17 aprilie 1936 este arestat N.I. Muralov, care deve­nise comandantul Regiunii militare Moscova încă din 1917 -altfel spus, cu cîteva luni înainte de actul de naştere a Armatei   Roşii.   Sub   acoperirea  lui  Muralov,   guvernul Lenin-Troţki a fugit din Petrograd la Moscova, în 1936, Stalin a început să-i strîngă în chingi pe cei aleşi de Lenin şi Troţki, care avuseseră posturi înalte în timpul acestora.

La 9 iulie 1936 este arestat cazacul cervoneţ'komdiv D. Schmidt, prieten al lui Tuhacevski, cel care făgăduia să-i taie urechile lui Stalin. Din acest moment, destinul lui Tuhacevski, lakir şi Primakov era hotărît definitiv.

La 14 august 1936 a fost arestat însuşi komkor Primakov, principalul cervoneţ. Primakov va fi judecat şi împuşcat împreună cu Tuhacevski, lakir şi Uborevîci. Primakov a avut mulţi ani relaţii cu Tuhacevski, fiind în subordinea lui încă în 1920, în „campania de pe Vistula".

Pe 20 august 1936 a fost arestat încă un viitor copărtaş al destinului lui Tuhacevski, komkor Putna. Doi dintre cei opt acuzaţi ai grupului lui Tuhacevski sînt deja închişi. Procesul s-a pornit.
La 2 septembrie 1936 este arestat komkor S.A. Turovski.
La 25 septembrie este arestat komdiv I.V. Sablin. De abia după toate acestea, în decembrie 1936, Hitler a cerut, zice-se, de la serviciile sale speciale, o activizare a muncii. Şi în timp ce spionii hitlerişti stau pe gînduri ce să născocească...

Pe 24 ianuarie 1937 are loc conferinţa de partid a Regiu­nii militare Bieloruse, comandată de Uborevici, komandarm de rangul 1. Subordonaţii lui Uborevici au sărit cu toţii, demascîndu-şi comandantul, învinuindu-l de toate păcatele posibile şi imposibile. Cine a fost măcar o dată la o şedinţă de partid în Uniunea Sovietică ştie : subordonaţii nu-şi atacă şeful aşa, de florile mărului. Cu atît mai mult cînd acesta este comandantul uneia dintre cele mai puternice regiuni militare din ţară.

Printr-o ciudată coincidenţă de împrejurări, în aceeaşi zi, Tuhacevski a primit o lovitură zdrobitoare. Pe 24 ianuarie 1937, în şedinţă publică la tribunal, Karl Radek, acuzat de spionaj, sabotaj şi pregătire a unui complot, l-a nominalizat şi pe Tuhacevski.
Cine ştie măcar cîte ceva despre procesele staliniste cu uşile deschise, poate cugeta la sensul şi destinaţia acestor procese şi conchide: numele nu se pomeneau întîmplător. După spusele acuzatului Radek, Tuhacevski l-a trimis pe Putna la Berlin, unde acesta a purtat discuţii cu troţkiştii. Deocamdată Tuhacevski însuşi nu a fost acuzat de nimic: el l-a trimis pe Putna la Berlin în probleme de serviciu, iar Putna s-a folosit de ocazie... Dar dacă Tuhacevski nu a avut nici un fel de legătură cu aceste maşinaţiuni obscure, atunci de ce, la o şedinţă publică, în prezenţa unor observatori străini, s-a rostit numele său în legătură directă cu acţiunile complotiştilor ? Se putea spune:  „Aflîndu-se în delegaţie de serviciu, Putna s-a ocupat cu...". Cine avea nevoie de precizarea: din ordinul lui Tuhacevski ?

Din acest moment, Tuhacevski putea să-şi zboare creierii: nu numai că i se hotărîse destinul, dar se declarase şi oficial, în acest timp, serviciul de informaţii german mai căuta un specialist în plastografie. Puteau să nu mai caute. Şi fără acesta totul se va face cum trebuie. Serviciului de informaţii hitlerist îi trebuia doar un bun analist la ambasada germană de la Moscova. Numai ca urmare a pomenirii numelui lui Tuhacevski la un proces public se puteau trage concluziile necesare.

În acest timp, arestările în armată au devenit mai frecvente.
Pe 19 februarie 1937 este arestat comisarul de divizie I.S. Nejicek.
Pe 20 februarie 1937 - comisarul de divizie A.A. Gusev.
Pe 11 martie 1937 a fost arestat tot comandamentul superior al Regiunii militare Ural, inclusiv comandantul trupelor, komkor I.I. Garkavîi, şi locţiitorul său, komkor M.I. Vasilenko.
Pe 25 martie 1937 este arestat intendentul de divizie P.I. Kurkov.
Lista este foarte lungă, datele arestărilor sînt publicate şi oricine poate să completeze lista şi să tragă concluziile. Iar concluziile sînt simple : în mai 1937, Stalin a primit sau nu documentul fals de la spionajul german, dar epurarea cor­pului superior de comandă al Armatei Roşii era în plină desfăşurare, principalele victime fuseseră deja desemnate şi declarate public, iar martorii dăduseră komandarm-ului de rangul l Frinovski mărturiile care li se cereau.

Născocirile despre armata „decapitată" bîntuie deja de jumătate de veac. Iată un ultim articol pe această temă. În revista Novosti razvedki i kontrrazvedki (1995, nr. 40-41) apare un vast articol al lui Vladimir Kukuşkin: „Cauza lui Tuhacevski - un fals al serviciilor speciale naziste". Ce noutate ne spune tovarăşul Kukuşkin?
Ne spune acelaşi lucru pe care l-a născocit un neisprăvit de hitlerist, V. Schellenberg... Tot ceea ce hitleristul a spus acum 50 de ani este reluat de Kukuşkin cuvînt cu cuvînt, dînd drept descoperire_a sajuurealajfascistului. Bîrfele care năclăiesc de cincizeci de ani în presa de bulevard ne sînt comunicate de Kukuşkin ca fiind ultimele noutăţi ale servi­ciului de informaţii.

Citind articolul, nu mai înţelegi unde este Schellenberg şi unde este Kukuşkin. Articolul e plin de citate din Schellenberg, iar Kukuşkin îl crede pe fascist în toate, fiind de acord cu nepotrivirile cele mai crase. Versiunea Schellenberg-Kukuşkin spune: „Baza acestei acţiuni vrăj­maşe a fost pusă în decembrie 1936, la o consfătuire la Hitler, la care au participat de asemenea Hess, Bormann şi Himmler. Führerul, iritat...".

Stop. Aici sînt obligat să întrerup povestirea cuceritoare a tovarăşului Kukuşkin pentru o scurtă digresiune. Există patru conducători superiori ai Germaniei. Patru complotişti de la care a început totul. Aceştia sînt trei politicieni şi un reprezentant   al   serviciilor   speciale,   reichsführerul   SS Himmler. La sfirşitul războiului, Himmler a încercat să-şi ia tălpăşiţa, dar a fost recunoscut - şi s-a sinucis : a spart o fiolă... Iată ce s-a întîmplat. Soldaţii germani se predau americanilor şi britanicilor cu sutele de mii şi chiar cu milioanele, ca să nu cadă în prizonierat la sovietici, în mîinile Aliaţilor occidentali, mase inimaginabile de prizo­nieri de război germani.  Furnicare de oameni, mări de capete erau înconjurate cu sîrmă. În aceste mări de capete a decis să se piardă Himmler. S-a îmbrăcat în uniformă de soldat, şi-a pregătit documente... Cît îl costa pe el să ordone să i se facă rost de un livret militar pe numele unui oarecare Hans sau Fritz... Dar s-a păcălit... Soldaţii de pe front au documentele rupte şi boţite.  Soldaţii de pe front ard în tancuri, trec rîuri înot, traversează păduri şi mlaştini, se tăvălesc în murdărie şi în sînge. Dar un soldăţel din această gloată enormă avea un document pus la punct, nou-nouţ şi mirosind a cerneală tipografică. L-au remarcat pe soldăţelul nostru în furnicarul uman şi i-au cerut documentul, pentru că toţi cei de pe front poartă pe haine mizeria ultimei lupte, toţi sînt rupţi, flenduroşi, put, au mînecile smulse sau eşarfe năclăite de sînge pe cap... Dar soldăţelul avea toate noi: cizmele-i scîrţîiau, era bine spălat, curat, ba chiar trăsnea a odicolon!  Atunci i-au spus :  „Ia întoarce-te, neamule! Pfii! Ce caraghios eşti! ".

Cu mintea sa obtuză, de poliţist, reichsführer-ul SS nu şi-a imaginat că cizmele trebuie să-i fie ferfeniţite, documentele rupte, iar literele tipărite decolorate. Şi iată că tovarăşul Kukuşkin ne povesteşte o istorie uimitoare: cum că acest mare profesionist intenţiona în decembrie 1936 să-l înşele pe tovarăşul Stalin trimiţîndu-i un document fals...

Kukuşkin îşi continuă istoria. Marele profesionist şi oamenii săi l-au chemat pe Heidrich, l-au dojenit, iar acest Heidrich a născocit falsul... Iată care era rostul falsului. Generalii sovietici în frunte cu Tuhacevski au căzut la toc­meală cu generalii germani. Sovieticii pregătesc o răzmeriţă împotriva lui Stalin, nemţii - împotriva lui Hitler. Serviciile speciale germane se fac că au aflat de complot, au obţinut documentele corespunzătoare şi sînt gata să le predea lui Stalin... „Curînd a venit de la Moscova emisarul lui Ejov, care a declarat că este dispus să cumpere materialul despre «complot»... Heidrich a cerut trei milioane de ruble... Suma cerută a fost plătită... Iniţiatorii acestui fals politic se făleau că au dat o grea lovitură capacităţii de luptă a Armatei Roşii şi, în acelaşi timp, au cîştigat trei milioane de ruble... O parte din «argintii lui Iuda» au fost puşi sub oboroc din ordinul lui Schellenberg, după ce cîţiva agenţi germani au fost arestaţi de GPU pe cînd voiau să-şi achite datoriile cu aceste hîrtii de bancă. Stalin a plătit cu bancnote mari, ale căror serii fuseseră înregistrate de GPU." Aceasta este povestirea. Vom mai rîde de aceste lucruri, dar mai întîi...

Să privim situaţia de la nivelul cabinetului lui Stalin.
Lui Stalin i se raportează: poliţia secretă hitleristă a descoperit cîrdăşia generalilor nemţi şi sovietici. Generalii nemţi intenţionează să-l răstoarne pe Hitler, cei ruşi - pe Stalin. În această situaţie (după judecata lui Stalin), ce trebuie să facă Hitler? Trebuie să lovească în complotiştii săi. Trebuie să-i aresteze, să-i judece, să-i împuşte şi să-i spînzure pe generali.

Însă lucru de mirare! I se raportează că Hitler ştie despre complotul generalilor germani, dar în Germania nu se petrece nimic care să semene cu înăbuşirea unui complot.
Toţi generalii hitlerişti sînt la locul lor, nici măcar nu sînt scoşi din funcţii, însă e ciudat că serviciul de spionaj hitlerist are grijă de securitatea lui Stalin, transmite documente, îl împinge pe Stalin să-şi execute generalii. Dar nici Hitler, nici serviciile sale speciale nu au grijă de generalii lor, nu intenţionează să-i împuşte.

Stalin trebuie să creadă această gogoriţă? Altă situaţie. Dacă Hitler afla despre înţelegerea genera­lilor germani şi sovietici, trebuia să se adreseze lui Stalin. Imediat şi personal, fără să mai creadă în nimeni altcineva. Hitler este ameninţat, la fel şi Stalin. Dar Hitler nu ia con­tact cu Stalin. În schimb, nişte escroci încearcă să-i vîndă compromiterea lui Tuhacevski şi cer bani, dar nu cer în schimb materiale despre generalii complotişti germani...

E timpul să se salveze de complot, dar Hitler însuşi nu se salvează, îl salvează în schimb pe Stalin şi se tîrguieşte pentru bani, de parcă la el în Germania n-ar exista nici un fel de complot...

Concluzia: încercarea de înşelare a lui Stalin, dacă a avut loc cu adevărat, a fost absolut prostească, o legendă cusută cu aţă albă.
Spre deosebire de Lenin şi Troţki, Stalin acorda atenţie laturii formale a procesului juridic. Stalin nu voia să aibă faima de scelerat în ochii armatei sale. La procesele staliniste se recunoştea TOTUL. Şi la cele publice, şi la cele închise. Cine nu recunoştea pur şi simplu nu ajungea la proces. Iar cine era scos la judecată îşi confirma vina. Dacă se încăpă-ţîna brusc, se declara o pauză de două ore, după care nu mai apărea nici o problemă în privinţa recunoaşterii. De ce Stalin le scotea la toţi mărturisirea cu cleştele ? Era impor­tant pentru el. Stalin avea grijă ca toţi să creadă că el îi nimiceşte pe adevăraţii complotişti şi spioni. Iar dacă Stalin a primit de la spionajul german un document, acesta urma să fie adus în faţa instanţei. Instanţa este doar secretă, iar judecătorii sînt comandanţi superiori ai Armatei Roşii, care sînt învăţaţi să păstreze un secret.
Stenogramele procesului grupului Tuhacevski sînt publicate. La proces n-au fost date la iveală nici un fel de documente germane, nimeni nici măcar n-a amintit de ele. Protocoalele interogatoriilor şi confruntărilor au fost şi ele publicate parţial, însă nici în acestea nu există referiri la vreun document german.

Dar despre ce document poate fi vorba ? Despre o scri­soare a lui Tuhacevski pe care acesta, cică, ar fi trimis-o generalilor germani.
Ni se spune că Stalin a crezut în documentul fals. Să admitem. Să ne închipuim că Stalin a primit scrisoarea pe care Tuhacevski a scris-o generalilor germani. Să admitem că Stalin a crezut că însuşi Tuhacevski este autorul ei. De ce atunci instanţa stalinistă îi aduce lui Tuhacevski învinuiri născocite, iar scrisoarea care scoate la iveală trădarea, scri­soare în care a crezut însuşi Stalin, nu este adusă în instanţă ? Întrebarea este capitală: de ce Stalin nu arată la nimeni scrisoarea ? De ce o ascunde ? Cui îi trebuie ?

S-au gîndit mult istoricii de la Kremlin şi au inventat un răspuns: o dată ce scrisoarea a fost primită pe canale de agentură, Stalin nu a vrut să descopere agentura!

Bine scornit! Numai că agentura NOASTRĂ n-a avut nici o legătură cu această chestiune. Cică reprezentantul nostru oficial s-a întîlnit cu nemţii, a cumpărat de la ei scrisoarea şi s-a întors în capitala proletariatului mondial. Dacă s-a arătat scrisoarea lui Tuhacevski comandanţilor noştri, atunci pe cine şi cum descoperim? Dimpotrivă, scoţînd la iveală scrisoarea lui Tuhacevski, printr-un ase­menea gest Stalin şi-ar fi demonstrat puterea: eu văd tot! Eu ştiu tot!

Dacă în această afacere a fost implicată o agentură, atunci aceasta a fost agentura hitleristă. Dacă serviciul german de informaţii a vîndut într-adevăr lui Stalin scrisoarea lui Tuhacevski, faptul îi dădea în totalitate dreptul să dispună de ea. Am plătit, iar acum facem cu scrisoarea tot ce ne place! Dînd scrisoarea, nemţii nu-şi făceau griji că se va descoperi agentura lor după conţinutul scrisorii. Rezultă că tovarăşul Stalin se îngrijea de agentura nemţilor. Vai, să nu o descopere!

Acum să ne întoarcem la povestirea lui Schellenberg-Kukuşkin.
O situaţie: banii primiţi au fost folosiţi de spionajul german pentru operaţiunile agenturii, dar imediat a urmat eşecul, pentru că seriile bancnotelor erau notate...

O agenţie de spionaj nu poate lucra fără bani, la fel ca vaporul fără apă - dar spionul nu are voie să primească bani de la bancă şi să-şi plătească agentul. Pentru operaţiuni de agentură se pot folosi numai bani „filtraţi", care se schimbă prin mijloace speciale undeva şi de către cineva special pentru acest scop. Dar măreţul serviciu de informaţii german nu a primit bani de la bancă, ci de la departamentul tova­răşului Ejov, care se ocupa cu prinderea de spioni - şi a folosit aceşti bani imediat în operaţiunile sale de pe teritoriul sovietic. Una din două : ori Schellenberg nu a scris niciodată aceste lucruri, ci pur şi simplu nişte idioţi, care n-au lucrat în spionaj şi n-au citit vreo poveste cu detectivi, au născocit o prostie; ori în fruntea spionajului german se aflau într-adevăr idioţi, care nu cunoşteau nici cele mai elementare lucruri, cunoscute nu numai spionilor începători, ci şi ama­torilor de romane de spionaj.
A doua situaţie : spionii germani au căzut, Schellenberg a aflat de asta şi... Iarăşi o prostie. Băieţii noştrii nu sînt aşa de proşti, ca să aresteze imediat un spion. Spionul este pe teritoriul nostru, nu e aşa uşor să fugă de noi, graniţa e închisă. Spionul depistat trebuie urmărit îndelung, cu grijă, ca să-i afli legăturile. Un spion adevărat depistat pe teritoriul nostru are pentru noi o valoare uriaşă - este canalul nostru de dezinformare. Spionul este arestat numai în situaţie extremă, dar şi după aceasta e folosit pentru jocul împotriva spionajului inamic. Chiar dacă inamicul a ghicit că i-am descoperit agentul şi joacă cum îi cîntăm, şi atunci ne este de folos: comportamentul nostru îl sileşte pe inamic să se îndoiască de credibilitatea informaţiilor acelor surse pe care încă nu le-am dat la iveală... Într-un cuvînt, dacă ruşii au reperat agenţi nemţi, V. Schellenberg putea afla numai după război. 

Nemţii   au   dovedit   o   prostie   înfiorătoare   dîndu-le spionilor bani primiţi de la departamentul lui Ejov, deoarece contraspionajul sovietic avea să aştepte pînă cînd toţi bănuţii vor apărea pe teritoriul sovietic, pînă cînd alţi spioni vor ieşi la iveală în acelaşi mod. De ce să-i aresteze pe primii depistaţi ? A treia situaţie:   s-a petrecut o prostie cu agentura şi Schellenberg ordonă ca banii să fie puşi sub oboroc... De ce ? Oare nu-i poate folosi pentru un scop legal ? De exemplu, să plătească diplomaţii de la Moscova. Apoi, se vede că Schellenberg nu a văzut niciodată ruble - dar, tovarăşi de la  Novosti razvedki i kontrrazvedki, vă puteţi reprezenta cervoneţul sovietic?  Ştiţi că acesta nu este o hîrtie de bancă, ci o monedă. Şi pe monede nu sînt nici un fel de serii. Iar în acel moment cervoneţul fusese scos din circulaţie.  Vi se pare un fleac, tovarăşi redactori de la Novosti... Nu înţelegeţi că Schellenberg minte fără talent şi absolut tîmpit ?

Oricum ai întoarce lucrurile, situaţia este caraghioasă. Dacă eu sînt spion, dacă vînd un document fals, atunci ca să-i umflu preţul, trebuie să cer bani mulţi şi serioşi. Pe atunci (ba şi acum) dolarii, francii elveţieni, lirele sterline sau aurul în lingouri (prin care, apropo, se achita de datorii tovarăşul Stalin) erau bani serioşi. De ce a acceptat spionajul german ruble în hîrtii de bancă ?
Iată şi o anecdotă. Operaţiunea a fost gîndită în decem­brie 1936. S-a desfăşurat în 1937. Viclenii nemţi l-au înşelat pe Stalin şi au primit bani de la reprezentantul GPU... care a existat pînă la 15 noiembrie 192330. După aceasta n-a mai fost GPU, ci OGPU, iar din 10 iulie 1934 n-a mai fost nici OGPU. Vestitul serviciu de informaţii german a înşelat o organizaţie care, în momentul înşelării, nu mai exista de 13 ani.

Poate ca Schellenberg să fi greşit pur şi simplu? Nici­decum, în toată cartea lui foloseşte această abreviere: GPU. Marele spion german nu ştia denumirea organizaţiei împotriva căreia lupta, nu-şi cunoştea duşmanul principal nici măcar după nume. Iar acest cretin, care nu ştie nimic despre Rusia, ne povesteşte că el a făcut un document fals, pe care l-a crezut însuşi Stalin.

Am găsit o carte de Sun Tsu în noua traducere a Universităţii din Oxford, într-o nouă interpretare, cu noi comentarii. Marele om chinez a trăit acum 2500 de ani, însă tot ce a scris despre război merită să fie cunoscut de oricine. Este interesant că fiecare traducător al lui Sun Tsu din limba veche chineză îl înţelege altfel, în felul său. De aceea şi adun aceste cărţi în diferite traduceri. Am aproape un raft întreg. Mă aşez, citesc şi plutesc în nori de fericire. Capitolul despre spionaj... Şi deodată, în concluzie, urmează comen­tariul modern al unui profesor de la Oxford : spionajul are o importanţă uriaşă. De exemplu: serviciul de informaţii german i-a trimis lui Stalin un document fals...

Serviciul de informaţii german a manifestat în timpul celui de-al doilea război mondial atîta prostie, încît ar trebui un roman în multe volume, în spiritul bravului soldat Svejk, ca să o scoată la suprafaţă. Serviciul german de informaţii nu ştia absolut nimic despre Uniunea Sovietică. Lui Hitler însuşi nu-i plăcea spionajul, nu-l înţelegea, îl dispreţuia. Şi iată că Hitler şi serviciul său de informaţii ne sînt daţi drept exemplu. Iar Stalin, care aprecia, înţelegea şi îi plăcea obţinerea, asigurarea şi prelucrarea informaţiilor, care avea o mare plăcere să comunice cu cei mai buni spioni ai timpului său, este considerat un prost şi ne este dat de exemplu negativ.

Însă trebuie să amintim că arhivele serviciilor de infor­maţii germane au fost arse în ajunul căderii Reich-ului, iar conducătorii acestora au fost lichidaţi. Nu se poate verifica nimic după documente. Iată ce spaţiu gol pentru mincinoşi! Şi s-au pornit neisprăviţii de hitlerişti, care habar n-aveau de spionaj, să încropească tot felul de istorii. Stalin l-a împuşcat pe Tuhacevski ? Da, dar eu i-am trimis documentul! Da, eu însumi l-am înşelat pe Stalin. Eu am decapitat Armata Roşie cu mîna lui Stalin, ba încă am şi primit trei milioane de ruble pentru asta!

Iar noi repetăm în cor scornelile unor mincinoşi. Şi rîdem de Stalin.
Însă nu de Stalin trebuie să rîdem, ci de unii experţi cu fruntea îngustă. Cronologia acţiunilor lui Stalin este cunos­cută de toţi şi e bine documentată, însă cronologia acţiunilor hitleriştilor ne este cunoscută numai dintr-o istorisire necon­firmată de nimeni, spusă de Schellenberg, un incompetent prins cu minciuna. Chiar şi o simplă comparaţie arată că acţiunea reală a lui Stalin a depăşit cu mai bine de un an acţiunile aparente ale hitleriştilor. Născocind istoria sa, Schellenberg nici măcar n-a găsit timp să răsfoiască mate­rialele accesibile tuturor, ale proceselor de la Moscova. Dacă le-ar fi citit, povestirea sa despre consfătuirea de la Hitler ar fi strămutat-o cu doi ani înainte.

Iar dacă epurarea Armatei Roşii a fost înfăptuită de Stalin nu după planurile lui proprii, ci din impuls german, şi atunci acţiunea nemţilor ar fi fost o prostie, în acest caz, ei l-ar fi ajutat pe Stalin să scape de călăii sadici şi obtuzi şi să deschidă calea unei noi generaţii de adevăraţi conducători de armate, care au rupt pînă la urmă gîtul lui Hitler.


Nu Stalin a crezut în minciuna nemţească, ci unii dintre multrespectaţii noştri academicieni. Pentru dumneavoastră, tovarăşi savanţi, Schellenberg a trimis documentul fals.


va urma