Cei trei cercetasi (16)

Jean de la Hire

Ţara groazei (II)

Lacul Ciad

Aventura celor trei cercetaşi devenise foarte complicată. Trebuiau acum să străbată sudul Etiopiei, Africa sudaneză orientală britanică şi Nigeria septentrională. Să se oprească spre a se odihni fie în împrejurimile lacului Ciad, deviind spre Est, fie la Timbuctu, deviind spre Vest. Apoi să traverseze de la Sud spre Nord imensitatea Saharei şi Marocul: acesta era itinerariul.
Acest itinerar ar fi speriat pe aviatori încercaţi. Şi le inspira, ce e drept, oare care teamă şi celor trei cercetaşi.
Dar aveau acea încredere neînvinsă a tinereţii şi dată de experienţa pericolelor prin care trecuseră.
Din nefericire, doi dintre ei erau răniţi. Cu toate că rănile lor erau pe cale de vindecare, cei doi băieţi erau siliţi să poarte încă braţul în eşarfă, ceea ce însemna că nu se puteau servi de el.
Totuşi, cei trei tineri, cântau de bucurie înălţându-se deasupra Mogadiscioului. Când Aerocul ajunse la o mie de metri, Raimondo care şedea la volan, dete viteza maximă de 200 kilometri pe oră. Marius, care sta alături de el se ocupa de pompa de ulei şi supraveghea motorul, ale cărui piese principale erau vizibile la picioarele lui, de oarece scosese capacul care le acoperea de obicei. Şi, pe scaunul de dinapoi, Jean Bart examina cu atenţie harta şi busola. O briză destul de tare sufla de la Est.
— Vom devia fără voie spre Vest, zise Jean Bart, dacă vântul ăsta mai ţine. Zburăm cu două sute pe oră?
— Da, răspunse Marius.
— Atunci, în cincisprezece ore, vom fi la latitudinea lacului Ciad. Nu ne oprim noaptea?
— A nu! protestă Raimondo. Avem benzină suficientă, căci rezervorul e mare şi motorul consumă puţin.
— Atunci, zise Jean Bart. Dacă zburăm şi noaptea şi nu aterizăm decât în caz de absolută necesitate, trebuie să reluăm regulamentul adoptat la plecarea din Roma, în ce priveşte orele de rând?
— Tocmai, răspunde Raimondo. Până la amiază, stau eu la volan. De la amiază la şase, va lua locul Marius. De la şase la miezul nopţii iar eu. Şi de la miezul nopţii la şase dimineaţa, iar Marius. Acei care nu vor fi la volan vor putea dormi şi mânca. Cât pentru tine Jean Bart, cred că e mai bine ca tu să dormi în timpul celor şase sau şapte ore din zi şi să veghezi apoi toată noaptea, ca să poţi supraveghea drumul cu ajutorul stelelor, al busolei şi al hărţii.
— Ne-am înţeles! Dar fiindcă am dormit prea bine la Mogadiscio, nu voi dormi de cât mâine.
— Mâine vom fi deasupra Saharei! declară Raimondo.
— Desigur! Dacă nu ne împiedică nimic în cale.
Nimic mai liniştit ca o navigaţie aeriană, când vântul nu e prea tare, când cerul e senin, când nu e ceaţă sau când nu întâlneşti goluri de aer.
Spre a evita pe cât era cu putinţă aceste ultime inconveniente, Raimondo se urcă la 2000 metri.
Şi toată ziua trecu în condiţii, care făceau să se prevadă un viitor favorabil. Motorul n-avea nici o zguduire. Apăraţi de parbriz în contra vântului, stând comod pe scaunele lor, cei trei băieţi se ocupară în linişte de aeroplan, dormiră, mâncară, băură, visară, discutară, priviră peisagiul, peisaj adese ori confuz şi chiar invizibil, din pricina ceţei, dar care alte ori se ivea în plină lumină a soarelui, cu o mare preciziune. Păduri, savane, câmpii, coline nu prea înalte; iată ceea ce văzură în timpul zilei.
La şase după amiază, descoperiră o vastă întindere albăstruie de formă triunghiulară.
— E întocmai cum îmi închipuiam, observă Jean Bart, am deviat spre sud. Orientarea numai după busolă nu dă precizie absolută, când nu ai pe teren puncte cunoscute, care să permită din când-n când rectificarea direcţiei.
— Atunci, triunghiul acela albastru e lacul Ciad? întrebă Marius.
— Mai mult ca probabil.
— A fost explorat de doi francezi, zise Raimondo, Maistre şi Gentil. Acest lac e într-adevăr de formă triunghiulară, puţin adânc, plin de insule, cu maluri nesigure şi acoperite de trestii, din cât am citit prin cărţi. Spre sud e pădurea virgină. La nord, începe Sahara.
— Şi locuitori? întrebă Marius
— Negri de diverse origini, răspunse Raimondo. Nu-mi amintesc aşa bine. Când citeam acele povestiri de călătorii nu-mi închipuiam că într-o zi voi trece pe aici.
— Dar acest lac Ciad e imens, zise Jean Bart. După scara hărţii are o lăţime de trei sute kilometri la bază şi o lungime tot atât de mare.
— Se şi vede! întrerupse Marius, care se sculase. Dar întoarse brusc capul şi zise cu glasul puţin cam îngrijorat:
— Oho!… Motorul nu prea merge bine! Tăceţi ca să-l ascult. Ascultară câteşitrei şi deodată îşi deteră seama că, motorul nu mai funcţiona.
— Motorul s-a oprit, strigă Raimondo
— Ne coborâm, urlă Marius în acelaşi timp. Dar Jean Bart cu calmul său obişnuit:
— Ia seama, Raimondo. Suntem deasupra pădurii şi nu văd luminişuri destul de mari spre a ateriza. Încearcă să  ajungi până la lac, căci de nu cădem peste arbori.
— Dar ce-o fi având motorul! exclamă Marius. A mers bine până adineaori.
— Nimic grav, desigur, îl asigură Raimondo. O să vedem când… Dar nu sfârşi.
Aeroplanul fu ridicat ca şi când un vulcan s-ar fi deschis sub el şi l-ar fi azvârlit în aer.
Marius, care era în picioare, căzu pe genuchi lui Raimondo şi Jean Bart azvârlit cu violenţă înapoi se depărtă de hartă, care pe jumătate deschisă şi prinsă cu ţinte solide pe mică planşe, fu smulsă, ruptă şi luată de vânt.
Harta! harta! strigă băiatul. Dar harta era departe. Timp de câteva secunde pe bordul Aerocului fu o zăpăceală de nedescris.
Din fericire, cei trei cei cercetaşi îşi recăpătară sângele rece, destul de repede spre a-şi da seama de primejdie: aeroplanul era jucăria unor formidabile valuri de aer, cauzate după a te probabilităţile de lacul Ciad.
Şi situaţia se complică din pricina motorului. Elicea părea înnebunită şi se învârtea după vânt. Atunci, cei trei cercetaşi se crezură pierduţi. Dar în clipele acelea de groază, Raimondo Balsan nu-şi pierdu capul. Cu o mână pe volan şi cealaltă pe cârma de altitudine, supraveghea diversele poziţii pe care le lua aeroplanul, făcând salturi bruşte şi mânuia astfel comanda încât să ajute acţiunea stabilizatorului automat.
Şi Aerocul se comporta în aşa mod, în cât ar fi părut fantastic cui l-ar fi privit de jos.
Lansat la început ca un proiectil, ajunsese deasupra lacului. Aici, pentru un moment, dansă nebuneşte. Apoi începu coboare normal, dar cu o repeziciune fulgerătoare, ce tăia respiraţia tinerilor aviatori, care se ţineau cu putere, unul de volan, iar ceilalţi doi de spătarul scaunelor respective..
Apoi, brusc, sub presiunea ascendentă a aerului, aeroplanul rămase nemişcat, ca suspendat. Timp de câteva secunde
Apoi începu iar să danseze cu frenezie.
Se ridică, se scoborî, întorcându-se spre stânca şi recăzu din nou.
— Adio, prieteni! strigă Marius. Dar aeroplanul se potoli o clipă, se înălţă iarăşi spre cer, descrise un sfert de cerc spre dreapta şi căzu cu botul în jos, descriind un cerc foarte mic.
Aici, prins de un vârtej mai puternic de cât celelalte, fu dat peste cap şi învârtit de două ori în loc, dar atât de repede încât cei trei băieţi abia îşi putură da seama şi puţin lipsi să nu fie proiectaţi afară din nacelă. Întorcându-se în sens orizontal, alunecă repede ca o săgeată în linie diagonală descendentă.
Talpa nacelei lovi apa lacului făcând-o să sară în două enorme cascade deoparte şi de alta… sărind, lunecând, aici zburând pe deasupra apei şi aici spintecând-o ca fierul unui plug, Aerocul se comportă însfârşit ca o barcă obişnuită, care lansată cu mare viteză s-ar opri apoi stăpână pe sine.
Însfârşit, încetini şi începu să plutească… Şi de data asta moartea trecuse pe lângă cei trei tineri fără să-i atingă. Trăiau, după ce avuseseră pentru câteva minute, ce li se păruseră ore nesfârşite, siguranţa că dintr-o clipă într-alta voi fi izbiţi de vreo insulă, sau că se vor scufunda în apele lacului.
Trăiau şi hidroavionul lor plutea uşor, împins pe apa liniştită, de un vântişor, care sufla asupra aripilor, puţin înclinate ca în pânzele unei bărci


STRIGATUL DE ALARMA

Timp de câteva minute, Raimondo, Marius şi Jean Bart, ţintuiţi pe scaunele lor, nu avură putere să vorbească. Îşi auzeau inimile bătând şi aveau unghiile albe şi mâinile vinete, până într-atâta emoţia le oprise circulaţia sângelui.
Primul, care vorbi, fu Marius, dar nu spuse prea multe:
— La naiba… bâlbâi el.
Cei trei băieţi se priviră. Şi un zâmbet de fericire le lumină obrazul. Şi-atunci vorbiră toţi deodată:
— Am scăpat uşor! zise Raimondo.
— M-am văzut mort, strigă Marius.
— Pe Cristof Columb! zise Jean Bart, de astă dată am crezut că n-o să mai vorbim!…
Şi atunci, printr-o reacţie nervoasă, începură să râdă cu ochii umezi de emoţie.
„Aerocul” luneca pe lac. Apele liniştite şi albastre se întindeau la infinit presărate de numeroase insule ce formau imense buchete de frunze. Pe cerul senin fugeau nori uşori. Nu se auzea alt zgomot decât acela produs de undele minuscule, ce loveau carena de aluminiu a hidroavionului. Nu se vedea fiinţă omenească, sau vreun animal, oarecare nici pe apă, nici pe malurile micilor insule înverzite.
Peisagiul, căruia doar arborii îi dau un aspect exotic, era de o frumuseţe, de o dulceaţă şi de o linişte infinite.
Raimondo Balsan înţelese că era de datoria lui ca şef ca cel mai mare să readucă la situaţia prezentă gândurile tovarăşilor săi de aventuri.
Se ridică şi cu glasul său limpede şi vesel, zise tare:
— Hop! Să nu ne mai gândim la primejdiile trecute. Să ne gândim mai curând la incidentul, care era să ne facă victimele sale. Marius, motorul s-a oprit brusc, fără vreo cauză aparentă. Trebuie să aflăm de ce.
— E just! zise Marius. Să luăm vâslele şi să conducem hidroavionul pe insula cea mai apropiată. Îl vom lega de mal şi-l vom putea examina în linişte.
— Foarte bine! zise Jean Bart. Asta e treaba voastră ca mecanici. Dar eu, până una alta nu mai am harta Africei. Mi-a luat-o vântul. Nu ne vom mai putea orienta pe uscat. De la lacul Ciad la Tanger sunt vreo trei mii de kilometri în linie dreaptă şi noi trebuie să traversăm Sahara de la Sud-Est la Nord-Vest… asta e tot ce ştiu.
— Ei şi! exclamă Marius, ridicând din umeri. Nu sunt decât cincisprezece ore de zbor. La naiba! Vei consulta busola ca să ne putem menţine în direcţia Nord-Vest… şi vom ajunge la Tanger, sau la Ceuta, sau la Rabat, într-un loc însfârşit, de pe coasta Marocului…
— La drept vorbind, zise Raimondo, o hartă e folositoare când străbaţi o ţară accidentată sau foarte populată… Dar, deasupra Saharei e ca şi deasupra Oceanului; harta nu ne-ar servi la mare lucru. Consolează-te deci, de pierderea asta, Jean Bart…
— Mă consolez! Mă consolez! Se înţelege că mă consolez! bombăni Jean Bart. Dar asta nu împiedică să-mi placă să am o hartă la mine când voiajez!
Raimondo şi Marius nu insistară. Vorbind, desfăcuseră două mici lopeţi uşoare, dar extrem de solide, de vreme ce erau prevăzute cu o lamă de oţel flexibil – care fuseseră legate în interiorul nacelei. Şi, transformând astfel aeroplanul într-o adevărată barcă, începură să vâslească, îndreptându-se spre insula cea mai apropiată.
După cinci minute Aerocul se opri pe nisip. Jean Bart sări pe malul uscat, care era la un metru de parbriz şi legă aparatul de un arbore cu ajutorul unui cablu. Pe de altă parte Raimondo şi Marius aruncaseră o ancoră îndărătul nacelei de-a lungul fuzelajului. Astfel că, afară numai în caz când ar fi suflat un vânt puternic, stabilitatea aeroplanului era garantată.
— Jean Bart, ordonă Raimondo, tu vei face de santinelă; aşază-te călare pe parbriz de unde vei putea vedea totul în jur şi în caz de pericol, d-ne strigătul de alarmă. Intre timp Marius şi cu mine vom examina motorul.
Cu browning-ul în mână, Jean Bart se aşeză călare pe parbriz într-o astfel de poziţie încât întorcând capul în dreapta şi în stânga vedea tot orizontul. Nu vedea totuşi acea porţiune a insulei, ce se găsea îndărătul său. Dar, dacă un om sau un animal ar fi venit din partea aceea, apropierea sa ar fi fost trădată de fâşiitul inevitabil al frunzelor de oarece vegetaţia insulei era foarte bogată.
Jean Bart era foarte necăjit că nu se putea servi de frumoasa carabină cu repetiţie şi cu gloanţe explozibile care-i fusese dată în dar la Mogadiscio; dar când ai un braţ rănit, legat de gât nu te poţi servi decât de revolver. Raimondo şi Marius între timp descoperiseră motorul şi îl examinau cu deamănuntul. Cum se întâmplă de obicei, abia după ce examinară toate piesele, descoperiră însfârşit defectul.
— Am găsit! exclamă Raimondo. Nu e nici o avarie. E benzina, care nu ajunge la motor.
— Atunci s-a astupat ţeava de scurgere?
— Desigur.
— Să demontăm ţeava!
Aşa şi făcură. Ţeava aceea destul de strâmtă, servea la scurgerea benzinei din rezervor în motor. Sondând-o cu e sârmă de oţel, Marius găsi că era astupată la mijloc. Împinse mai tare sârma şi constată că se formase la o îndoitură a ţevii un adevărat dop din diverse murdării, care se strânseseră acolo.
După ce fu curăţată cu multă grijă, ţeava fu pusă iarăşi în stare să funcţioneze.
— Dar de unde vin acele murdării? întrebă Raimondo. În punctul în care ţeava comunică cu rezervorul e o sită metalică a cărei destinaţie e tocmai să oprească eventualele impurităţi ale benzinei.
— Am găsit! zise Marius. Sita metalică e ruptă. Robinetul, care despărţea sita metalică de rezervor era închis, Puteau deci schimba sita. Dar le trebui fi: op, căci era o lucrare delicată. Totuşi o duseră la bun sfârşit. Şi cei doi băieţi se pregăteau să pună totul la loc, când un strigăt de alarmă fu repetat de trei ori de Jean Bart:
— Acre! Acre! Acre!2
Punând iute tubul pe podeaua nacelei, Marius se ridică punând mâna dreaptă pe mânerul browning-ului.
Raimondo era deja în picioare cu carabina în mână.
Priviră în toate părţile.
— Nu văd nimic, zise Raimondo.
— Nici eu, la naiba!
Jean Bart se scoborâse din observatorul său spre a fi la acelaş nivel cu camarazii săi din nacelă.
— Aşteptaţi, murmură el. Priviţi cele două insule vecine, colo, în faţa noastră. Nu sunt decât la vreo cincizeci de metri de-aici.
— Ei şi?
— Ei şi, în strâmtoarea, care desparte cele două insula am văzut trecând o pirogă.
— O pirogă?
— Da… Cu mai mulţi oameni; n-am putut să-i număr. Dar, erau negri pe jumătate goi… Şi alţii, albi de tot, ca şi când ar fi fost îmbrăcaţi în burnuzuri arabe. Piroga a venit dindărătul insulei din stânga şi a dispărut îndărătul celei din dreapta… Aşteptaţi, îi vom vedea probabil în curând căci poate că nu s-au oprit în dosul insulei.
— Să aşteptăm! zise Raimondo.
— Poate că nu e nici un pericol, adaogă Marius.
— Ehe! mormăi Jean Bart.
— Ei! Ce e? La naiba! Explică-te.
— Sunt sigur că am citit undeva, că nişte arabi tuaregi, vânători de sclavi, bântuie regiunile din jurul lacului Ciad. Ei răpesc tineri negri şi negre, spre a alimenta târgurile da sclavi, care există încă în unele oraşe din Maroc, în Tripolitania şi în Turcia asiatică… Ba chiar, când am plecat noi din Italia, ziarele anunţau, că colonelul Largeau era pa punctul de a pleca din Marsilia, în fruntea unei expediţii militare, spre a pacifica regiunile din jurul lacului Ciad, în special ţara numită Barku, la nord-est şi spre a prinde pe ultimii negustori de sclavi.
— E exact! afirmă Raimondo. Şi eu am citit.
Cu acea bătaie de inimă, pe care o simt chiar şi cei mai curagioşi în faţa posibilităţii unui pericol de natură necunoscută, cei trei tineri aşteptară ascunşi îndărătul scaunelor din nacelă, nelăsând să depăşească marginea acesteia decât fruntea goală, căci scoseseră pălăriile şi ochii. Aşteptau cu nerăbdare, ca piroga semnalată să se ivească din nou.



va urma