Michael Connelly
Pierce visa că este în cădere liberă. Când ajunse în sfârşit pe pământ deschise ochii. Detectivul Renner îl privea, cu un zâmbet strâmb pe faţă.
— Dumneavoastră! exclamă Pierce.
— Mda, eu, din nou. Cum vă simţiţi?
— Bine.
— Cred că aţi visat urât. Vă zbăteaţi destul de tare pe aici.
— Poate că vă visam pe dumneavoastră.
— Cine este familia Wickersham?
— Poftim?
— Aţi rostit numele în vis. Wickersham.
— Sunt maimuţe. Din junglă. Cei necredincioşi.
— Nu înţeleg.
— Ştiu, aşa că s-o lăsăm baltă. De ce sunteţi aici? Ce vreţi? S-a întâmplat – orice s-o fi întâmplat – în Santa Monica, şi am vorbit deja cu ei. Nu-mi amintesc nimic. Am o comoţie.
Renner încuviinţă din cap.
— Ştiu totul despre rănile dumneavoastră. Sora mi-a spus că ieri-dimineaţă plasticianul v-a aplicat o sută şaizeci de microcopci pe nas şi în jurul ochiului. Mă aflu aici din partea poliţiei din Los Angeles, deşi e clar că poliţia din Santa Monica şi cea din Los Angeles ar trebui să-şi unească forţele în rezolvarea acestui caz.
Pierce ridică mâna şi îşi pipăi cu grijă nasul. Nu era bandajat. Încercă să-şi amintească ce anume se petrecuse. Ultimul lucru de care îşi aducea aminte clar era imaginea chirurgului plastician care se apleca deasupra lui. Apoi fusese conştient în reprize.
— Cât e ceasul?
— Trei şi un sfert.
Prin jaluzelele de la fereastră străbătea lumina puternică. Îşi dădu seama că se afla într-o rezervă.
— E luni? Nu, e marţi?
— Aşa scria în ziarul de azi, dacă aveţi încredere în ce scriu ziarele.
Pierce se simţea întremat – probabil că dormise vreo cincisprezece ore. Îl deranja însă senzaţia din timpul visului, care persista. Şi prezenţa lui Renner.
— Ce vreţi?
— Ei bine, în primul rând, daţi-mi voie să scap de ceva. O să vă citesc repede drepturile. În felul ăsta, sunteţi protejat, la fel ca mine.
Detectivul trase tava mobilă pentru mâncare peste pat şi aşeză un minirecorder pe ea.
— Ce vreţi să spuneţi, şi dumneavoastră sunteţi protejat? De ce trebuie să vă apăraţi? Asta e o tâmpenie.
— Deloc. Trebuie să fac asta pentru a proteja integritatea anchetei pe care o fac. De acum încolo, voi înregistra totul.
Apăsă un buton şi pe minirecorder se aprinse o lumină roşie, îşi spuse numele, ora, data şi locul în care se desfășura interviul. Îl identifică pe Pierce, şi îi citi drepturile garantate constituţional de pe un mic carton pe care îl scoase din portmoneu.
— Deci, înţelegeţi drepturile pe care vi le-am citit?
— Le-am auzit destul în timp ce eram copil.
Renner ridică o sprânceană.
— În filme şi la televizor, adăugă Pierce.
— Vă rog, răspundeţi-mi la întrebări şi renunţaţi la a face pe isteţul. Dacă puteţi.
— Da, îmi înţeleg drepturile.
— Bun. Acum, pot să vă pun câteva întrebări?
— Sunt suspect?
— Suspect de ce?
— Nu ştiu. Spune-mi dumneata.
— Ei bine, asta e, nu? E greu de spus în ce situaţie ne aflăm.
— Şi totuşi crezi că e nevoie să-mi citeşti drepturile. Pentru a mă proteja, desigur.
— Exact.
— Care sunt întrebările dumneavoastră? Aţi găsit-o pe Lilly Quinlan?
— Lucrăm la asta. Dumneavoastră nu ştiţi unde se află, nu?
Pierce clătină din cap şi îl simţi de parcă ar fi fost plin cu lichid. Aşteptă să-i treacă acea senzaţie, înainte de a vorbi.
— Nu. Aş vrea să ştiu.
— Da, dacă ea ar intra pur şi simplu pe uşă ar limpezi un pic lucrurile, nu?
— Da. Pe saltea era sângele ei?
— Încă mai lucrăm la asta. Testele preliminare indică faptul că e sânge uman, dar nu avem o mostră din sângele lui Lilly Quinlan, pentru a putea face comparaţia. Cred că am dat de doctorul ei. Vom vedea ce fişe şi posibile mostre are el. O femeie ca ea îşi făcea, probabil, în mod regulat analiza sângelui.
Pierce presupuse că Renner vorbea despre Lilly, care ar fi trebuit să-şi facă analize pentru a vedea dacă nu are boli cu transmitere sexuală. Totuşi, confirmarea că pe saltea se găsise sânge uman îl deprimă, de parcă ultima fărâmă de speranţă că Lilly trăia s-ar fi evaporat.
— Acum daţi-mi voie să pun întrebările, spuse Renner. Pe Robin, fata pe care aţi menţionat-o mai înainte, aţi cunoscut-o?
— Nu, v-am mai spus.
— Aţi vorbit cu ea?
— Nu. Dar dumneavoastră?
— Nu, nu am reuşit să o localizăm. Am găsit numărul ei pe site, aşa cum ne-aţi spus, dar nu ne răspunde decât un mesaj. Am încercat să lăsăm un mesaj în care l-am pus pe un tip din echipă să se dea drept un client.
— Inginerie socială.
— Mda, inginerie socială. Nici la mesajul acela nu a răspuns.
Pierce simţi cum stomacul i se contractă. Şi Nicole încercase de repetate ori să o contacteze pe Lucy, dar nu reuşise. Poate că Wentz pusese mâna pe ea. Trebuia să ia o hotărâre. Putea continua să-l îmbrobodească pe Renner, să ţeasă un văl de minciuni pentru a se proteja pe sine sau să încerce să o ajute pe Lucy.
— Ei bine, aţi localizat numărul?
— E un celular.
— Dar adresa la care se trimite factura?
— Telefonul e înregistrat pe numele unuia dintre clienţii ei constanţi. Tipu’ ne-a spus că a acceptat să-i facă această favoare. El îi plăteşte telefonul şi chiria „căsuţei ei de nebunii” şi i-o trage pe gratis în fiecare duminică după-amiază, când nevastă-sa face cumpărăturile la Ralph, în Marina. După părerea mea Robin îi face o favoare. Tipu’ e un dobitoc umflat. Oricum, ea n-a apărut duminică la apartament – în Marină. Eram şi noi acolo. Ne-am dus cu tipul, dar ea n-a apărut.
— Dacă opreşti chestia aia, îţi voi spune nişte lucruri care te-ar putea ajuta.
Renner păru să ezite, dar Pierce avea sentimentul că totul se petrecea după un scenariu şi avansa exact în direcţia în care detectivul dorea.
Renner apăsă pe un buton şi lumina roşie de înregistrare se stinse. Apoi strecură aparatul în buzunarul din dreapta al hainei.
— Ascult, ce-ai de zis?
— Nu o cheamă Robin, ci Lucy LaPorte. E din New Orleans. Trebuie să o găsiţi. E în pericol. S-ar putea să fie deja prea târziu.
— Cine o ameninţă?
Pierce nu răspunse. Îşi aminti de ameninţarea lui Wentz şi de avertismentele detectivului, Philip Glass.
— Billy Wentz, spuse el într-un târziu.
— Din nou Wentz, spuse Renner. El e sperietoarea în toată treaba asta?
— Ascultă-mă, omule. Poţi să crezi sau nu ceea ce îţi spun, dar găseşte-o pe Robin – adică, pe Lucy – şi asigură-te că e bine.
— Gata? Asta e tot ce ai să-mi spui?
— Fotografia de pe pagina de site corespunde realităţii. Pot să confirm.
Renner încuviinţă de parcă ar fi presupus tot timpul acest lucru.
— Lucrurile încep să se mai limpezească, spuse el. Ce-mi mai poţi spune despre ea? Când ai întâlnit-o?
— Sâmbătă seara. M-a dus la apartamentul lui Lilly, dar a plecat înainte ca eu să intru. Nu a văzut nimic. Am încercat să nu o amestec. I-am promis că n-o voi face. Se temea să nu afle Wentz.
— Superinteligent. Ai plătit-o?
— Da, dar ce importanţă are?
— Contează. Cât ai dat?
— Aproximativ şapte sute de dolari.
— O grămadă de bani, pentru o tură prin Venice. Ai dat şi tura ailaltă, aşa-i?
— Nu, domnule detectiv, nu am dat.
— Dacă povestea pe care mi-ai spus-o, potrivit căreia Wentz este un peşte mare şi rău este adevărată, atunci faptul că ea ţi-a arătat drumul către apartamentul lui Lilly o pune în mare pericol, nu?
Pierce încuviinţă. De data asta capul nu-l mai deranja. Mişcarea verticală era în regulă, cele pe orizontală erau cauza problemelor.
— Ce mai ştii? insistă Renner.
— Împarte apartamentul din Marina cu o femeie pe nume Cleo. Se pare că e pe acelaşi site, însă n-am verificat. Poate vorbiţi cu Cleo ca să daţi de urma ei.
— Poate că da, poate că nu. Asta e tot?
— Ultimul lucru pe care îl ştiu despre ea e că s-a urcat într-un taxi galben cu verde pe Speedway, sâmbătă seara. Poate reuşiţi să-i luaţi urma.
Renner clătină uşor din cap.
— Asta merge în filme, dar nu prea ţine în viaţa reală. Probabil că s-a dus înapoi la locşoru’ de nebunii. Serile de sâmbătă sunt pline.
Uşa salonului se deschise şi înăuntru păşi Monica Purl. Văzându-l pe Renner, se opri pe prag.
— O, îmi pare rău. Deranjez?
— Da, spuse Renner. Treburi de-ale poliţiei. Aţi putea aştepta afară, vă rog?
— O să vin altă dată.
Monica îl privi pe Pierce şi chipul ei exprimă uluirea. Pierce încercă să zâmbească şi ridică mâna stângă pentru a o saluta.
— O să te sun, spuse Monica. Apoi se întoarse şi dispăru.
— Cine era? O altă prietenă?
— Nu, asistenta mea.
— Vrei să vorbim despre ce s-a întâmplat duminică pe balcon? Wentz a fost?
Gândindu-se la consecinţele mărturisirii, Pierce rămase tăcut o bucată bună de vreme. O parte din el voia să spună numele lui Wentz şi să facă plângere împotriva lui. Pierce se simţea umilit de ceea ce îi făcuseră Wentz şi tovarăşul lui. Chiar dacă intervenţia chirurgicală va fi încununată de succes şi nu va rămâne cu cicatrice, nu se îndoia că îi va fi greu să trăiască cu amintirea celor petrecute.
Ameninţările lui Wentz i se întipăriseră adânc în minte ca ceva cât se poate de real – îndreptat către el, către Robin, poate chiar către Nicole. Dacă Wentz reuşise să-l găsească şi să-i intre cu forţa în casă, însemna că putea să o găsească şi pe Nicole.
În cele din urmă, se hotărî să vorbească.
— E cazul celor din Santa Monica, de ce îţi pasă?
— Toate astea formează un singur caz, ştii asta.
— Nu vreau să vorbesc despre asta. Nici măcar nu-mi amintesc ce s-a întâmplat. Ştiu doar că duceam cumpărăturile la apartament, şi apoi m-am trezit înconjurat de paramedici.
— Memoria te înşală uneori. Nu-ţi mai aminteşti ceea ce nu-ţi convine. Tonul era sarcastic, iar expresia lui Renner îi spunea lui Pierce că acesta nu credea în pierderea lui de memorie. Cei doi bărbaţi se studiară din priviri o bună bucată de timp, apoi Renner băgă mâna în buzunarul de la haină.
— Asta nu te ajută?
Scoase o fotografie opt/zece, împăturită, şi i-o arătă lui Pierce. Era o imagine a blocului de apartamente Sands, luată de la mare distanţă, de undeva de pe plajă. Trase fotografia mai aproape şi desluşi imaginile unor oameni pe unul din balcoanele de la etajele superioare. Ştia că era etajul al doisprezecelea. Ştia că era el, Wentz şi gorila acestuia. Era ţinut de glezne, în afara balconului. Figurile celor doi nu puteau fi recunoscute. Înapoie fotografia.
— Nu, cu nimic.
— Deocamdată doar de atât dispunem, însă după ce va apărea la ştiri că vrem fotografii, înregistrări video, orice, am putea descoperi ceva care să ne lumineze. Se aflau mulţi oameni acolo. E posibil ca cineva să-ţi fi făcut o fotografie ca lumea.
— Succes.
Renner tăcu şi îl scrută cu privirea pe Pierce înainte de a vorbi din nou.
— Uite ce e, dacă te-a ameninţat te putem proteja.
— V-am spus, nu-mi amintesc ce s-a întâmplat. Nu-mi amintesc absolut nimic.
— Bine, bine, în regulă, atunci să lăsăm balconul. O să te întreb altceva. Unde ai ascuns corpul lui Lilly?
Pierce holbă ochii. Renner folosise tactica învăluirii, pentru a-i aplica apoi o lovitură sub centură.
— Ce? Sugerezi că…
— Unde e, Pierce? Ce ai făcut cu ea? Dar cu Lucy LaPorte?
Pierce fu străbătut de un fior rece. Renner era cât se poate de serios. Brusc, îşi dădu seama că nu era un suspect, ci principalul suspect.
— E cumva o glumă proastă? Nici măcar n-aţi fi ştiut, dacă nu-i sunam eu pe oamenii voştri. Numai mie mi-a păsat de treaba asta.
— Mda, şi poate că sunându-ne pe noi şi vânturându-te pe la scena crimei şi prin casă, puneai la cale o apărare drăguţă şi eficientă. Poate că ceea ce l-ai pus pe Wentz sau pe altul dintre amicii tăi să-ţi facă face parte tot din apărarea ta. Bietu’ tip se pomeneşte cu nasu’ rupt pentru că şi l-a băgat acolo unde nu trebuia. Nu obţii votul meu de simpatie, domnule Pierce.
Pierce îl privi mut de uimire. Tot ceea ce făcuse sau i se făcuse era perceput de Renner ca dovezi care-l incriminau.
— Să-ţi spun o povestioară, spuse Renner. Lucram în Valley, şi anchetam cazul unei fete dispărute. Avea doisprezece ani, făcea parte dintr-o familie bună şi ştiam că nu era genul care să fugă de acasă. I-am organizat pe vecini şi alţi voluntari, şi am scotocit dealurile Encino. Şi, ce crezi? Unul dintre băieţii din vecini o găseşte. Violată, strangulată şi vârâtă într-o conductă de scurgere. Urâtă treabă. Până la urmă s-a dovedit că băiatul care o găsise comisese fapta. Ne-a luat o vreme să refacem drumul înapoi până la el, dar când am reuşit, a mărturisit. Aşa se întâmplă mereu. Făptaşului îi place să se apropie de poliţişti, să fie de ajutor; asta îl face să se simtă mai bun decât ei şi să-şi atenueze sentimentul de vinovăţie.
Pierce nu reuşea nici măcar să-şi închipuie cum se întorseseră toate împotriva lui.
— N-ai dreptate, spuse el încet, cu vocea tremurândă. N-am făcut-o eu.
— Mda? Oare unde greşesc? Să vedem ce ştim noi până acum. Avem o femeie dispărută şi sânge pe pat. Mai avem o grămadă de minciuni şi de amprente de ale tale prin toată casa.
Pierce închise ochii. Se gândi la apartamentul de pe Speedway şi la casa albă de pe Altair. Ştia că atinsese totul. Pusese mâna pe parfumuri, pe dulapuri, pe corespondenţă.
— Nu…
Asta era tot ce reuşi să spună.
— Nu, ce?
— Totul e o greşeală. Tot ce am făcut… Vreau să spun că… Am primit numărul ei. Am vrut doar să văd… Am vrut să o ajut… Ştiţi, a fost vina mea… şi m-am gândit că dacă… Nu termină. Trecutul şi prezentul erau legate prea strâns. Se confundau, unul înceţoşându-l pe celălalt. Deschise ochii şi se uită la Renner.
— La ce te-ai gândit? întrebă detectivul.
— Cum?
— Termină-ţi gândul. La ce te-ai gândit?
— Nu ştiu. Nu vreau să vorbesc despre asta.
— Hai, băiete, ai pornit pe drumul ăsta, aşa că termină ceea ce ai de făcut. Încearcă să scapi de povară. Pentru sufletul tău. E vina ta că Lilly e moartă. Ce-ai vrut să spui cu asta? A fost un accident? Spune-mi ce s-a întâmplat. Poate că nu o să mă şocheze atât de tare şi putem merge împreună la procuror, să încercăm să rezolvăm ce se mai poate.
Pierce intră în panică. Aproape că o simţea, ieşindu-i prin piele.
— Ce vrei să spui? Lilly? Nu e vina mea. Nici măcar nu o cunoşteam. Am încercat să o ajut.
— Ștrangulând-o? Tăindu-i gâtul? Sau i-ai aplicat metoda lui Jack Spintecătorul? Legenda spunea că Spintecătorul era om de ştiinţă. Doctor, sau aşa ceva. Tu eşti noul Spintecător, Pierce? Asta e povestea ta?
— Lasă-mă-n pace. Eşti nebun.
— Cred că nu eu sunt nebun. De ce zici că a fost vina ta?
— Poftim?
— Ai spus că tot ceea ce i s-a întâmplat a fost din vina ta. Ce ţi-a făcut? Ţi-a insultat bărbăţia? Ai o sculă mică, Pierce? Asta a fost?
Pierce scutură dramatic din cap, înlăturând un val de ameţeală, închise ochii.
— N-am spus asta. Nu e vina mea.
— Ai spus-o, am auzit.
— Nu. Îmi răstălmăceşti cuvintele. Nu e vina mea. Nu am avut nicio legătură cu acest lucru.
Când deschise ochii, îl văzu pe Renner băgând mâna în geacă şi scoţând un casetofon. Lumina roşie era aprinsă. Pierce îşi dădu seama că era alt casetofon decât cel care fusese pus mai înainte pe masă şi oprit. Detectivul înregistrase întreaga conversaţie.
Renner derulă banda câteva secunde şi apoi căută până când găsi ceea ce-l interesa – cuvintele pe care Pierce le spusese cu câteva momente înainte: „Totul e o greşeală. Tot ce am făcut… Vreau să spun că… Am primit numărul ei. Am vrut doar să văd… Am vrut să o ajut… Ştiţi, a fost vina mea… şi m-am gândit că dacă…”
Detectivul opri casetofonul şi îl privi satisfăcut pe Pierce. Renner îl încolţise. Fusese păcălit. Toate cunoştinţele sale în ceea ce privea lumea legală îi spuneau să nu mai scoată niciun cuvânt, dar nu se putea opri.
— Nu, spuse Pierce. Nu vorbeam despre ea. Despre Lilly Quinlan. Vorbeam despre sora mea. Încercam să…
— Discutam despre Lilly Quinlan şi ai spus „a fost vina mea”. Asta e recunoaştere, prietene.
— Nu, ţi-am spus, am…
— Ştiu ce mi-ai spus. A fost o poveste frumoasă.
— Nu e o poveste.
— Ei bine, poveste sau nu, cred că imediat ce voi găsi cadavrul voi putea să ţi-o spun eu pe cea reală. O să te prind şi o să pot să-mi văd apoi de treburile mele.
Renner se aplecă peste pat, până când faţa lui fu la doar câţiva centimetri de obrazul lui Pierce.
— Unde e, Pierce? Ştii că e inevitabil. O s-o găsim, aşa că hai să terminăm acum. Spune-mi ce ai făcut cu ea.
Pierce auzi zgomotul casetofonului, aflat din nou în funcţiune.
— Ieşi afară, şopti el.
— Ai face mai bine să vorbeşti. După ce înregistrarea ajunge pe mâna avocaţilor, nu te mai pot ajuta. Vorbeşte cu mine, Henry. Hai. Eliberează-te.
— Am spus să ieşi afară. Vreau un avocat.
Renner se îndreptă, zâmbind cu un aer atotştiutor. Cu gesturi elegante, luă casetofonul şi îl opri.
— Sigur că vrei un avocat, spuse el. O să ai nevoie de unul. Mă duc la procurorul districtual, Pierce. Deja te am la mână, pentru obstrucţionarea anchetei şi pătrundere prin efracţie. Asta pentru început. De fapt, vreau premiul cel mare. Imediat ce apare cadavrul, comedia s-a terminat.
Pierce nu îl mai asculta. Se întorsese cu spatele la Renner şi privea în gol, gândindu-se la ce urma. Avea să piardă totul. Compania – totul. Într-o fracţiune de secundă toate piesele dominoului se prăbuşiră în imaginaţia lui, ultima fiind Goddard care se retrăgea şi îşi investea dolarii la Bronson sau Midas Molecular. Goddard avea să se retragă, şi nimeni nu va mai vrea să investească. Nu sub auspiciul unei anchete şi al unui posibil proces de crimă. Totul se va duce de râpă. Va ieşi pentru totdeauna din cursă.
Privi peste umăr spre Renner.
— Am spus că nu mai am ce vorbi cu tine. Pleacă. Vreau un avocat.
— Te sfătuiesc să-ţi iei unul bun.
Renner se întinse către un suport pentru obiecte medicale şi luă o pălărie pe care Pierce nu o văzuse. Era o pălărie maronie, moale, cu borul lăsat. Pierce se gândi că nimeni în Los Angeles nu mai purta astfel de pălării. Detectivul părăsi camera fără să mai scoată o vorbă.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu