Victor Suvorov
ÎN LIMITE RAŢIONALE
„Planul" tovarăşului Tuhacevski este rezultatul unei pasiuni la modă pentru frazeologia „de stinga", rezultatul pasiunii pentru maximalismul birocratic, pe hîrtie. De aceea analiza este înlocuită cu un „joc al cifrelor", iar perspectiva marxistă a dezvoltării Armatei Roşii cu fantezia. „A înfăptui" un asemenea „plan" înseamnă cu siguranţă a nenoroci şi economia ţării, şi armata."
I. Stalin, Rezoluţie la planul lui Tuhacevski
Krasnaia zvezda (25 iulie 1997) anunţă cu un titlu triumfător : „FLOTA RUSIEI SE VA REDUCE ÎN LIMITE RAŢIONALE".
Mă mîndresc cu ţara mea.
Pînă nu demult, proslăveam flota sovietică, pe care o consideram măreaţă, puternică, de neînfrînt. Aveam cu ce să ne mîndrim. Acum se reduce în limite raţionale. Iarăşi avem cu ce să ne mîndrim. Păcat că nu a fost micşorată mai devreme. Fraza care spune că flota va fi redusă în limite raţionale este o recunoaştere a faptului că la un moment dat, aceste limite erau iraţionale.
Mai simplu spus, erau drăceşti.
Ar fi straşnic dacă fiecare decizie a conducătorilor noştri ar fi cîntărită în prealabil: sîntem încă în limitele raţionale sau am sărit puţin peste aceste limite.
Raportîndu-ne la această reducere, să apreciem propunerile lui Tuhacevski.
Fără îndoială, a fost un geniu. A propus întărirea armatei. A vrut să fie cît mai bine. A fost un progresist.
Numai că limitele erau iraţionale.
Dacă produci 50-100.000 de tancuri într-un an, trebuie să produci în aceeaşi perioadă de timp aproximativ acelaşi număr de avioane, deoarece fără susţinerea aviaţiei tancurile devin nişte coşciuge. 50-100.000 de avioane? Într-un an? Dar unde să le construieşti ? La care uzine ? Să transformi fabricile de mobilă în uzine de avioane? Atunci nici nu aveam atîtea fabrici de mobilă, cum nu există nici acum.
Să admitem că s-au construit atîtea avioane. O divizie de avioane e formată din 100-120 aparate de zbor. Să formezi 416-1.000 divizii de aviaţie? Cîte institute de aviaţie şi tehnice trebuie să deschizi? Cîte aerodromuri trebuie să construieşti? Facem avioanele acum, dar cînd o să apară aviatorii? Peste trei ani? Nu, nu peste trei ani. Mai întîi se vor pierde cîţiva ani pentru pregătirea instructorilor, iar abia după aceea instructorii vor pregăti piloţii. Avioanele sînt acum, dar aviatorii vor veni peste cinci-şase ani. Ce-i de făcut cu zecile de mii de avioane pentru care nu ai aviatori ? Să stea în cîmp şi să aştepte ? Sau deocamdată să nu fabricăm avioane? Să facem în serie tancuri şi să le lăsăm fără susţinere aviatică? Asta e o crimă. Pentru asemenea culpă se dă pedeapsa capitală.
Dar chiar dacă se pregăteşte corpul de aviatori, aviaţia nu stă numai în corpul de aviatori. Avioanele au nevoie de tehnicieni, mecanici, ingineri, personal de pază. Regimentele de aviaţie, diviziile, corpurile de armată, armatele au nevoie de servicii de informaţii, de transmisiuni, de state-majore, de uzine pentru reparaţii, de aparatură meteorologică şi de navigaţie, de spitale, cazarme, comenduiri, corpuri de gardă, depozite şi uscătoare pentru paraşute şi multe, multe altele.
Ce fel de armată voia să desfăşoare Tuhacevski ? Sau planifica să aibă numai tancuri, fără avioane şi artilerie?
Tuhacevski cerea: trebuie să producem tancuri!
Aici apar o mulţime de întrebări. Şi nu ultima dintre ele este : CE FEL DE TANCURI ?
Pentru fabricarea în masă nu era nevoie numai de o bază industrială, ci şi de un prototip al maşinii pe care intenţionăm să o producem, în 1928 nu exista bază industrială, dar nici prototipul necesar pentru producţie. In 1927, tancul MS-1 a intrat în dotarea Armatei Roşii. Puterea motorului spune totul: 35 CP. Ca să facem o comparaţie, să ne amintim cît are Zaporojet-ul. Dar Zaporojetul-ul nu are blindaj şi nu merge pe cîmp arat în fiecare zi. Blindajul tancului MS-1 este îmbinat cu nituri. Viteza maximă este de 16 km/oră. Prin Piaţa Roşie poate ajunge pînă la 19 km/oră. O mică serie de aceste tancuri era necesară: constructorii tineri căpătau experienţă de cum se construieşte un tanc, trupele aveau posibilitatea de a folosi la lecţii tancuri adevărate, în funcţiune, deşi extrem de slabe şi imperfecte. Şi pentru ciocnirile de pe graniţă acest tanc poate fi folositor trupelor, în lipsa altuia mai bun... Dar să faci multe zeci de mii din acestea ? Cui folosesc ? Poate ar fi bine să se cumpere un prototip de peste hotare ? Nu ai ce cumpăra, în 1928, nimeni în întreaga lume nu putea propune un prototip de calitate şi pentru serie mare.
Pe această temă se poate turna o comedie de succes: marele conducător de oşti Tuhacevski insistă, vociferează, cere să se fabrice tancuri! Neîntîrziat! Imediat! Zece mii! Douăzeci! Cincizeci! O sută de mii!
Dar marele conducător nu ţine cont de un amănunt: nu avea ce fabrica.
Chiar înainte de venirea musafirilor trebuie pregătite multe plăcinte. Dacă vom coace plăcinte cu o lună înainte, acestea se vor usca. La fel este şi cu armamentul: dacă fabricăm mult şi nu va fi război, armamentul se învecheşte. A folosi armament învechit la război e ca şi cum ai servi musafirii cu plăcinte tari ca piatra.
O gazdă pricepută coace exact atîtea plăcinte cîte sînt necesare în familie şi are toate cele de trebuinţă pentru a coace multe atunci cînd se cere. Exact aşa procedează conducătorii înţelepţi cu producţia de armament, în timp de pace nu trebuie mult. Producţia de armament necesită cheltuieli colosale. De aceea oamenii inteligenţi fac cercetări asupra armamentului, îl produc în serii mici şi au capacităţile de producţie şi rezervele de mobilizare absolut necesare pentru a asigura producerea în masă a ultimelor prototipuri în perioada critică.
Dezvoltarea tehnicii de luptă are tempouri rapide. Apar mereu noi prototipuri, le adoptăm pentru înarmare, iar pe cele vechi le scoatem din uz. Dacă armamentul este puţin, înlocuirea prototipurilor nu e ruinătoare. Acolo unde conduc oameni inteligenţi, armata este întotdeauna respectată, deoarece o mică armată poate fi ţinută în ordine, în ea poţi lua numai oameni bine testaţi. O armată mică îşi poate asigura locuinţe confortabile, poate plăti ofiţerii şi soldaţii suficient de bine pentru ca aceştia să se afle pe scara socială mai sus decît vagabonzii fără casă. O astfel de armată poate fi dotată cu armamentul cel mai modern.
Dincoace, unde conduc oameni nu prea inteligenţi, armata din timp de pace este uriaşă. Ţara se opinteşte din greu, străduindu-se să încalţe, să îmbrace, să hrănească şi să înarmeze o asemenea armată. Această armată necesită în timp de pace o cantitate imensă de armament. Iar acesta îmbătrîneşte. Vine vremea să-l schimbi, ceea ce constituie o adevărată catastrofă pentru stat. Tehnica evoluează rapid, arsenaluri de dimensiuni monstruoase trebuie reînnoite la nesfîrşit, iar acest lucru se transformă într-o catastrofa permanentă. Rezultatul: ne învingem pe noi înşine. După victorii măreţe, după decenii fără război, conştientizăm dintr-odată că ne aflăm într-o ţară înfrîntă. Conştientizăm brusc că am rămas în urmă în toate domeniile şi, ce-i mai uimitor, am rămas în urmă în domeniul înarmărilor. Cum se face, doar noi dădusem totul pentru înarmare...
Iată de ce în toate statele unde conduc oameni inteligenţi, ca şef al Marelui Stat-Major este numit cel mai inteligent dintre generali. Munca lui este grea în timp de război, dar este la fel de grea şi pe timp de pace. Greutatea muncii lui constă în faptul că, pe de o parte, trebuie să asigure securitatea statului, iar pe de altă parte, nu trebuie să cheltuiască nici o rublă în plus.
Nu-ţi trebuie multă minte ca să ceri noi şi noi crucişătoare cu zecile, noi submarine cu sutele, bombardiere strategice cu miile, avioane de vînătoare şi tancuri cu zecile de mii... Cerem cît mai mult: poporul va strînge cureaua, va da şi ultimii bănuţi, dar va construi submarine, tancuri şi bombardiere. Va trece vremea, armamentul se va transforma în munţi de fiare vechi. Dar cine va restitui poporului ceea ce a dat?
Din ce cauză cerea Tuhacevski, în 1927, atît de mult armament ? De sute de ori mai mult decît aveau potenţialii săi agresori luaţi la un loc. Ne ameninţa cineva atunci ? Putea să ne atace cineva în 1928? Cine anume? România? Finlanda? Estonia în alianţă cu Letonia, instigate de Lituania? Dezarmata Germanie? Poate Japonia? Însă aceasta se află pe insule, iar pentru a lupta cu ea, pentru a nu permite transferarea trupelor japoneze pe continent şi aprovizionarea lor, pentru a nu permite transportul de materie primă de importanţă strategică în Japonia, trebuie să construieşti o flotă puternică în Extremul Orient. Dar Tuhacevski era împotriva flotei. Ce să faci cu 100.000 de tancuri ca să-ţi asiguri apărarea în faţa Japoniei, care pe atunci nu avea deloc tancuri ?
Aşadar, PENTRU CE sînt cele 100.000 de tancuri?
Narkom-ul de Apărare Voroşilov nu era cel mai inteligent om. Totuşi, nivelul său intelectual era incomparabil superior nivelului lui Tuhacevski, iar în problemele militare Voroşilov se descurca mult mai bine decît acesta. Este imposibil de imaginat, totuşi să încercăm, să ne închipuim că Voroşilov ar fi fost la fel de prost ca şi Tuhacevski, să ne imaginăm că Voroşilov l-ar fi susţinut pe Tuhacevski în întreprinderile sale. Să admitem că Stalin n-ar fi fost iniţiat în amănuntele problemei şi ar fi dat undă verde „genialului" Tuhacevski. În acest caz, asupra ţării s-ar fi abătut o foamete mai îngrozitoare decît cea din 1933 - ar fi murit de foame mai mulţi oameni decît se puteau pierde la război, iar cei rămaşi în viaţă s-ar fi transformat în duşmani ascunşi ai acestui regim şi ar fi aşteptat venirea oricărui agresor cu nerăbdare şi speranţă. Prin reînarmarea sa, Tuhacevski ar fi ruinat ţara mai rău ca într-un război.
Producţia în masă de armament trebuie începută din momentul cînd ne hotărîm pe cine atacăm sau am primit informaţii că cineva vrea să ne atace, în 1928, Uniunea Sovietică nu era pregătită pentru un mare război „eliberator". De aceea, cele 100.000 de tancuri nu erau necesare în acel moment pentru „eliberarea" Europei.
Dacă Tuhacevski s-a gîndit că cineva pregătea un atac asupra Rusiei în 1929, în 1930, în 1931, înseamnă că Tuhacevski s-a înşelat amarnic, deci nu mai trebuie ţinut în posturi importante.
Dacă Tuhacevski a înţeles că în 1929, în 1930, în 1931 nimeni nu ne va ataca, dar, cu toate acestea, a propus ca în 1928 să se fabrice o cantitate de armament nemaiîntîlnită în istoria lumii, înseamnă că el a propus să se arunce în vînt resursele materiale, energetice, intelectuale ale ţării, care nu va primi nimic înapoi. Aceasta înseamnă sabotaj făcut conştient şi cu răutate. Tuhacevski a propus ruinarea ţării de dragul armamentului, care nu va fi folosit în viitorul previzibil. Cu fiecare an, preţul acestui armament ar deveni tot mai mic, iar cheltuielile de conservare ar creşte.
Mareşalul Uniunii Sovietice Biriuzov scria că propunerile lui Tuhacevski au fost oportune... Să nituieşti în 1928 nişte tancuri primitive, să coşi avioane din pînză de dril şi să le ţii 13 ani în ploaie, vînt, ninsoare şi ger pentru ca în 1941 să respingi ofensiva germană?
Fără îndoială, în 1927 era greu de calculat cînd anume va începe marele război - dar era clar că nu în următorii 2-3 ani. Dacă este aşa, înseamnă că nu venise nici momentul fabricării în masă a armamentului. Producerea în masă a armamentului, a ultimelor prototipuri trebuia să înceapă în 1939. Exact aşa a procedat Stalin. Tot ceea ce s-a produs înainte de 1939 a avut valoare scăzută în războiul împotriva Germaniei. Cu cît armamentul ajunge mai repede la trupe, cu atît e mai rău.
Tuhacevski a greşit cu două cincinale în calcularea termenului de începere a producţiei de masă. Dar cineva vrea să demonstreze că cerinţele lui erau oportune.
Nu, cel mai bine, mai oportun este să coci plăcintele pentru musafiri cu doi ani înainte de venirea lor. Ba chiar puţin mai mult. Pentru ca plăcintele să fie îndeajuns.
În toată această istorie sînt multe momente de uimire. Iată unul dintre ele. După cum se ştie, planurile cincinale erau planuri de dezvoltare a RKKA. Industria lucra pentru război. Mai întîi departamentul militar făcea cereri de cît şi ce fel de armament are nevoie, apoi economiştii determinau necesităţile în construirea de noi uzine de armament, de mine, de minereu etc. Armamentul era produsul final. Dar ce mai produceam, în afară de armament? Paturi şi oale, fiare de călcat şi seceri - aceasta era toată producţia colaterală a uzinelor de armament. Aşadar, alcătuirea primului plan cincinal de dezvoltare a forţelor armate a început la Marele Stat-Major al RKKA în 1927, sub conducerea directă a lui M.N. Tuhacevski (VIJ, 1968, nr. 8, p. 95). La baza planului se aflau următoarele considerente: „Mijloacele hotărîtoare pentru un viitor conflict armat sînt:
a) trupele de infanterie cu artilerie puternică;
b) cavaleria strategică;
c) aviaţia" (Idem).
La începutul anului 1927, Tuhacevski nici nu pomenea de tancuri şi nici nu cerea fabricarea lor.
Toate solicitările lui Tuhacevski erau incluse în planul de stat. Pe baza cererilor armatei, economiştii elaborau planul cincinal. Comitetul Central aproba. Congresul partidului adopta programul. Pe baza planului cincinal se puneau temeliile centralelor electrice, cuptoarelor Martin, laminoarelor şi tuturor celorlalte. Planul a fost aprobat de congresul partidului şi a început iureşul muncii. Nu trece un an şi deodată Tuhacevski declară că planul nu este corect, că trebuie să se fabrice 50-100.000 de tancuri, şi asta imediat.
În primul rînd, cum am văzut deja, acest lucru este imposibil. Cu atît mai mult într-un singur an. În al doilea rînd, ce-s cu salturile astea? La începutul anului Tuhacevski nici măcar nu pomeneşte despre tancuri şi nici nu le include în plan, şi în acelaşi an, după ce planul a fost alcătuit, aprobat şi s-a trecut la executarea lui, strategul se răzgîndeşte...
Este extrem de greu să alcătuieşti planul cincinal de dezvoltare a economiei unei ţări. Experienţa ulterioară a arătat că, în general, este imposibil. La noi lipseau de toate, în afară de armament, se înţelege. Economiştii s-au străduit un an, au combinat care şi cum indicii de plan ai primului plan cincinal; iar Tuhacevski lansează brusc noi propuneri. Viciul de fond al sistemului planificat constă în faptul că orice încercare de a schimba cursul ales duce la căderea^ pianului însuşi.. Dacă cineva nu dă milionul de tone de oţel 'pus în plan, efectul acestui fapt se răsfrînge în toată economia ţării. Este ca şi cum ai scoate o rotiţă dintr-un ceas. Dar Tuhacevski nu propune să se dea pur şi simplu partea leului din cel mai bun oţel pentru producţia de tancuri, ci propune transformarea întregii industrii grele pentru o producţie nouă, necunoscută. Dar dacă nu mai faci şine, iar în locul lor laminezi tablă pentru blindaje, acest fapt se va răsfrînge în tot sistemul de transport al ţării, apoi în toată economia. Dacă nu faci ţevi, nu-ţi va ajunge petrolul pentru tancuri şi nu se vor găsi cauciucuri pentru automobile. Dacă micşorezi sau opreşti cu totul producţia de locomotive şi vagoane... Într-un cuvînt, Tuhacevski a stricat planul, care fusese alcătuit după cererile lui.
În momentul respectiv nu exista o ameninţare directă de război, de aceea tovarăşul Stalin a decis corect: acum nu avem nevoie de tancuri. Stalin a dat oţelul pentru şine de cale ferată. Şinele uşoare au fost înlocuite cu altele grele, căile ferate cu o singură linie au fost transformate în căi ferate cu două linii. S-au consolidat podurile de cale ferată, iar alături s‑au construit poduri pentru a doua linie. Vechile „oiţe", rămase din timpul ţarului Nicolae, au fost schimbate cu locomotivele puternice FD şi SO, parcul de vagoane de douăzeci de tone, cu două osii, s-a completat decisiv cu vagoane de şaizeci de tone, cu patru osii. Toate acestea constituie fundamentul de oţel al viitoarei victorii. A mai fost Dneprogas28. Aceasta înseamnă aluminiu pentru avioane, înseamnă motoarele Diesel V-2 pentru tancuri, cele mai bune din lume.
Toate eforturile s-au depus la Uralmaş, la Komsomolsk, la Magnitka, la Kuzneţk. Era nevoie de o bază.
Să ne imaginăm că planul lui Tuhacevski era acceptat. Să ne imaginăm că în 1928 produceam aceste hoarde de tancuri extrem de neperformante, puţin puternice, primitive. Peste 13 ani, în 1941, toate ar fi ruginit de tot, fiindcă nu aveau unde să fie păstrate. Şi ar fi îmbătrînit fără speranţă. Iar din cauza acestor tancuri am fi întîmpinat războiul cu o reţea de căi ferate antediluviană, cu locomotive şi vagoane bune • pentru muzeu. Şi toate acele minuni pe care Uniunea Sovietică le-a demonstrat întregii lumi în timpul războiului ar fi fost imposibile. Gîndiţi-vă numai cîtă vopsea ar fi trebuit cheltuită în fiecare an pentru acoperirea ruginei de pe această masă enormă de tancuri. Să ne imaginăm că Uniunea Sovietică întîmpina războiul cu aceste tancuri ruginite, de dinainte de potop, dar fără Magnitka, Tankograd şi Kuzbass.
Apărătorii lui Tuhacevski spun că propunerile lui sînt absolut corecte, numai cifrele trebuiau mai bine precizate, însă atunci nu mai rămîne nimic din propunerile lui Tuhacevski. Căci în afară de cifre arierate, acestea nu conţineau nimic.
Şi apoi cum să precizezi ? Despre 100.000 de tancuri nici nu poate fi vorba. Este o aiureală. Şi 50.000 e o aiureală. Atunci cîte să fie ? 49.000 ? 48.000 ? Nu e diferenţă mare -economia s-ar fi prăbuşit şi la 47.000. Atunci cîte ? 25.000 ?
Aproximativ cît avea Uniunea Sovietică în momentul invaziei germane. Diferenţa faţă de propunerile lui Tuhacevski constă în faptul că cele peste douăzeci de mii de tancuri au fost fabricate treptat, nu „dintr-un foc". Cantitatea tancurilor produse a crescut, la fel şi calitatea lor. Vechile modele au fost înlocuite cu altele noi, în procesul de exploatare au apărut neajunsuri, care au fost îndepărtate la următoarele modele. La începutul războiului, în Uniunea Sovietică fusese creată o bază cu adevărat unică de proiectare şi fabricaţie, fuseseră create cele mai bune prototipuri de tancuri din lume, cele mai bune motoare de tancuri, cele mai bune şenile din lume, cea mai bună dotare cu armament a tancului etc. Şi toate acestea n-au împiedicat dezvoltarea industriei de aviaţie şi de artilerie, modernizarea căilor ferate, crearea unei puternice baze energetice, metalurgice şi de combustibili. Toate au permis ca războiul să se termine la Berlin.
Deoarece tancurile s-au produs treptat, am intrat în război cu un parc de tancuri în care trei pătrimi avea vîrsta de pînă la cinci ani. Cu alte cuvinte, parcul sovietic de tancuri era cel mai modern - atît moral, cît şi fizic. Academiile marxist-hitleriste rîd de tancurile staliniste : cică toate erau îmbătrînite... Nu mai vorbesc de tancurile KV-1, KV-2, T-28, T-34, T-35, T-37, T-38, T-40. Pur şi simplu nimeni în lume nu avea ceva asemănător în 1941. Numai numărul acestor tancuri - cele mai bune din lume şi unice din punct de vedere constructiv - era mai mare decît al tuturor tancurilor din toate ţările lumii luate la un loc.
Dar să luăm „îmbătrînitul" BT-7M. A intrat în dotarea armatei în 1939. În 1941, tancurile de acest tip aveau doi ani. Tunul de 45 mm al acestui tanc perfora blindajul oricărui tanc străin din acea vreme. Pînă în 1940, nimeni în lume nu avea un tun de tanc atît de puternic. Marea Britanie şi SUA au ajuns la asemenea indici abia în 1942-1943. BT-7M avea un motor de 500 CP - de două ori mai puternic decît orice motor de tanc străin de la acea oră. Şi era Diesel. Nimeni în lume nu reuşise să facă asemenea motoare nici la sfîrşitul războiului. BT-7M avea o autonomie de 700 km - era de trei ori mai mare decît cel mai bun indicator străin al timpului respectiv. Viteza era de două ori mai mare. Dar blindajul ? Blindajul era antiglonţ. Însă în vremea aceea numai Uniunea Sovietică avea tancuri cu blindaj antiproiectil - toate celelalte ţări ale lumii aveau numai tancuri cu blindaje antiglonţ. Iar marxiştii şi hitleriştii aşază acest tanc în rîndul tancurilor învechite - atît de învechite, încît în 1991, istoricii noştri nici n-au mai inclus aceste tancuri în statistică. Parcă n-ar fi existat. Ce să le mai punem la socoteală pe cele vechi ?
Şi toată lumea rîdea de prostul de Stalin, de tancurile lui „îmbătrînite" şi, totodată, de toţi ruşii: ia uite, au prăpădit un geniu, n-au luat seama, n-au ascultat sfaturile lui... doar el a propus modernizarea , doar el a insistat asupra reînarmării.
Să admitem că s-ar fi ţinut seama de respectivul geniu şi i s-ar fi îndeplinit toate cerinţele, înainte de război ţara ar fi fost de izbelişte şi am fi întîmpinat războiul fără să avem nimic, doar sutele de mii de tancuri ale lui Tuhacevski, nituitele MS-1. Oare nu cumva motorul pe benzină de 35 CP era mai bun decît Dieselul de 500 de „cai" ? Nu cumva viteza de 16 km/oră era mai bună decît cea de 86? Nu cumva autonomia de 100 km este mai bună decît una de 700 ? Nu cumva un tun cu ţeava scurtă de 37 mm cu viteza de două trageri pe minut ar fi fost mai bun decît un tun cu ţeava lungă de 45 mm cu 15 trageri pe minut? Oare un tun în vîrstă de 13 ani să fi fost mai bun decît altul abia ieşit pe poarta uzinei ? Cititorule, ţine-ţi maşina ta uşoară, scumpă şi iubită timp de 13 ani pe stradă, fără garaj. Ce va rămîne din ea? Deci ce ar mai fi rămas din tancuri în 1941 ?
Dacă Tuhacevski ar fi fost ascultat, în 1928 s-ar fi făcut zeci de mii de bombardiere cu viteza de 176 km/oră şi avioane de vînătoare cu viteza de 209 km/oră... Pe atunci nu aveam motoare de avion, nici de tancuri. Trebuia să cumpărăm din Marea Britanic şi din Franţa zeci de mii de motoare de avion şi de tanc, să le plătim cu bani grei. Cu o asemenea generozitate am fi dat de lucru proletariatului din Marea Britanic, Franţa şi SUA, i-am fi asigurat pe burjui cu capitaluri, pe constructorii de peste hotare cu mijloace de accelerare a progresului tehnic şi am fi asigurat înflorirea economiei Occidentului. Iar noi am fi rămas, scuzaţi, în fundul gol.
Să presupunem că am fi cumpărat acele motoare, am fi construit acele avioane din pînză în carcase de bambus... Şi ce-am fi făcut cu ele în 19411
Dar iată că toată lumea rîde de avioanele staliniste „Învechite". Şi de toţi ruşii. Iar marxiştii-hitlerişti nu iau în calcul bombardierul DB-3F de producţie 1940, unul dintre cele mai moderne din lume, pentru că acesta a ajuns automat în rîndul celor învechite. Dar nemţii nu aveau un astfel de avion şi n-au avut pînă la sfîrşitul războiului. Iar sovieticii au intrat în război cu asemenea avioane pentru că Stalin a avut destulă minte să nu-1 asculte pe Tuhacevski. Dacă l-ar fi ascultat, în 1941, parcul de avioane al Uniunii Sovietice n-ar fi avut o medie de trei ani şi jumătate, ci de trei-patru ori mai mult - iar tehnica ar fi fost de la sfîrşitul anilor '20. Mai precis, producţia din 1928, iar elaborarea din 1927 şi mai devreme...
Cum a început civilizaţia umană? Foarte simplu. Un animal mare - nici maimuţa, dar încă nici omul - a strîns nişte boabe într-o oală. Mai departe se deschideau două căi. Prima era simplă şi atrăgătoare: să le bage în gură, să le mestece şi să le înghită. A doua era mai puţin atrăgătoare: să scormonească pămîntul cu un băţ, să presare boabele în pămînt şi să aştepte un an. Marele animal a răsuflat din greu şi a băgat boabele în pămînt. În acest moment el a devenit om: a jertfit ziua de azi pentru cea de mîine - pentru prima dată s-a gîndit la ziua de mîine. Apropo de asta : din acelaşi simplu motiv civilizaţia noastră se va prăbuşi. Ne pustiim subsolurile şi dăunăm naturii, care ne ajută să trăim şi să respirăm liber. Ne-am dezvăţat să gîndim ce va fi mîine. Ca maimuţele.
Tuhacevski făcea parte din neamul maimuţelor: să facem tancuri acum!
Dar Stalin se gîndea la ziua de mîine.
Însă Tuhacevski se încăpăţîna.
În 1928, Stalin i-a explicat personal lui Tuhacevski că acum nu este nevoie de tancuri nituite, pentru care oricum nu erau locuri de păstrare, care oricum se vor învechi pînă la începutul războiului, ci trebuia creată o bază pentru producţia viitoare de tancuri.
Dar Tuhacevski era dintre cei care nu se îngrijea de ziua de mîine: hai să facem 100.000 şi dracu' s-o ia de economie! Stalin l-a lămurit cu răbdare pe Tuhacevski: uneori şi şeful de Mare Stat-Major mai trebuie să gîndească. Dar Tuhacevski insista. Stalin l-a scos din funcţia de şef al Marelui Stat-Major al RKKA şi l-a trimis să comande Regiunea militară Leningrad. Dar în loc să-şi îndeplinească obligaţiile de serviciu, Tuhacevski se pierdea în noi şi noi fantezii.
În ianuarie 1930, apare încă un proiect al lui Tuhacevski: în timp de pace, Armata Roşie să conţină 260 divizii de infanterie şi cavalerie, 50 divizii de artilerie, plus artilerie de mare putere şi aruncătoare de mine, 225 batalioane de mitraliere, 40.000 de avioane şi 50.000 de tancuri în funcţiune (Krasnaia zvezda, 20 august 1994). Să calculăm.
În privinţa celor 40.000 de avioane nu se iau în calcul avioanele pentru exerciţii din fiecare regiment, nu se iau în considerare avioanele de la regimentele-şcoală şi de la şcolile de vară. După concepţia modernă, 30-40 avioane înseamnă un regiment, 40.000 - o mie de regimente. Şi ceva. Fiecare regiment are un aerodrom de bază şi două de rezervă -3.000 de aerodromuri, încercaţi să le păziţi, încercaţi să le organizaţi apărarea, încercaţi să le asiguraţi acoperirea cu artilerie antiaeriană. Sau Tuhacevski voia să le lase fără artilerie antiaeriană? Asta înseamnă sabotaj. Dar de cîţi aviatori este nevoie? De cîte şcoli militare? Cîte mii de aerodromuri trebuie curăţate de zăpadă? Cîte automobile sînt necesare pentru deservirea acestei armade aeriene ? Sau cîtă muniţie, combustibil? Cîte paraşute, haine de blană, staţii radio ?
Cincizeci de divizii de artilerie? Toate ţările lumii au intrat în cel de-al doilea război mondial fără divizii de artilerie, în cursul războiului, în Germania s-a format o singură asemenea divizie: divizia 18 artilerie. Divizia 18 de tancuri a fost distrusă pe Frontul de Răsărit - a rămas numai statul-major. Industria germană producea puţine tancuri, în general Germania nu era pregătită de război - de aceea s-a decis formarea unei divizii de artilerie, nu de tancuri. E clar, industria Germaniei nu putea produce în timp de război atîtea tunuri şi proiectile încît să înzestreze o întreagă divizie de artilerie. De aceea s-au folosit tunurile--obuziere ML-20 de 152 mm, cele mai bune din lume, cucerite de la ruşi în primele zile ale războiului. Divizia 18 artilerie a existat din 25 septembrie 1943 pînă în aprilie 1944 (Muller-Hillebrandt B., Trupele de uscat ale Germaniei, voi. 3, p. 393). „Insuficienţa părţii materiale de artilerie nu a permis formarea sau reformarea unor noi divizii de artilerie" (Ibidem, p. 300). În Germania, o astfel de divizie nu putea exista mult timp, căci înghiţea prea multă muniţie, în cursul războiului, industria germană nu era în putere să asigure aprovizionarea cu proiectile a unei singure divizii de acest fel.
Dar Tuhacevski propunea ca în timp de pace să se desfăşoare 50 divizii de artilerie. Fără să mai luăm în seamă artileria grea de putere deosebită, bateriile de artilerie din fiecare regiment de infanterie, regimentele de artilerie din componenţa fiecărei divizii de infanterie şi din fiecare corp de armată, fără să mai luăm în seamă artileria raioanelor fortificate şi artileria de coastă a flotei, artileria antiaeriană. Iar noi spuneam despre nemţi că la ei sînt tunuri în loc de unt. Dar Tuhacevski în loc de ce propunea?
Conform noii propuneri a lui Tuhacevski, numărul total al diviziilor de infanterie, de cavalerie şi de artilerie era de 310.
Adică de 25 de ori mai mult decît avea Germania pe atunci. Nu exact 25, ci şi o codiţă în plus.
Şi 50.000 de tancuri în funcţiune. Iarăşi fără tancurile de exerciţiu, fără regimentele şi diviziile de şcoală, fără institutele şi academiile de tancuri.
Există aici iarăşi o nepotrivire la Tuhacevski. El propune să avem 50.000 de tancuri, prin urmare sînt necesare divizii de tancuri. Dar Tuhacevski a uitat de diviziile de tancuri. Planul prevede să aibă numai 260 divizii de infanterie şi de cavalerie şi 50 divizii de artilerie. Unde să bagi tancurile? Singura soluţie: să le repartizezi pe la diviziile de infanterie şi de cavalerie. Se ajunge la cîte 192 de tancuri pe divizie. Dar dacă unei divizii de infanterie îi dai 192 de tancuri, ea încetează să mai fie de infanterie. Iar dacă dai tot atîtea tancuri unei divizii de cavalerie, ea încetează să mai fie de cavalerie...
Şi asta nu e totul. Pentru asigurarea acţiunilor tancurilor, cum ştim deja, trebuie să ai multe maşini, cel puţin de cinci ori mai multe decît tancuri. De aceea fiecăreia dintre aceste divizii trebuie să i se dea cîte o mie de maşini. Dacă în divizii ai atîtea tancuri şi maşini, înseamnă că acestea se vor transforma în divizii de tancuri sau mecanizate, însă pe atunci nu te puteai descurca fără infanterie pură. Prin urmare, ar trebui să formezi suplimentar şi divizii de infanterie obişnuită, la care Tuhacevski nu s-a gîndit, dar fără de care nu poţi lupta.
Nu polemizăm cu apărătorii lui Tuhacevski.
Nici nu vom polemiza. Vom considera că a fost un geniu. A propus reforme, a propus modernizarea. Atît i-ar mai fi trebuit: să precizeze cifrele.
În limite raţionale.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu