marți, 28 iunie 2016

Maitreyi (12)

Mircea Eliade







Nu mult după aceea am întîlnit într-o după-amiază pe Harold. Mi s-a părut mai rece, mai răutăcios.

― E adevărat că te însori cu fata inginerului? mă întrebă el, între altele.

Roşii şi începui să-mi bat joc, aşa cum fac de cîte ori sunt pus în încurcătură, mai ales dacă trebuie să apăr pe cineva drag. Harold a trecut repede peste glumele mele şi-mi spuse că a aflat aceasta de la birou, unde mă căutase o dată ca să mă invite la un picnic. A mai aflat tot atunci că vreau să mă lepăd de legea mea şi să trec la hinduism. Şi, deşi el însuşi este un mare păcătos şi se duce la biserică numai pentru Iris, vestea aceasta l-a îngrozit îndeajuns. Îmi spuse că Sen e un monstru, că am fost fermecat, că ar trebui să dau cinci rupii la "Sisters of the poor" ca să se roage pentru mine.

― Ce mai fac fetele? Întrebai.

― Te regretă, îmi mărturisi. Probabil că economiseşti mult acolo, în Bhowanipore, reîncepu el după o clipă. Nu plăteşti casă, nu plăteşti masă şi nu ieşi niciodată în oraş. Ce faci toată ziua?

― Învăţ bengaleza ca să-mi iau examenul de Provincial-Manager, minţii eu. Şi apoi, e o lume nouă, nici nu ştiu cum trece timpul...

Îmi ceru cinci rupîi împrumut, ca să se ducă seara la balul Y.M.C.A.

― Nu te tentează? mă iscodi el.

Într-adevăr, nu mă tenta. Mă gîndii fără melancolie la acei ani de risipă şi eroare petrecuţi la Wellesley-Street, în Ripon Street. Îl privii pe Harold, şi nu-mi evoca nimic trupul lui vlăjgan, faţa oacheşă cu ochi frumoşi, în cear­căne. Un strein, acest camarad al meu, cu care alergasem după atîtea fete şi pierdusem atîtea nopţi. Viaţa pe care o începusem mi se părea atît de sacră, încît nici nu mă încumetam să i-o destăinui. Îmi făgădui să mă viziteze într-o zi şi îşi notă cu atenţie adresa. ("Pentru vreun eventual mare împrumut", mă gîndii eu.)

Acasă îi găsii pe toţi în sufragerie, luînd ceaiul. Erau acolo şi Mantu, şi soţia lui, Lilu, şi Khokha, şi surorile lui Khokha (două din acele femei-umbre, pe care nu le vedeam aproape niciodată). Le povestii cu multă sinceritate întîlni-rea mea cu Harold şi dezgustul de viaţa pe care o duc europenii şi eurasienii din acest oraş, viaţă pe care am dus-o şi eu atît timp. Mărturisirea aceasta a mea i-a desfă­tat. Femeile mă sorbeau cu ochii şi mă tot lăudau în argot-ul lor neînţeles, iar Mantu îmi strîngea mâinile şi închidea ochii, după obiceiul lui. Numai inginerul, după ce îmi atrase atenţia asupra zelului meu prea entuziast, se retrase să-şi citească nelipsitul său roman poliţist.

M-am dus cu Maitreyi, cu Khokha şi cu Lilu sus pe terasă. Aşteptam seara întinşi pe covoare, vorbind rar şi căutîndu-ne fiecare cea mai comodă poziţie, cu perna sub cap. Eu venisem în sandale şi-mi jucau picioarele în aer, încercînd să le rezem decent şi oarecum întîmplător de parapet. Învăţasem în aceste ultime luni un întreg cere­monial al picioarelor; ştiam, de pildă, că de cîte ori lovesc pe cineva, fără voie, trebuie să mă plec şi să-i ating cu mîna dreaptă piciorul; că niciodată nu trebuie să schiţez, nici în glumă, gestul lovirii cu piciorul în cineva, şi alte multele. De aceea ezitam înainte de a mă rezema comod de parapet. Auzii atunci pe Lilu vorbind ceva în şoaptă Maîtreyiei.

― Spune că ai un picior foarte frumos, un picior alb, de alabastru, mă lămuri Maitreyi, fără să-şi poată ascunde o privire de neînţeleasă invidie şi necaz.

Roşii, şi de plăcere (căci, urît fiind, mă încîntă peste fire orice laudă adusă fiinţei mele fizice), şi de timiditate; nu ştiam cum să tîlcuiesc privirile Maitreyiei. Îmi fixa picioarele cu un zîmbet dispreţuitor, rău, umilit. Eu începui a vorbi stupidităţi ca sa curm tăcerea, spunînd că aceasta nu are nici o importanţă, căci niciodată nu se văd picioa­rele, cel puţin la noi. Albii.

― La noi e altfel, mă întrerupse Maitreyi, îmblînzită. La noi, prietenii îşi arată dragostea atingîndu-şi picioarele goale. De cîte ori stau de vorbă cu prietenele mele, eu le strîng piciorul. Uite aşa...

Îşi desprinse, îmbujorîndu-se, piciorul din sari şi-l apropie de Lilu. Se petrecu atunci ceva ciudat. Aveam impresia că asist la o scenă de dragoste dintre cele mai intime. Lilu strînse între gleznele ei pulpa de jos a Maitreyiei, tresărind şi zîmbind ca descătuşată dintr-un sărut. Erau adevărate mîngîieri alunecările acelea leneşe pe pulpă, cu degetele strînse, călcîiul aplecat, şi apoi strînsoarea, în care carnea se strivea caldă, tremurînd. Sufe­ream cumplit, şi de gelozie, şi de revoltă, împotriva dra­gostei acesteia absurde, între carnea a două femei. Maitreyi îşi retrase brusc piciorul din îmbrăţişare şi-l trecu peste laba lui Khokha. Îmi venea să-mi muşc buzele, să fug, căci văzusem deodată cum piciorul acela negru şi murdar al lui Khokha, scorojit de arşiţă şi de trotuare, primeşte apro­pierea caldă, ca pe o ofrandă, a trupului Maitreyiei. Kho­kha avea un zîmbet de cîine mîngîiat, şi regretai că nu pot vedea ochii Maitreyiei, să ghicesc în ei voluptatea pe care o trăda pulpa în apropierea cărnii băiatului.

Mă gîndii atunci că rîsul Maitreyiei ― pe care îl pro­voca acel clovon urît ― trăda aceeaşi abandonare, aceeaşi posesiune. M-am întrebat, mai tîrziu, dacă nu există şi altfel de posesiuni decît cele cunoscute, mai rafinate şi mai inefabile, obţinute pe furiş, cu o atingere sau cu o glumă, cînd femeia se predă total căldurii sau spiritului celuilalt şi e luată în întregime, aşa cum niciodată nu o vom putea lua noi, chiar în cele mai definitive şi mai nebuneşti cea­suri de dragoste. Multă vreme după aceea am fost gelos nu pe tinerii frumoşi, pe poeţii şi muzicanţii care se adu­nau în casa Sen şi cu care vorbea Maitreyi, privindu-i lung, zîmbindu-le, iubindu-le cărţile, ci pe oricine o făcea să rîdă pînă la lacrimi, pe Khokha şi pe Mantu, mai ales pe acesta din urmă, care, fiindu-i unchi, îşi putea îngădui să-i strîngă braţul, vorbindu-i, sau o putea bate pe umăr şi scutura de păr. Gesturile acestea de abandonare inocentă mă chinuiau mai mult decît orice rival. Mi se părea că Maitreyi e neştiutoare de violul săvîrşit pe furiş asupra-i de către o carne sau un spirit strein. Şi, ca să spun totul, mă făceau să sufăr îndeosebi posesiunile spirituale: un poet tînăr, Acintya, pe care Maitreyi nu-l văzuse decît o singură dată şi nu-i vorbea decît la telefon, cînd trimi­tea poeme pentru revista Prabuddha Bharatta; un mate­matician care venea foarte rar şi despre care Maitreyi îmi vorbise cu entuziasm, mărturisindu-mi că îi plac băr­baţii înalţi: şi mai presus de toţi, gurul ei, Robi Thakkur. Cu o mare abilitate încercam să-i insinuez că se abando­nează prea mult, fie cu spiritul, fie cu carnea. Dar mă pri­vise atît de inocentă, de mirată şi sinceră, încît am renun­ţat. De altfel, acestea se petreceau în urma celor poves­tite adineaori, într-o vreme cînd eu primisem destule probe că nu am de ce mă teme de nimeni.

...Rămăsesem îngîndurat şi dezgustat, muşcîndu-mi pe furiş buzele şi privind cele dintîi stele într-un cer încă palid. Conversaţia continua într-o bengaleză colocvială, din care nu pricepeam decît foarte puţin; de altfel, nici nu încercam să pricep şi nu tresăream decît la rîsul Maitreyiei, pe care Khokha îl alimenta cu nesfîrşite calam­bururi şi schimonoseli. Probabil că ea observă sfiala mea, căci mă întrebă, în englezeşte, dacă nu sunt prea obosit şi dacă n-aş voi să mă distrez ajutînd-o în ceasurile mele libere să termine catalogul bibliotecii d-lui Sen. Aceasta m-ar recrea îndeajuns, după munca mea de la birou, şi am putea sta de vorbă mai mult. (Pentru că, de fapt, în ultimele zile aproape că nu mă întîlnisem cu Maitreyi.) Nu ştiam nimic de catalog şi aflai că d-l Sen, care strînsese pînă acum vreo patru mii de volume, ― fie moş­tenite, fie cumpărate ―, intenţiona să-şi tipărească într-o broşură de lux catalogul bibliotecii, ca să poată fi dăruită, în caz de moarte, unui colegiu local. Mi se păreau ridicole toate acestea, dar primii.

― Tata nu îndrăznea să te roage să mă ajuţi, mărturisi Maitreyi. Se temea să nu-ţi pierzi prea mult timp. Eu sunt mică, n-am ce face toată ziua şi-mi place să copiez titlurile cărţilor...

Îmi amintesc că în seara aceea, rămas singur, mă blestemam că primisem prea repede o propunere care mă va face să-mi pierd aproape tot timpul liber. (După cîte înţelesesem eu, trebuiau copiate titlurile pe mici bucă­ţele de hîrtie, apoi clasate alfabetic, cu numărul lor res­pectiv de raft, şi transcrise din nou într-un dosar, pentru a fi date la tipar. Munca aceasta îmi repugna.) Şi mă temeam, de asemenea, că jocul nostru ar putea să reînceapă într-un timp cînd eu izbutisem să mă cuminţesc.


va urma























Un comentariu:

  1. Nu pot să mulțumesc suficient serviciului de finanțare lemeridian și să-i anunț pe cât de recunoscător sunt pentru toată asistența oferită de dvs. și de personalul echipei dvs. și aștept cu nerăbdare să le recomand prietenilor și familiei în cazul în care au nevoie de consultanță sau asistență financiară. Împrumut de afaceri .Via Contact:. lfdsloans@lemeridianfds.com / lfdsloans@outlook.com. WhatsApp ... + 19893943740. Mențineți treaba excelentă.
    Mulțumesc, Busarakham.

    RăspundețiȘtergere