marți, 14 iunie 2016

De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii (10)


Silviu Brucan






Nikita Hruşciov: deştept, dar bădăran



Alexandru Singer: 
Cum îl vedea Gheorghiu-Dej pe Hruşciov, ca om?


Silviu Brucan: 
Nikita Hruşciov era un om foarte deştept, dar şi un bădăran fără pereche. Ajunsese la cuţite cu Gheorghiu-Dej şi am putut constata acest lucru în 1960, când au venit împreună la sesiunea ONU de la New York, călătorind cu vaporul Baltica. Eram ambasador la ONU şi am asistat la câteva ciocniri destul de tari între cei doi.

Dej mi-a povestit că pe vapor conducătorii comunişti au ţinut o şedinţă în care au stabilit că, dată fiind tensiunea primejdioasă în relaţiile Est-Vest, la ONU să se facă eforturi pentru a se obţine o relaxare a „războiului rece“ şi a se demonstra poporului american dorinţa de pace şi înţelegere a ţărilor comuniste. Dar, o dată ajuns la New York, Hruşciov şi-a pierdut controlul, făcând declaraţii provocatoare presei, s-a ambalat împreună cu Fidel Castro şi au ţinut amândoi nişte cuvântări în Harlem, care sunau ca adevărate incitaţii la confruntare. La ONU şi-a scos pantoful şi a bătut cu el în banca din faţă, ca semn de desconsiderare a Organizaţiei, iar când l-am întrebat de ce a făcut-o, mi-a răspuns: „îmi pare rău că pantoful nu avea placheuri.“

Gheorghiu s-a hotărât să-i invite pe toţi liderii din Est la un dejun şi să pună în discuţie chestiunea. După o masă copioasă, la cafea, s-a ridicat şi a reamintit mai întâi de şedinţa de pe Baltica, a subliniat că acolo s-a luat o hotărâre înţeleaptă de calmare a tensiunii, iar aici, la New York, s-a creat o situaţie de-a dreptul explozivă. „Eu cred - a încheiat el - că trebuie să revenim la decizia de pe Baltica şi s-o respectăm cu toţii, deoarece avem o mare răspundere, căci noi suntem aceia care garantează pacea. Ce o să creadă poporul american dacă vede că noi suntem gata de ceartă?"

Hruşciov a simţit bobâmacul şi, la început, s-a înfuriat, aruncând vina pe gazdele americane şi reproşându-le lipsa de ospitalitate. După aceea însă şi-a dat seama că poziţia lui e şubredă şi a declarat că e de acord cu tovarăşul Gheorghi Afanasievici, că trebuie procedat cu calm şi tact, dacă nu pentru guvernanţii Americii, măcar pentru poporul american.

Dar bădărănia lui s-a manifestat din plin cu ocazia vizitei în România din iunie 1962. Am fost cu el în tren, apoi la întreprinderile vizitate, şi-mi aduc aminte şi acum de scena penibilă de la uzinele „Electroputere“ din Craiova. Muncitorii de-acolo lucraseră zi şi noapte ca să construiască o machetă elegantă a locomotivei Diesel-electrice de 2 100 CP şi, în momentul în care o delegaţie a lor i-a oferit-o în dar lui Hruşciov, acesta pur şi simplu le-a întors spatele şi a pornit-o prin uzină. Muncitorii au rămas perplecşi, fiindcă nu ştiau ce să creadă. Unul, mai emotiv, spunea că-i vine să plângă, dar maistrul, o matahală de vreun metru nouăzeci, a rostit printre dinţi o sfântă de înjurătură românească. Sincer să fiu, mi s-a părut comentariul cel mai potrivit.

Era impulsiv şi incapabil de a-şi stăpâni nervii, iar în privinţa industrializării României, reacţia lui ostilă dobândea un caracter de-a dreptul agresiv. In timpul crizei din Cuba, mă gândeam cu groază că omul acesta avea în faţă un buton care putea declanşa un holocaust nuclear.

După ce a căzut de la putere, i-am citit memoriile; Hruşciov, fără putere, era alt om.



Big Brother la ananghie



Alexandru Singer: 
Aţi avut o contribuţie la elaborarea Declaraţiei din aprilie 1964.


Silviu Brucan: 
Cel mai important document al independenţei României comuniste a fost şi rămâne Declaraţia din aprilie 1964. Am lucrat la ea aproape două luni de zile, iar Gheorghiu-Dej a citit-o şi a recitit-o de cel puţin zece ori înainte de a căpăta forma definitivă.

Partea cu privire la conflictul ideologic dintre China şi Uniunea Sovietică ne-a dat cea mai mare bătaie de cap, deoarece trebuia să reiasă o poziţie de principiu, care să nu lase impresia vreunei preferinţe pentru una sau alta. De fapt, întreaga demonstraţie în jurul conflictului chino-sovietic era concepută ca premisă a frazei-cheie a documentului:
Dată fiind diversitatea condiţiilor de construcţie socialistă, nu există şi nu pot exista tipare sau reţete unice, nimeni nu poate hotărî ce este just şi ce nu pentru alte ţări sau partide. Elaborarea, alegerea sau schimbarea formelor şi metodelor construcţiei socialiste constituie un atribut al fiecărui partid marxist-leninist, un drept suveran al fiecărui stat socialist.

Pentru prima dată, principiile formulate de Hruşciov ca temelie a politicii de coexistenţă paşnică între capitalism şi socialism erau aplicate în relaţiile dintre ţări socialiste şi partide comuniste: respectarea independenţei şi suveranităţii naţionale, egalitatea în drepturi, avantajul reciproc, neamestecul în treburile interne şi integritatea teritorială - la care se adăugau întrajutorarea tovărăşească şi principiile internaţionalismului socialist. Intr-un cuvânt, Moscova era chemată să aplice şi în relaţiile cu ţările socialiste ceea ce predica referitor la relaţiile internaţionale în general.

In situaţia de-atunci, Declaraţia Plenarei din aprilie 1964 echivala cu o adevărată revoluţie în lagărul socialist mondial, iar ecoul ei în toată lumea a fost extraordinar. Big Brother n-avea ce face, mai ales că, la Moscova, se declanşase criza politică în Kremlin, care a dus la debarcarea lui Hruşciov. In acest timp, la Bucureşti, încrezător în forţele sale, Gheorghiu-Dej trimitea la Pekin o delegaţie condusă de Bodnăraş, asistat de Ceauşescu, având sarcina de a media între mai marii lumii comuniste.



Intimitate cu Dej



Alexandru Singer: 
Aţi lucrat mult cu Gheorghiu-Dej. Ce puteţi spune despre el ca om?


Silviu Brucan: 
In toamna anului 1962, mă aflam la Moscova, aşteptând sosirea delegaţiei de stat conduse de Gheorghiu-Dej, care se întorcea spre casă, după o vizită în Indonezia. Ambasadorul sovietic la Djakarta îi comunicase lui Dej invitaţia lui Hruşciov de a face o escală la Moscova pentru o chestiune „importantă şi urgentă".

Intr-adevăr, când Dej s-a întors la hotel de la Kremlin, unde Hruşciov îl informase pentru prima dată despre rachetele sovietice din Cuba, el a exclamat: „Omul ăsta e nebun! E în stare să arunce lumea în aer." Apoi a adăugat: „Şi noi, în România, ne putem trezi în război cu Occidentul, fără să fim consultaţi şi fără să ştim. Comandantul trupelor în Tratatul de la Varşovia e mareşal sovietic şi, dacă el primeşte ordin de la Hruşciov, ne trage şi pe noi după nebunul ăsta. I-am spus lui Nikita Sergheevici, cum ziceau nemţii după război. Ohne uns! (Fără noi!)

Am amintit atunci că în 1960, la Paris, după schimbul violent de acuzaţii dintre premierul Hruşciov şi preşedintele Eisenhower, în urma doborârii avionului american de spionaj U-2 pe teritoriul sovietic, acesta din urmă a dat Comandantului American al NATO ordinul de a-şi pune trupele în stare de alarmă. Atunci, de Gaulle şi-a dat seama că Franţa poate fi implicată în război, fără măcar să fie consultată, şi tot atunci, preşedintele francez a luat decizia de a scoate trupele franceze din structura NATO.

„Aşa ceva trebuie să facem şi noi", a spus Gheorghiu-Dej.

Seara, la cină, a venit scriitorul Ilya Ehrenburg, care se împrietenise cu Dej mai de mult. A fost un regal, nu numai gastronomic, dar şi spiritual, dialogul dintre cei doi fiind captivant. Ehrenburg tocmai se întorcea dintr-o vizită la Bucureşti, unde se simţea bine în mijlocul intelighenţiei româneşti şi cunoştea localurile în care se întâlnea boema bucureşteană. Ii plăcuse enorm atmosfera de cafenea pariziană de la Capsa, la prima vizită de după război, şi acum îi reproşa lui Dej: „Ce-aţi făcut din Capsa, o stolovaya (cantină de fabrică)? Nu mai ai unde sta la taifas în Bucureşti. Şi mi s-a spus că pe Papacostea, şeful restaurantului, care e un geniu gastronomic, l-aţi băgat în puşcărie. Ce se întâmplă la voi, tovarăşe Dej?"

Gheorghiu mi-a cerut imediat să-i aduc aminte, la întoarcerea acasă, de această chestiune. I-am telefonat, şi mi-a spus că dăduse deja dispoziţii ca Papacostea să fie eliberat şi repus imediat în drepturi. M-am dus a doua zi la o masă la Capsa şi, într-adevăr, grecoteiul dirija totul cu farmecul său bine cunoscut.


Luciditatea cu care Gheorghiu-Dej îşi aprecia colaboratorii apropiaţi m-a impresionat dintotdeauna.

La tradiţionalul pahar de vin roşu de după cină, cred că era la a doua sticlă, el s-a uitat in treacăt şi cam curios la mine, cu o căutătură după care ştiam că urmează o „bombă“, şi a zis: „Auzi, mă, Chivu ăsta e un bou!“

Am rămas arestat. Dar, ca orice băutor deja „făcut", care ţine neapărat să dialoghezi cu el, insistă: „Tu auzi, mă, ce ţi-am spus? Chivu e un bou!“

Atunci nu m-am mai putut abţine, fiindcă şi eu eram la a doua sticlă, şi-am replicat: „Păi, dacă e bou, de ce l-aţi făcut Prim-Ministru?“

De data asta a rămas el blocat. Şi, după un moment, zise: „Stai, n-o lua chiar aşa, că e un bou de un anumit soi. Dacă eu îi spun să treacă prin zid, cu capul lui de ghiulea, trece! D-aia, vezi, l-am făcut Prim-Ministru."

De altfel, nu-1 menaja deloc pe Chivu. Odată m-a chemat şi m-a informat că am să-l însoţesc pe Chivu Stoica la Moscova, la şedinţa Tratatului de la Varşovia, dându-mi indicaţii cum să redactez declaraţia guvernului român. După aceea, l-a chemat pe Chivu şi, în faţa mea, i-a zis: „Merge Tache cu tine la Moscova şi i-am indicat cum să scrie declaraţia. Vezi să nu faci tu pe deşteptul şi să-i dai tu indicaţii. Ştie el mai bine ce trebuie să spui tu acolo. M-auzi?“ Chivu a aprobat din cap, iar eu să intru în pământ nu alta, căci era vorba de prim-ministrul ţării!

Altădată, în anii în care iniţiase noul curs al derusificării, după ce fusese martor la o ceartă a mea cu Răutu, în legătură cu unele formulări dintr-un document de partid, am văzut din nou căutătura aceea poznaşă în ochii lui Dej. „Lonea (Răutu) ăsta se află într-o situaţie teribilă. El trebuie să ne demonstreze nouă că nu e nici evreu, nici de formaţie culturală rusă. Şi d-aia se arată mai catolic decât Papa!"

Formidabil spirit de observaţie! într-adevăr, Răutu, ca şef al Propagandei, aducea în secţie oameni cu cele mai răsunătoare nume de români neaoşi, după ce-i îndepărtase sistematic pe toţi evreii; iar in privinţa celuilalt handicap, de unde înainte se grăbea să vorbească ruseşte cu vizitatorii sovietici, acum li se adresa numai prin interpret. Se prefăcea chiar că nu înţelege ruseşte şi-i cerea interpretului să-i traducă fiecare cuvânt.

Odată, de revelion, după miezul nopţii, când erau în jurul mesei numai intimi aleşi pe sprânceană, am asistat la o scenă extraordinară. Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş, ambii bine chercheliţi, au început să vorbească în idiş, căznindu-se să obţină un accent cât mai autentic şi să-şi însoţească vorbirea cu gesturile şi mimica tipice ghetoului.
Ne tăvăleam cu toţii de râs, iar cei doi protagonişti, văzând efectul performanţei lor, se întreceau într-un dialog de un comic nemaipomenit.

Dej copilărise în mahalaua evreiască din Moineşti, iar Bodnăraş crescuse şi el printre evrei bucovineni. Şi, cum ambii aveau talent la limbi străine, spectacolul era cu adevărat fantastic. Trebuie să mărturisesc că foloseau nişte expresii pe care nici eu nu le cunoşteam, deoarece părinţii mei vorbeau rareori idiş în familie.


In noiembrie 1963, mă aflam la Belgrad, însoţind delegaţia de partid şi de stat, în frunte cu Gheorghiu-Dej.

După împăcarea cu Tito, acesta invitase o delegaţie română la Belgrad, tocmai pentru a marca preţuirea cu totul specială pe care o acorda poziţiei independente a partidului nostru faţă de Uniunea Sovietică şi rolului personal pe care-1 jucase Gheorghiu-Dej în aranjarea vizitei la Belgrad a lui Hruşciov pentru împăcare, după moartea lui Stalin. Programul se dovedea cu totul ieşit din comun, iar delegaţia noastră a fost instalată în somptuosul palat Karagheorghevici:
Gheorghiu-Dej era primul şef de partid sau de stat invitat să ţină o cuvântare în faţa Vecei - Parlamentul iugoslav. Textul îl pregătisem la Bucureşti, după ce fusese discutat îndelung şi puricat, paragraf cu paragraf, la Biroul Politic.

In preziua şedinţei extraordinare a Vecei, delegaţia noastră fusese invitată la un spectacol de balet la Opera din Belgrad, apoi, Tito aranjase un supeu chiar în localul Operei, la care participau cele mai frumoase balerine. Mareşalul era un adevărat charmeur. Imi dădeam seama, după fiecare întrevedere cu el, de modul în care reuşea să-i influenţeze pe membrii delegaţiei noastre, mijloacele sale mergând de la argumente politice sau economice până la... balerine. Iar liderii noştri erau devotaţi celebrei confesiuni a lui Marx: „Nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin.“

S-au întors după miezul nopţii încântaţi şi chercheliţi de-a binelea. Se băuse numai şampanie franţuzească. Dar Gheoighiu-Dej, conform unei legi de fier, ţinea să recitească textul în preziua rostirii lui şi-mi lăsase vorbă să-l aştept. Moţăiam într-un fotoliu când m-a trezit. Ne-am aşezat la o masă, şi am început să citesc. Nu m-a întrerupt până la o frază cu Armata Roşie şi rolul decisiv al URSS în cel de-al doilea război mondial. Aici m-a oprit: „Stai, ia să vedem, oare e necesar să spun eu acest lucru aici, la Belgrad?“ Ceilalţi, obosiţi şi dornici să se ducă la culcare, au început să strige: „S-o scoatem, tovarăşe Gheorghiu, s-o scoatem!" Bătrânul se uita însă la mine. Eu i-am amintit atunci că în Biroul Politic se socotise că această frază este absolut necesară pentru a marca poziţia diferită a partidului nostru în această problemă. Şi am adăugat: „Dar, dacă doriţi dvs., o scot, deşi nu cred că e bine să copiem poziţia lor.“

Gheorghiu s-a făcut vânăt de furie şi a ţipat: „Ia uite, mai îmi dă şi lecţii!" Apoi a plecat la culcare. M-am dus şi eu să mă culc la hotelul Europa.

La 7 dimineaţa a sunat telefonul. Era bodyguardul şefului, care-mi spuse: „Tovarăşul a zis să vii imediat aici, la palat. Vezi că ţi-am trimis un Mercedes negru să te aducă." Eram buimac încă de somn şi speriat. M-am băgat sub duş, m-am îmbrăcat repede şi, când am coborât, Mercedesul era acolo. Gonea tare, aşa încât, în zece minute, am ajuns. Când am intrat în apartamentul lui şi l-am văzut în pijama, străbătând cu paşi repezi camera, conform unui obicei format în celula de închisoare timp de mulţi ani, am sfeclit-o, mai ales că la salutul meu: „Bună dimineaţa, tovarăşe Gheorghiu !“ n-a răspuns deloc.

Am rămas în picioare, numărând cei zece paşi pe care-i făcea cu exactitate matematică de la un capăt la altul al camerei. La un moment dat, s-a oprit şi, fără să se uite la mine, a spus pe un ton cam forţat: „Am revăzut textul şi am constatat că n-ai schimbat nimic.“ Apoi, după o pauză, a adăugat scurt: „Bine ai făcut!“ Şi a plecat în dormitor.

Mi s-a mai întâmplat să fiu nevoit să-l contrazic, bineînţeles într-o formă cât mai grijulie. Se înfuria ca un leu, că era un bărbat puternic şi repede la mânie, dar îşi stăpânea nervii până la urmă, şi odată a spus: „Ai să faci cum zic eu!“ A trecut o zi şi m-a chemat la telefon: „Auzi, m-am mai gândit, aveai dreptate!"

Ştia să asculte şi tolera în jurul lui oameni cu coloana vertebrală dreaptă, cu condiţia să fie oameni de partid sau „tovarăşi de drum“. Se înţelegea foarte bine cu Petru Groza şi a colaborat perfect cu Gheorghe Tătărăscu, fost prim-ministru liberal, dar numai atât timp cât s-a pliat obiectivelor Partidului Comunist. In schimb, pe adversarii partidului sau ai socialismului îi considera „duşmani de clasă" şi se purta nemilos cu ei.

Dar cea mai abominabilă crimă pe care a săvârşit-o rămâne arestarea, anchetarea în stil stalinist şi condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Pe acesta l-am cunoscut foarte bine şi am lucrat în dese rânduri cu el. Era un autentic şi profund patriot, atât de organic român, încât chiar dacă mi s-ar prezenta dovezi, tot n-aş crede că s-a vândut imperialismului occidental. De ce să fi făcut-o? Se născuse într-o familie înstărită, nu ştia ce sunt alea lipsuri materiale şi fusese totdeauna plin de bani. Este adevărat că un muncitor, chiar inteligent ca Dej, nu putea înţelege că un asemenea om nu se vinde pe arginţi sau pe dolari. Aici, într-adevar, operează limitele de clasă, care fac ca un muncitor să nu poată înţelege dinamica motivaţiilor sofisticate ale unui intelectual.

Ştiam că atât Lucreţiu, cât şi Belu Zilber, în timpul Conferinţei de pace de la Paris, exasperaţi de pretenţiile sovietice, cu totul exagerate, de a cere despăgubiri României, contactaseră delegaţiile occidentale pentru a le convinge să nu accepte cereri care condamnau România la plecăciune şi servitute. N-au reuşit, deoarece, la ora aceea, nici Lucreţiu, nici Zilber nu-şi dădeau seama că soarta României fusese decisă cu mult înainte de înţelegerea „Churchill-Stalin".

Dar de aici până la a-1 declara pe Lucreţiu „spion în slujba imperialismului" este cale lungă. Cam acelaşi lucru se poate spune despre implicarea în acest proces a etnografului Harry Brauner şi a avocatului Petre Pandrea, a pictoriţei Lena Constante şi a omului de afaceri inginerul Calmanovici, un bogătaş idealist, care s-a ţinut la anchetă mai bine decât toţi ceilalţi şi apoi s-a sinucis.

Adevărul este că Lucreţiu Pătrăşcanu săvârşise crima de a atenta la conducerea de partid şi, aşa cum am mai spus, Gheorghiu-Dej era necruţător cu challengerii săi. A fost deci executat în grabă, după numai două zile de la sentinţă, „prin împuşcare de la spate". Ofiţerul n-avea curajul să-l împuşte din faţă. Ştia că nu va putea apăsa pe trăgaci.

Şi iată cum, dintr-un om modest, generos, plin de compasiune pentru camarazii de luptă şi tovarăşii de idei, puterea a făcut un conducător crud şi plin de sine, gata să săvârşească orice crimă în numele ei.


va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu