sâmbătă, 11 iunie 2016

ORBITOR (65)


MIRCEA CĂRTĂRESCU






Pri­veau acum amîndoi, din cazematele lor de vegetaţie împletită, năpădiţi de miriapozi şi suiţi de melcişori cu cochilia fragilă ca de hîrtie, cum un petic de cer începe să se mîzgălească uşor, ca şi cînd un deget ar fi trecut peste vopseaua lui proaspătă, cum culoarea acolo se-nvîrtejeşte, cum se naşte cu-ncetul o struc­tură străvezie, simetrică, o pură funcţie matematică mai întîi, convertită grafic în linii gingaşe de vînt şi cristal, pînă ce flu­turele thomian, născut din bifurcaţii, atractori spaţiali şi cata­strofe, prindea formă, devenea tot mai limpede, întindea tot mai mult aripe de celofan ud, ce se-ntăreau cu nervuri şi se umpleau cu o culoare pură, un azuriu reflectorizant, mult mai intens decît al cerului din care se ivise. Era un mare fluture de azur, urmat curînd de alţii şi alţii, pînă cînd aerul începu să cloco­tească. Dar numai el, primul, părea a fi deplin real, cu trupul lui păros, cu cele şase picioruşe filiforme ghemuite sub torace şi cu aripile-ntinse deplin, cele de sus terminate-n capete de cobră iar cele de jos în cozi prelungi de rîndunică. Lopăta leneş din aripi deasupra mării de flori, într-un vîrtej de alte lepidoptere, întrupate din mîzgălehle spaţiului peste colinele verzi. Cei doi se ridicaseră în picioare şi erau acum, de la şale în jos, numai flori şi de la şale în sus numai fluturi, luminaţi de soare şi um­briţi de curgerea norilor, pestriţi de culori umede şi străvezii, narcotizaţi de miresme. Marele fluture albastru electric, cu apertura aripilor mult mai amplă decît a celorlalţi, se roti de cîteva ori în jurul lui Herman, apoi i se aşeză pe piept şi-ncremeni acolo, acoperindu-i tot pieptul şi umplîndu-l de slavă, precum odinioară pieptarul de pe efodul marelui preot, în care erau cu­sute Urim şi Tumim, luminile şi desăvîrşirile. Femeia trebuise să-i smulgă de-acolo, sfîşiind în şase locuri cămaşa lui Herman, căci fluturele-şi înfipsese adînc gheruţele, prin ea, în carnea lui. "Uite", îi zise ea, ţinînd bine marele animal dintre aripi, "e flu­turele tău, puternic şi viguros! După el am venit aici". Îl aşezase cu grijă, înăbuşindu-i zbaterea, într-o cutie mare, de pantofi, pe care-o avusese-n sacoşă. Cîteva clipe fluturele zvîcnise ca un porumbel, dar apoi se liniştise. Cutia dispăru la loc în sacoşă şi cei doi, scuturîndu-şi hainele de polen şi părul de fluturi, ie­şiră din văioagă şi căutară uşa gardului de nuiele.

Duhoarea şi-mpuţiciunea erau afară insuportabile. Înaintau prin maţe cu fecalomi pietrificaţi, prin vărsături şi şuvoaie de urină galbenă, izbiţi peste obraji de crengi prăfuite. Abia reuşiră să răzbată pînă la maidanul unde se ţinea talciocul, şi de unde o recuperară pe Soile, pe care-o găsiră-încremenită în faţa ace­luiaşi acvariu. Înghesuiţi cu iumea săracă, rufoasă şi pămîntie, traversară piaţa de legume sub un cer acum mohorît, stînd să plouă. "Aici se făceau o dată Moşii, Soile", zicea mama, întorcîndu-se spre ea pe jumătate. "Ce de lume, ce nebunie! Ce bîlciuri cu lanţuri în care se-nvîrteau tinerii, cu mustării unde mîncai pastrama... Uite, aici fusese un circ ambulant, cu şerpi, dan­satori pe funii şi chiar cu o femeie-păianjen. Iar aici, tarabe de tir. Ce-nghesuială era, ce omor! Nu puteai să umbli în voie, mulţimea te ducea unde vrea ea. Erau şuvoaie de oameni care se mişcau încet spre bîlci sau afară, frecîndu-se unele de altele... Oamenii înjurau, ţipau, hoţii te furau pe faţă, căci nici mîna n-o puteai ridica să te aperi... Copiii, săracii, cu fesurile lor roz, de hîrtie creponată, pe cap, cu mmgiuţele lor cu elastic, erau stri­viţi pur şi simplu, călcaţi în picioare. Şi o dată un scaun de la lanţuri s-a rupt şi fata a zburat urlînd peste mulţime şi le-a căzut în cap unora. S-au făcut praf atunci patru oameni..." Ajunşi în staţie, lăsară să treacă trei-patru tramvaie, prea aglomerate, şi pînă la urmă reuşiră să urce şi să ajungă din nou în casa de pe Tunari.

Înaintînd pe culoarul ce ducea de la intrare către nişa din capăt, cu micul altar al statuii gravide, o luară de data aceasta la dreapta. Dădură deoparte altă draperie de catifea stacojie şi pătrunseră în altă odaie cu tavanul nefiresc de înalt pentru di­mensiunile ei. Aici era dormitorul celor două femei, cu ace­leaşi obloane închise ermetic, acelaşi vernil uleios pe pereţi, în plus cu un damf de mosc aproape irespirabil. Patul dublu, cu tăblii grele la capete, o masă de toaletă cu oglindă gălbuie, uşor vălurită şi un mare şifonier erau întreaga mobilă. Taburetul din faţa toaletei avea tapiţeria roasă complet, ţinîndu-se doar în cî­teva aţe. Pe măsuţă, multiplicate de oglindă, o vază cu cîţiva tran­dafiri de pînză neagră, o mulţime de sticluţe cu parfum şi-o lumînare groasă, roşie, aproape complet consumată, de la care venea toată lumina budoarului, dublată şi ea în oglindă şi abia-ndepărtînd umbrele din odaie. Mama dispăru, probabil ca să hră­nească păianjenul, pentru că din partea cealaltă a casei se auziră curînd mici ţipete şi şuierături ascuţite, iar Soile şi Herman se aşezară pe pat, unul lîngă altul, ţinîndu-se uşor de mînă şi privindu-se-n ochi. Acum Soile părea de necrezut de tînără, o fată de paisprezece ani dintre cele atît de sfioase, că nimeni nu-şi aminteşte, peste ani, că i-a fost colegă de şcoală. Începu să-i vor­bească lui Herman, domol, cu vocea ei de preadolescent, cu fra­ze atît de simple, de neterminate, încît părea că vorbeşte o străină sau o statuie. Îl întrebă dacă nu vrea să se joace de-a ceru-nstelat. Era un joc frumos, el nu trebuia să facă nimic, ea era ceru-nstelat şi el trebuia să privească. Încă de cînd era o fetiţă începuseră să-i apară pe piele aluniţe, peste tot-peste tot, şi mama ei, mai întîi îngrijorată, renunţase s-o ducă totuşi la doctor cînd îşi dă­duse seama că aluniţele se grupau, pe pielea fetiţei, în conste­laţii, cele pe care le vedeai arzînd pe boltă în nopţile de vară, reproduse identic, mai întîi în contururile lor cele mai cunos­cute, Cloşca, Orion, Ursa mare şi mică, Scaunul lui Dumnezeu, Pleiadele şi Hiadele, cercul zodiacal, pentru ca tabloul să se completeze an de an cu puzderii de stele mărunte, de vîrtejuri şi brîun stelare, pînă cînd deveniră vizibile toate cele care se pot vedea cu ochiul liber pe boltă. Pe spatele Soilei se iviseră conste­laţiile celeilalte emisfere, Maşina Pneumatică, steaua Canopus, Crucea Sudului, pe care mama fetei le găsise apoi într-o enciclo­pedie. "Ca să ne putem juca, trebuie să stingem lumina", şopti Soile, şi Herman se ridică şi stinse, suflînd, luminarea. Bezna era absolută. Rămase-n picioare atît de mult, în întuneric atît de deplin, încît îşi uită curînd, mai întîi contururile trupului, apoi cele ale minţii. El însuşi era acum întunericul, cald şi enigmatic, Şi o clipă Herman simţi fericirea intensă a morţii. Apoi apăru în faţa lui, treptat, Universul. Soile îşi scotea încet hainele, dez­velind constelaţii ce luminau punctiform, pulsatoriu, radiant în mijlocul întunecimii. Umerii, sînii, coastele, pîntecul, pulpe­le, omoplaţii, şalele, fesele femeii ce se rotea acum lent în odaie erau acoperite de stele. Bărbatul îşi pierdu cu încetul reperele. I se părea că stă culcat pe spate sub un cer uriaş, fremătînd de lumină stelară, că desluşeşte fiecare desen iluzoriu al fiecărei constelaţii, că zăreşte pînă şi stelele căzătoare brăzdînd cerul fără urmă de nori. Simţea mai puternic ca oricînd că, pe lîngă în­velişul nostru de carne, toţi avem şi un alt corp, toţi sîntem îm­pachetaţi în cosmos, intim şi strîns, ca-ntr-o îmbrăţişare fără sfîrşit.

Dar jocul se termină, constelaţiile dispărură treptat, şi cînd Soile aprinse din nou lumînarea cei doi se regăsiră în camera mirosind a parfumuri şi fard, cu mobila ei veche, cu furnirul desprins. Ieşiră din dormitor şi se-ndreptară spre odaia de zi, unde-o găsiră pe mamă scoţînd resturile celor doi şoricei din terariul în care păianjenul înflorise pe nisip ca o gigantică stea neagră. Din cheliceri îi picura acum sînge. Se aşezară la masă, privind animalul ai cărui ochi, aşezaţi în triunghi pe fruntea-îmblănită, străluceau ca trei bobite de rouă. "Ne-am jucat de-a ceru-nstelat", zise Soile, iar mama ei mormăi: "Altădată copiii lăsaţi de capul lor se jucau de-a mama şi de-a tata." Se aplecă pînă dispăru cu totul sub linia mesei. Cînd se ridică, avea-n mîini cutia de pantofi care vibra de-o zbatere tremurată, ca de molie mare prinsă-ntre geamuri. Deschise cutia şi scoase fluturele care, lopătînd din aripile acum indigo la lumina luminărilor, dar cu ochii aprinşi ca doi cărbuni roşii, răspîndea-n jur norişori de puf strălucitor. Herman presimţi ce urma să se-ntîmple, dar nu fu-n stare decît s-o apuce de mîini, peste masă, pe Soile, cuprinzînd astfel terariul între braţele lor. Mama se ridică în pi­cioare, ţinînd marea lepidopteră în palme, şi-o slobozi între pereţii de sticlă ai terariului. Aşeză apoi la loc capacul, de ase­meni de sticlă şi, cu părul zburlit pe braţe, cu sentimentul unei oribile profanări, aşteptară toţi trei ca sumbrul sacrificiu să aibă loc.

Fluturele ocupa jumătate din spaţiu cu aripile lui ce băteau speriate. Se aşezase pe peretele opus colţului în care marea fiară se strînsese la loc, încordată şi cu toracele ridicat, cît o mare portocală neagră, ucigătoare. Sîngele de pe căngi se spăla acum în şuvoaie de venin ţîşnite din chelicere. Un fel de tors, un fel de murmur surd ieşea din ghemotocul de căngi îmblănite. Flu­turele doar tremura uşor din tot corpul şi din nervurile aripi­lor, iar arcuşorul trompei, spiralat ca un arc fin de ceas, se-ntindea şi se strîngea la loc între ochii opaci şi indiferenţi. Abia acum văzu Herman cît de mare şi de gros era corpul pluşat al flu­turelui, cît de plin era pîntecele lui inelat. Fiara nu vroia să atace, deşi mama Soilei, ridicînd capacul, o împingea cu un beţişor, ci doar muşca, nemaipomenit de agresivă, capătul băţului, fără să treacă de jumătatea arenei de nisip. "Îl sperie aripile", îşi spuse femeia, după care vîrî curajos mîna în spaţiul încărcat de aburi otrăviţi şi scoase fluturele, ţinîndu-l bine de torace. Apoi, cu o foarfecă chirurgicală avînd un cioc ciudat, lateral, îi des­prinse întîi aripa stîngă, apoi pe cea dreaptă. Herman aproape că vomită de oroare. "Nu ştiu de ce mai priveam, ce mă făcea să rămîn acolo fascinat, de parcă mîinile Soilei ar fi fost nişte cătuşe sau nişte cabluri de înaltă tensiune. Ar fi trebuit să fug atunci din casa aceea, poate că aş fi putut să uit, cu timpul, ima­ginea ei de pe bancă, ea în rochie de dantelă albă, cu un meda­lion la gît, în care era ea, cu un medalion la gît, în înserarea de petrol incendiat, de gaze toxice, de foc grecesc... În Deisis-ul bizantin al acelor seri... Poate-aş fi scăpat atunci de muşcătură şi contactul n-ar fi avut loc şi-nsămînţarea nu s-ar fi produs. Dar aşa a trebuit să fie şi aşa va fi chiar şi la a mia lectură a manu­scrisului tău. Nici o singură dată nu voi putea să-mi salvez su­fletul, niciodată nu-mi voi putea răsturna povestea şi soarta. Căci enigma are mereu două feţe şi se vede la fel dinspre trecut şi dinspre viitor. Şi chiar dac-aş fi fugit atunci, ar fi fost mai mult ca sigur prea tîrziu, căci poate nu atunci s-a produs transferul, fluturarea-n ţeasta mea a dulcii substanţe, ci-n dormitor, jucîndu-ne de-a ceru-nstelat, «aşa cum alţi copii se joacă de-a mama şi de-a tata». Fiindcă, dincolo de nevroză şi mit, de biologie şi vis, dragostea poate că-nseamnă mereu doar atît: să contempli cosmosul, să te laşi însămînţat de tandra lumină a stelelor..." Aripile azurii zăceau acum trist, inutil, pe macrame-ul de pe masa ovală. În terariu fusese-azvîrlită o insectă urîtă şi simplă, ca o omidă mare cu picioruşe, ce rămăsese pe loc, tăvălită-n nisip, cu ochi prea strălucitori pentru lipsa ei de podoabe, ochi nemeritaţi, ai fi zis. Dar aceşti ochi aparent impasibili priveau acum drept în faţă monstrul ce se destindea cu încetul. Fulge­rător, tarantula luă poziţia de atac, cu toracele înălţat şi labele din faţă ridicate, cu pîntecele bine proptit pe cele patru labe dinapoi, ucigaş puternic şi mîndru, gata să-şi slăvească gloria şi oroarea în prada neajutorată din faţa lui. Adînc aplecaţi peste terariul dintre braţele lor reunite, Soile şi Herman păreau, stră­vezii la lumina luminărilor, doi şahişti construind pe eşichier o dramă fără speranţă, mutînd piesă după piesă, pierzîndu-le pe toate pînă la cele două esenţiale, cei doi regi eterni ai minţii, regii de culori opuse ce se-nfruntau acum în eterna poveste, urmărindu-se, gîfîind disperat, unul plin de adrenalina beţiei de sînge şi sfîşiere, celălalt plin de adrenalina groazei şi cutremu­rării, ca să se contopească în cele din urmă în crima care mişcă soarele şi celelalte astre. Sau păreau, Soile şi Herman, cu feţele lor de pietre semipreţioase, cei doi heruvimi de pe chivotul lui Dumnezeu în care se păstrau, pentru totdeauna ascunse, tablele legii. Dintre ei doi avea să se-audă vocea, şi vocea deodată se auzi, şi era o voce dublă, un ţipăt de triumf şi un ţipăt de dez­nădejde, împletite unul cu altul în firul din care se ţese istoria, venind unul de sus şi unul de jos, ca sub tălpicea unei maşini de cusut orbitoare, brodîndu-i pe muritori şi pe zei pe pînza vidă a minţii. Păianjenul se-aruncase asupra corpului mutilat, îl sfîşiase adînc, îşi năclăise blana de un lichid sidefiu. Apoi sorbise-ndelung acel lapte dens, strîngîndu-se tot în jurul corpu­lui martirizat, şi, după minute lungi de-nfruptare voluptuoasă, se retrăsese iarăşi în colţul lui. Acolo se desfăcuse din nou ca o floare şi-ncremenise aşa, triumfător şi sătul, gata de-o nouă năpîrlire, pe cînd corpul fluturelui atîrna acum flasc, zbîrcit, micşorat, amestecat cu nisipul. Doar picioruşele filiforme-i mai tremurau, uşor, la capete.

Cei trei rămaseră mult timp nemişcaţi, apoi mama, care ofici-ase pîn-atunci în picioare, apucă aripile şi, cu ele-n mînă, deschise-n perete o uşă pe care Herman abia atunci o observă şi pătrunse-ntr-o cămăruţă puternic luminată. După o clipă se auzi zgomotul apei trase. Se-ntoarse fără aripi, scuturîndu-şi degetele de solzişori.

În seara aceea cu o geană de lumină trandafirie tivind aco­perişurile şi crengile la orizont, pe cînd restul bolţii era deja un amestec tandru de nori şi de stele, Herman plecă acasă ars pe dinăuntru, golit sufleteşte, de parcă el şi nu fluturele ar fi fost sfîrtecat şi batjocorit în terariul de sticlă verzuie. Şi totuşi, la plecare Soile îl condusese pînă la poartă şi ultima ei imagine îi rămăsese adînc în amintire: licărul de disperare din ochi, băr­bia tremurătoare, silueta ei stîngace în rochia de dantelă albă, sticlind palid pe fondul casei întunecate, avînd pe zid o scară interioară ce nu ducea nicăieri. Feţele lor apropiindu-se-atît de mult în aerul cafeniu, încît Herman văzu curînd pe faţa femeii, alături de ochii ei, încă unul, deasupra, contopindu-se şi despărţindu-se de ceilalţi într-un fluid de substanţă căpruie. "Nici măcar nu ne-am sărutat, ne-am atins doar, epuizaţi, frunţile. Nici măcar n-am plîns, deşi ştiam amîndoi că n-aveam să ne mai vedem niciodată." Herman o luase-ncet spre Ştefan cel Mare, orbit de farurile maşinilor ce treceau pe Tunari, topit de dra­goste şi de suferinţă. Ajunsese-n garsoniera lui şi se trîntise pe pat, ghemuit, încă-mbrăcat în singurul lui costum. Adormi şi visă că mama Soilei deschide uşiţa din perete şi intră-ntr-o mare-ncăpere cu pereţi de metal vopsit roşiatic, prins în buloane masive. O apă verzuie, foarte adîncă, umple cisterna pe jumătate, aruncîndu-şi reflexele pe pereţi. Femeia se dezbracă, îşi desprinde crusta de plexiglas roz şi rămîne goală şi suplă, cu pielea uleioasă, cu sînii mari şi grei, cu dîmbul dintre pulpe fără nici un fir de păr şi crestat de-o cută delicată. Coboară în apă, înotînd spre adînc cu o agilitate extraordinară. Străbate mai multe-ncăperi scufundate, pe lîngă policandre-ncrustate cu moluşte şi ierburi acvatice, pe lîngă mobile vizitate de peştişori ciudaţi, dînd la o parte mileuri ce pluteau, legănate de curenţi, prin apa densă, magic iluminată. Coboară pe fundul acelor odăi extrem de înalte, trece prin uşi putrede şi ajunge, în fine, într-un dormitor scufundat, cu podeaua de nisip plină de anemone de mare şi crabi. Se ghemuieşte-n patul larg, sub cearceaful în­greunat de alge şi adoarme acolo, lăsînd să-i scape din gură bule strălucitoare de aer.

A doua zi, Herman aşteptase amurgul, deşi ştia foarte bine cum avea să fie, căci aşa este întotdeauna. Traversase iar şoseaua către Tunari, depăşise chioşcul de ziare şi gheţăria, străbătuse tot mai încet acea sută de metri pe care-o ştia de parc-ar fi fost sculptată de-a dreptul pe peretele concav al cutiei lui craniene şi se oprise în faţa casei. Şi casa era în ruine. Gardul de fier era lăsat şi nu mai avea portiţă. Banca-şi pierduse scîndurile, rămă­seseră din ea doar picioarele de beton. Curticica fusese parcă incendiată, şi limbi de foc furioase linseseră parcă şi casa. Ten­cuiala zidurilor căzuse aproape de tot, iar ce rămăsese era ca o lepră întunecată. Ferestrele nu mai aveau tocărie, din găurile lor diforme ieşeau tulpini viguroase de buruieni. Uşa fusese de mult, poate, spartă cu toporul şi pusă pe foc. Rămase-n pi­cioare, zidurile păreau acum subţiri ca hîrtia. Herman intră, înainta printre bucăţi de ziar şi fecale, un şobolan îi tăie calea şi scăpă în altă odaie... În capăt, în rotondă, statuia se afla încă pe postamentul ei, ciobită, acoperită de inscripţii abjecte, cu o mînă căzută pe podea şi degetele ei sparte şi risipite... Acum avea un pîntec plat de piatră şi faţa senină, oarbă, fără urmă din teroarea de altădată. Totuşi Herman se lăsă în genunchi în faţa ei şi-şi lipi o clipă obrazul de pîntecul îngheţat. Se ridică apoi şi se-ntoarse din drum. Nu putu intra în odăile laterale. Numai gîndul acesta-i sfîşia mintea, îi oprea respiraţia. Mai gîrbov ca niciodată, ieşi, străbătu curtea cu vegetaţia arsă şi, ajuns la gar­dul de suliţi negre, se opri ezitînd. Pe Tunari, pe lîngă el, tre­ceau tineri sporovăind, o femeie-şi plimba pekinezul, îi vorbea ca unui copil... Un tramvai trecu, făcînd un zgomot asurzitor. Herman se-ntoarse şi se-ndreptă iarăşi spre casa cea vînătă, cu ghivecele ei acum goale, sparte, înşirate de-a lungul pereţilor, începu să suie, încet, scara de lemn ce ducea drept în zid. Trep­tele erau buretoase, negre ca zmoala, şi balustrada de altădată dispăruse. Urcă, rupînd mai toate treptele-n urma lui. Se opri pe mica platformă din capăt, în faţa cadrului fostei uşi, acum zidite. Cărămizile ei, mai palide ca restul zidului, se fărîmiţau în şuierul timpului. Rămase acolo, nemişcat, privind zidul orb, pînă ce tot sîngele serii se resorbi în adînca, indiferenta, defini­tiva noapte.

va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu