miercuri, 29 iunie 2016

Omerta (16)

Mario Puzo







Biroul ar da lovitura. Şi apoi putem să punem capăt asocierii tale cu Portella. Nu vom mai avea nevoie de el. Kurt, ne aflam într-o situaţie foarte delicata. Doar eu şi adjuncţii mei ştim de cooperarea dintre tine şi Portella. Numai noi ştim că primeşti bani de la el şi că te considera partenerul lui. Viaţa ta este în pericol. 
— N-ar îndrăzni să facă rău unui agent federal. E el nebun, dar nici chiar aşa. 
— Ei bine, trebuie să scăpăm de Portella prin această operaţiune, spuse directorul. Ce planuri ai? 
— Tipul ăsta, Astorre Viola, nu-i aşa nevinovat pe cît se pare, spuse Cilke. Vreau sa-i verific trecutul. Intre timp, o să le cer copiilor lui Raymonde Aprile să nu dea curs rugărninţilor lui. Dar sînt îngrijorat, căci nu ştiu dacă putem aplica legea RICO retroactiv pe o perioada de zece ani pentru ceea ce fac ei acum. 
— Asta-i treaba procurorului, spuse directorul. Noi nu avem decît să punem un picior în uşă şi o mie de avocaţi vor analiza tot trecutul. Trebuie neapărat să venim cu ceva pe care să se poată sprijini o hotărîre judecătorească. 
— în legătura cu contul meu secret din Cayman, în care depune Portella, spuse Cilke. Cred că ar trebui sa scoateţi ceva, aşa încît Portella să creadă că am început să cheltuiesc. 
— O sâ aranjez asta, spuse directorul. Trebuie sa recunosc, Timmona Portella al tău e mîhă largă. 
— Crede cu adevărat că m-am vîndut, spuse Cilke, zîmbind. 
— Ai grijă, spuse directorul, nu le da posibilitatea sâ facă din tine un adevărat partener, complice la crimă. 
— înţeleg, spuse Cilke, gîndindu-se ce uşor era de spus şi ce greu de realizat. 
— Şi nu risca inutil, adăugă directorul. Ţine minte, cei care se ocupă de droguri în America de Sud şi în Sicilia au legături cu Portella şi nu au scrupule. 
— Să vă ţin la curent zilnic oral sau în scris? întrebă Cilke. 
— Nici una, nici alta, spuse directorul. Am o încredere absolută în integritatea ta. în afară de asta, nu vreau să fiu nevoit să mint în faţa cine ştie cărei Comisii a Congresului. Dacă vrei să ajungi unul dintre adjuncţii mei, trebuie să rezolvi aceste probleme. 

Se opri aşteptînd un răspuns. 

Cilke nu îndrăznea să-şi exprime adevăratele sentimente nici măcar în minte, de parcă cel din faţa lui îi putea citi gîndurile. Totuşi, o scînteie de revoltă îi fulgeră prin minte. Cine naiba se credea directorul, Uniunea Americana a Drepturilor Omului? Cu memoriile lui în care afirma cu tărie că Mafia nu era italiana, musulmanii nu erau terorişti şi negrii nu erau o clasă de criminali. Atunci cine dracu' credea că înfâptuia toate crimele de pe stradă? 
In loc de toate acestea, Cilke spuse liniştit: 
— Domnule, dacă vreţi demisia mea, pot sâ vă spun că am anii suficienţi pentru o pensionare înainte de termen. 
— Nu, spuse directorul. Râspunde-mi la întrebare. Poţi să-ţi faci curăţenie în relaţii? 
— Am dat Biroului numele tuturor informatorilor mei, spuse Cilke. în privinţa ocolirii legilor, asta e o chestiune de interpretare. Iar în ce priveşte prietenia mea cu lucrători din poliţia locala, asta e o problemă de relaţii publice pentru Birou. 
— Rezultatele muncii tale vorbesc de la sine, spuse directorul. 
Să mai încercam un an. Sâ continuăm. 
Făcu o pauza lungă şi oftă. Apoi întrebă aproape nerăbdător: 
— După părerea ta, avem destule dovezi de sperjur în cazul directorilor executivi de la companiile de tutun? 
— Fără îndoială, spuse Cilke şi se miră că directorul întrebase. Avea toate dosarele. 
— Dar pot fi părerile lor personale, spuse directorul. Deţinem sta-
tistici care arată că jumătate dintre americani sînt de acord cu ei. 
— Asta nu-i relevant pentru caz, spuse Cilke. Oamenii din statistici 
nu au comis sperjur prin mărturia lor în faţa Congresului. Avem înregistrări şi documente interne care dovedesc că directorii executivi din industria tutunului au minţit cu bună ştiinţă. Au conspirat. 
— Ai dreptate, spuse directorul, oftînd. Dar procurorul a făcut o înţelegere. Fără condamnări, fără închisoare. Vor plăti amenzi de miliarde de dolari. Aşa că poţi să închizi investigaţia. Nu mai depinde de noi. 
— Foarte bine, domnule, spuse Cilke. Imi pot folosi oamenii la altceva. 
— Bravo, spuse directorul. O sa te fac şi mai fericit. Transportul ilegal de tehnologie în China e o treaba foarte serioasă. 
— Nu avem de ales, spuse Cilke. Acele companii au încălcat în mod deliberat o lege federală pentru cîştiguri financiare şi au periclitat securitatea Statelor Unite. Şefii acelor companii au conspirat. 
— Avem dovezi împotriva lor, spuse directorul, dar, după cum ştii, „conspiraţie" este un termen foarte general. Toată lumea conspiră. De aceea şi ăsta este un caz pe care poţi sâ-l închizi şi să-ţi foloseşti oamenii în altă parte. 
Cilke spuse neîncrezător: 
— Domnule, vreţi sâ spuneţi că şi aici s-a făcut o înţelegere? 

Directorul se lasă pe spate în scaun şi se încruntă auzind cuvintele lui Cilke în care se ghicea insolenţa, dar fu îngăduitor. 
— Cilke, eşti cel mai bun om de teren din Birou. Dar nu ai simţ politic. Ascultă-mă bine şi nu uita ce-ţi spun: nu poţi trimite la închisoare şase miliardari. Intr-o democraţie nu se poate întîmpla aşa ceva. 
— Şi cu asta, basta? întrebă Cilke. 
— Sancţiunile financiare vor fi foarte mari, explica directorul. Şi acum să trecem la altceva, la o problema foarte confidenţiala. Vrem sa schimbăm un deţinut federal cu unul dintre informatorii noştri care este ţinut ostatic în Columbia, o persoană foarte importantă în războiul pe care îl purtăm împotriva traficului de droguri. Este un caz pe care îl cunoşti bine. 
Se referea la un caz petrecut cu patru ani în urma, în care un traficant de droguri luase cinci ostatici, o femeie şi patru copii, fi ucisese pe toţi, plus un agent federal. Fusese condamnat la închisoare pe viaţa fâră drept de eliberare condiţionată. 
— îmi amintesc ca ai insistat pentru condamnarea la moarte, spuse directorul. Avem de gînd să-l eliberăm şi ştiu câ nu vei fi prea fericit. Nu uita câ toate acestea sînt secrete, dar probabil ca ziarele îşi vor baga nasul şi va ieşi o întreagă tevatură. Nici tu şi nici secţia ta nu vor comenta nimic. S-a înţeles? 
Cilke spuse: 
— Nu putem lăsa în libertate pe cineva care a omorît un agent de-ai noştri. 
— Această atitudine nu este de acceptat la un ofiţer federal, spuse directorul. 
Cilke încerca să-şi reţină supărarea. 
— In acest caz, toţi agenţii noştri vor fi în pericol, spuse el. Aşa se întîmpla pe stradă. Agentul a fost ucis pe cînd încerca să-i salveze pe ostatici. A fost o execuţie cu sînge rece. A-l lâsa în libertate pe ucigaş este o insultă la adresa sacrificiului acelui agent. 
— Biroul este incompatibil cu această mentalitate de vendetă, spuse directorul. Ar însemna câ nu sîntem cu nimic mai buni decît ei. Acum spune-mi ce ai aflat despre oamenii de ştiinţă care au emigrat? 

In acel moment Cilke îşi dădu seama că nu mai putea avea încredere în director. 
— Nimic nou, minţi el. 
Se hotarîse ca de acum încolo sâ nu mai fie părtaş la compromisurile politice ale agenţiei. Va lupta pe cont propriu. 
—  Ei bine, acum ai destui oameni, aşa că n-ai decît sâ treci la treabă, spuse directorul. Şi dupâ ce pui mîna pe Timmona Portella, mi-ar face plăcere să te aduc aici în calitate de adjunct al meu. 
— Vă mulţumesc, spuse Cilke. Dar am decis ca, după ce rezolv problema cu Portella, să-mi cer pensionarea. 
Directorul ofta adînc. 
— Mai gîndeşte-te. Ştiu cît te necăjesc toate aceste înţelegeri. Dar ţine minte un lucru: Biroul nu răspunde numai de protecţia societăţii împotriva celor care încalcă legea, ci trebuie sa ia doar acele măsuri care vor fi în cele din urmă spre binele societăţii în general. 
— Am învăţat asta la şcoală, spuse Cilke. Scopul scuză mijloacele. Directorul ridica din umeri. 
— Cîteodatâ. Oricum, nu te grăbi cu pensionarea. O să-ţi pun o scrisoare de recomandare în dosar. Indiferent dacă râmîi sau nu, vei primi o medalie din partea preşedintelui Statelor Unite. 
— Vă mulţumesc, domnule, spuse Cilke. 
Directorul îi strînse mîna şi îl conduse pînă la uşă. Acolo îi puse o ultimă întrebare: 
— Ce se mai aude cu cazul Aprile? Au trecut mai multe luni şi se pare că nu s-a mai făcut nimic. 
— E cazul poliţiei din New York, nu al nostru, spuse Cilke. Dar m-am interesat. Pînă acum, nu s-a descoperit nici un motiv. Nu există nici un indiciu. Aş zice că nu prea sînt şanse să se rezolve. 

In aceeaşi seară Cilke luă masa cu Bill Boxton. 
— Am veşti bune, îi spuse Cilke. S-au închis cazurile cu directorii din industria tutunului şi cu tehnologia transmisă în China. Procurorul urmăreşte sancţiuni financiare, nu judiciare. Asta ne eliberează o mulţime de oameni. 
— Nu-i nici o scofala, spuse Boxton. întotdeauna l-am considerat pe director un tip drept. Un om dintr-o bucată. îşi va da demisia? 
— Există oameni dintr-o bucată şi oameni dintr-o bucata mai tocită pe la colţuri, spuse Cilke. 
— A mai spus ceva? întrebă Boxton. 
— După ce pun mîna pe Portella, mă face director-adjunct. Garantat. Dar pînă atunci o să mă pensionez. 
— Da, sigur, spuse Boxton. Poate pui o vorbă bună să mă numească pe mine în postul ăla. 
— Nici o şansă. Directorul ştie că foloseşti cuvinte din patru litere. 
Scoase un rîset scurt. 
— Rahat, spuse Boxton, prefâcîndu-se dezamăgit. Sau mai bine zis caca. 

In seara următoare, Cilke se întoarse pe jos de la gară. Georgette şi Vanessa erau în Florida, în vizita la mama lui Georgette pentru o sâptâmînă, iar lui nu-i plăcea să ia taxiul. îl surprinse că nu auzi cîinii lâtrînd cînd urcă pe alee. îi strigă, dar nu se întîmplâ nimic. Probabil că umblau prin vecini sau hoinăreau prin pădurea din apropiere. 
Le simţea lipsa soţiei şi fiicei lui, mai ales cînd lua masa. Mîncase singur sau cu alţi agenţi în prea multe oraşe din America, mereu atent la tot felul de pericole. Işi prepara o masă simplă, aşa cum îl învăţase soţia lui - o legumă, o salata şi o friptură mica. Nu bău cafea, ci puţin brandy într-un pahar mic cît un degetar. Apoi urcă să facă un duş şi să o sune pe soţia lui înainte de a se aşeza în pat să citească pînă adormea. 
Iubea cărţile şi îl întrista de fiecare data cînd agenţii F.B.I. erau descrişi ca nişte nemernici fără seamăn în romanele poliţiste. Ce ştiau ei? Cînd deschise uşa dormitorului, simţi imediat mirosul de sînge şi tot creierul îi fu inundat de un talmeş-balmeş de sentimente haotice; toate spaimele ascunse din viaţa lui îl copleşiră vertiginos. 
Cei doi ciobăneşti germani zăceau pe patul lui. Blânile lor albe cu pete maronii erau împroşcate de sînge, picioarele erau legate, iar boturile înfăşurate în tifon. Inimile le fuseseră extrase şi aşezate pe cutia toracica. 
Cilke făcu un efort să se adune. Instinctiv, puse mîna pe telefon şi o suna pe soţia lui ca să fie sigur câ era bine. Nu-i spuse nimic. Apoi îl sună pe ofiţerul F.B.I. de serviciu ca sa-i trimită o echipă specială de medici legişti şi o echipă care să cureţe locul. Va trebui sa arunce toate aşternuturile, salteaua, covorul. Nu anunţă autorităţile locale. 

Şase ore mai tîrziu, după ce echipele F.B.I. îşi terminară treaba, se apucă să scrie un raport pentru directorul F.B.I. îşi turnă brandy într-un pahar de dimensiuni normale şi încercă să analizeze situaţia. 
O clipă se gîndi să o mintă pe Georgette, să-i spună că ambii cîini fugiseră de acasă. Dar trebuia să explice lipsa covorului şi a aşternuturilor. In afară de asta, nu era cinstit faţă de ea. Atunci cînd avuseseră de făcut o alegere, ea o făcuse. Acum nu l-ar ierta niciodată daca ar minţi-o. Va trebui sâ-i spună adevărul. 

In ziua următoare, Cilke plecă mai întîi cu avionul la Washington ca să discute cu directorul şi apoi în Florida, unde soţia şi fiica lui se aflau în vacanţa la socrii lui. 
După ce prînzirâ cu toţii, o lua pe Georgette la o plimbare pe plaja, în timp ce priveau suprafaţa de un albastru sclipitor a apei, îi spuse despre uciderea celor doi cîini - un vechi avertisment mafiot sicilian, menit să intimideze. 
— După cum scriu ziarele, tu eşti cel care a scăpat ţara de Mafie, spuse Georgette meditativă. 
— Mai mult sau mai puţin, spuse Cilke. Ne-au mai rămas cîteva organizaţii care se ocupă cu traficul de droguri şi ştiu aproape sigur cine a făcut asta. 
— Bieţii cîini, spuse Georgette. Cum pot oamenii să fie atît de cruzi? Ai vorbit cu directorul? 
Cilke se simţi cuprins de un val de iritare, vâzînd că ea se gîndea la cîini. 
— Directorul mi-a dat trei posibilităţi, spuse el. Să demisionez din Birou şi să mă mut. Am refuzat această posibilitate. A doua era să-mi mut familia sub protecţia Biroului pînă la închiderea acestui caz. A treia era să râmîneţi în casă ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Am fi supravegheaţi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru de o echipă de securitate. O agentă ar locui cu voi în casă, iar tu şi Vanessa aţi fi însoţite de doi bodyguarzi oriunde v-aţi duce. în jurul casei s-ar amplasa posturi de siguranţă dotate cu cel mai nou echipament de alarmare. Ce zici? In şase luni toate acestea se vor termina. 
— Crezi că este un bluf, nu-i aşa? spuse Georgette. 
— Da. Nu vor îndrăzni să se atingă de un agent federal sau de familia lui. Ar fi pura sinucidere din partea lor. 
Georgette privi lung apele albastre şi liniştite ale golfului. Mîna ei o strînse mai tare pe a lui. 
— O să rămîn, spuse ea. Mi-ai lipsi prea mult şi ştiu că nu vei renunţa la acest caz. Eşti sigur că totul se va termina în şase luni? 
— Sînt sigur, spuse Cilke. 
Georgette clătină din cap. 
— Nu-mi place ca eşti atît de sigur. Te rog să nu faci ceva îngrozitor. Şi vreau să-mi promiţi ceva. Că atunci cînd se va termina cu acest caz, vei demisiona din Birou. N-ai decît să practici avocatura sau să predai. Nu pot trai astfel tot restul vieţii mele. 

Era cumplit de serioasă. 
Fraza care îi râmase în minte lui Cilke era cea în care spusese că îi va lipsi prea mult. Şi, aşa cum se întîmpla adeseori, se întreba cum era posibil ca o femeie ca ea să iubească un bărbat ca el. Ştiuse dintotdeauna că îi va cere asta. Oftă şi spuse: 
— îţi promit. 
I-şi continuarâ plimbarea de-a lungul ţărmului şi apoi se aşezară într-un mic adăpost înfrunzit, care îi apăra de razele soarelui. O briză răcoroasă dinspre golf îi răsfiră părul soţiei, făcînd-o să arate foarte tînărâ şi fericită. Cilke ştia că nu va putea să-şi calce promisiunea. Şi era mîndru de viclenia cu care îi smulsese această promisiune exact la momentul oportun, cînd îşi risca viaţa ca să rămînă alături de el. 

In fond, cui i-ar plăcea să fie iubit de o femeie lipsită de inteligenţă? în acelaşi timp, agentul Cilke ştia că soţia lui ar fi îngrozita şi umilită de ceea ce gîndea el. Viclenia ei era, probabil, nevinovata. Cine era el ca să o judece? Ea nu îl judecase niciodată, nu-i bănuise niciodată viclenia aceea nu tocmai nevinovată. 


va urma























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu