Elena
Şerban
S-a
rupt în două lumea când a semnat „cosaşul”
decretul
deportării vetrelor străbune
şi
tot ce-a mai rămas, dosarul negru spune,
e-n
vârful unui pix ce-l ţine arendaşul.
Doar
lacrima i-a fost ţăranului sămânţă
în
sufletul cel viu al Zeului Pământ
şi
spicele de grâu, în care mieii sunt
dantele
pe câmpii, se nasc în umilinţă.
Mă-ntorc
din ce în ce mai mult înspre fântână
şi-mi
curăţ de ciulini distinse maladii,
copacul
de la poartă şi luna de prin vii,
între
două lumi, stau ca o ţâţână.
Aici
mă simt acasă, în satul de-odinioară,
unde
torcea bunica un fir venit din soare.
Când
amintiri dansează niciun gând nu doare,
aici
iubirea cântă şi inima îmi zboară,
Aici
e mai aproape o primăvară-ntoarsă
dintr-o
siberiană cultură în betoane.
Umila
mea dorinţă, la vechile icoane,
cândva
să mă întorc, să fiu din nou acasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu