Ei sunt aici (22)

Timothy Good

În pofida lipsei autorizaţiei maxime, Lazar şi-a început lucrul la S-4 şi afirmă că i s-a dat o insignă albă cu o diagonală formată dintr-o dungă albastru-deschis şi una de un albastru închis, pe care scria „MAJ“ - de la „Majcstic“. Pare prea frumos pentru a fi adevărat, mai ales că în Above Top Secret am prezentat autorizaţia Majestic, dar Lazar a insistat că toţi purtau în incintă insigne pe care era imprimat MAJ, cu excepţia şefului său, Dennis Mariani (de la care şi-a luat pseudonimul ,,Dennis“). Pe insigna acestuia scria „Majestic“. A admis totuşi că putea să fie pur şi simplu o farsă internă. In orice caz, afirmaţia lui Lazar că a fost angajat de US Naval Intelligence este susţinută de declaraţia lui de venituri şi impozite pe anul 1989.

Lazar declară că nici preşedintele Statelor Unite nu deţine autorizaţie Majestic. „Preşedintele nu are cea mai înaltă autorizaţie din Statele Unite“, îi explica el lui Georgc Knapp. „Nu are nevoie să cunoască totul. Categoric, preşedintele are un acces destul de sus pentru a afla lucruri speciale, nivel la care nu ajung mulţi oameni... cei implicaţi în acest proiect nu au, desigur, permisiunea să ştie ce ştie  preşedintele: totul este compartimentat până sus la preşedinte.

Lazar recunoaşte totuşi că George Bush, ca fost director al CIA, ştie o mulţime de lucruri despre proiectul desfăşurat la S-4.

„Aţi avut senzaţia că era un proiect guvernamental sau o „conspiraţie" în sânul guvernului?" l-a întrebat Knapp.

„Nu. Nu este un proiect în întregime guvernamental", a replicat Lazar. „Nu este ceva pentru care Congresul să aloce fonduri - să zicem două miliarde aici, cincisprezece miliarde pentru farfurii zburătoare, opt miliarde pentru Războiul Stelelor. Nu se întâmpla aşa. Nu cred că Congresul cunoaşte ceva despre acest proiect. Din câte am înţeles, proiectului i s-a acordat către sfârşitul anilor ’40 putere executivă, datorită amplitudinii sale potenţiale. Proiectul poate face numiri în funcţii, poate bloca informaţii şi tot ce mai este necesar. Astfel, acesta îşi urmează cursul de sine stătător, pe un drum paralel."

„Evident, Congresul nu ştie despre el. Credeţi poate că o parte din banii necesari provin din bugetul Star Wars?" a întrebat Knapp.

„Da, asta-i convingerea mea personală."

„Pe ce vă bazaţi?"

„Oh, mici aluzii ici, colo, câteva indicii, nimic însă confirmat prin documente, despre care să pot spune, uite, asta-i absolut adevărată."

„Dar credeţi că este adevărat şi din cauza experienţei anterioare a dv. în proiectul Star Wars?"

„Exacţ. Acesta este secret şi aşa trebuie să rămână."

S-4

Activitatea lui Lazar la S-4 nu era regulată, în total a stat acolo nu mai mult de şase sau şapte zile, între decembrie 1988 şi martie 1989. De obicei era chemat la telefon şi i se spunea când să fie la aeroportul McCarran, de unde un Boeing 737, aparţinând Departamentului Energici, îi conducea, pe el şi alţii, la Groom Lake (Area 51). De acolo, după o scurtă aşteptare într-o cafenea, făceau ultima bucată a călătoriei într-un autobuz cu geamurile camuflate, de-a lungul unui drum de ţară către o zonă estimată la aproximativ 10 mile spre sud de Groom Lake, pe lîngă Paposc (Dry) Lake în Emigrant Valley. Pentru a evita confuzia, ar trebui să precizez că mai există o altă zonă S-4, aflată chiar în Nuclear Test Site.

La prima Sosire, Lazar a fost impresionat de extraordinarul sediu al dispozitivului S-4, unde trebuia să lucreze el. „Avea o rampă la 30 de grade - acolo erau uşile hangarului“, spunea el într-un interviu realizat la sfârşitul anului 1989, „era acoperit cu o vopsea texturată, dar semăna cu nisipul. Era făcut să arate la fel cu versantul muntelui în care era construit, probabil pentru a ascunde amplasamentul în fotografiile luate din satelit. Hangarele comunicau între ele prin nişte uşi mari, glisante. Decorul i-a amintit de filmele cu James Bond.

Pe durata angajamentului său acolo, Lazar a văzut doar această parte a S-4 şi a fost însoţit pretutindeni de către supraveghetorul său şi de un paznic din corpul dc securitatc a bazei. „Instalaţia ocupă o bucată întreagă din munte", mi-a explicat el, „iar eu aveam acces doar în mica zonă a birourilor, de aceea nu cunosc decât coridorul prin care se ajunge acolo."

Lazar mi-a spus că la S-4 lucrau cam douăzeci şi doi oameni de ştiinţă, iar personalul de pază era de trei ori atât. Securitatea bazei era formidabilă şi erau utilizate diverse metode de intimidare (printre care şi folosirea drogurilor şi hipnoza, din câte se pare) pentru a se asigura că cei care lucrau acolo îşi ţineau gura. Erau interzise chiar şi conversaţiile, cu excepţia celor cu supraveghetorul. Odată gardienii au îndreptat armele asupra lui şi cineva l-a împins cu degetul în piept, zbierându-i în ureche. „Nu e un loc unde să poţi munci“, a comentat el sec.

Lazar a fost dus într-un birou în apropierea hangarului şi i s-au dat aproximativ 120 de pagini informative de citit. Foile, aflate într-o mapă albastră, acopereau multe aspecte ale fenomenului OZN şi conţineau o mare cantitate de informaţii uluitoare pe care Lazar le-a studiat cu atenţie pe parcursul vizitelor sale acolo, încercând să-şi amintească cât mai mult cu putinţă din conţinutul lor. Datorită compartimentării informaţiei, n-a putut afla totul şi are îndoieli că ar exista cineva care să cunoască în întregime fenomenul. „Nu te informează asupra fiecărui aspect existent, deşi îţi oferă o idee generală asupra subiectului. Dar, în cazul meu, trebuia să mă ocup de propulsie şi de explicarea încâlcitelor procese care aveau loc în cadrul sistemului."

Lazar a aflat că Statele Unite puseseră mâna pe câteva nave spaţiale, deşi nu se specifica şi în ce condiţii. A văzut de asemenea şi rapoarte ale autopsiilor precum şi fotografii alb-negru ale unor cadavre de extraterestri (aparţinând tipului „cenuşiu“, cu capul mare şi lipsiţi complet de păr). Câteva fotografii înfăţişau diferite organe întinse pe o masă, având înscrise alături greutatea şi densitatea, iar altele erau prezentate în secţiune.

Părerea lui Lazar este că prin prezentarea acestor date era pregătit pentru etapa ulterioară: transmiterea unei experienţe petrecute se pare în timpul celei de-a doua vizite a sa la S-4.

NAVA

Lazar a fost şocat de prezenţa unor postere, afişate în incintă, reprezentând fotografia unui disc plutind la 3 picioare (90 cm) deasupra lacului secat din S-4, sub care era scris „EI SUNT AICI!“. Nava înfăţişată s-a dovedit a fi cea la care urma să lucreze el.

„Era incitant. Ce mai poţi să spui?“ comenta în 1989 Lazar despre prima sa întâlnire cu nava. „Bineînţeles, nu putem spune dacă era un dispozitiv extraterestru sau doar un aparat interesant pe care îl construiseră ai noştri. A trecut puţin timp până mi-am dat seama că era o navă extraterestră.“

Discul avea aproximativ 30-35 picioare (9-10,5 m) în diametru şi 15 picioare (4,5 m) înălţime şi se odihnea la sol în interiorul unui hangar. Nu se vedea nici un mecanism pentru aterizare sau ceva de acest gen.

„Când am fost condus în interiorul bazei mi s-a atras atenţia să nu spun nimic şi să privesc doar înainte, când am trecut pe lângă disc, îndreptându-mă către zona birourilor. Aşa am făcut, dar când am fost în dreptul lui l-am atins cu mâna, lasând-o să alunece în lungul obiectului. Nu sunt metalurgist; nu ştiu ce fel de aliaj era. Părea nou-nouţ - deşi nu ştiu cum arată o farfurie zburătoare nouă!“

Forma era asemănătoare uneia dintre navele înfăţişate în dubioasele fotografii făcute de una din persoanele contactate, Eduard (Billy) Meier, în Elveţia, iar Lazar a numit-o „Model Sport“ datorită aspectului ei neted. „Este un disc suplu, cu mici încreţituri pe suprafaţa sa şi se poate spune că asemănarea este incredibilă [cu fotografia lui Meier], Este realizat parcă prin presarea unei bucăţi de tablă. În vârf se află ceva ce seamănă cu nişte mici hublouri pătrate".

„Erau hublouri sau ceva asemănător?" l-am întrebat.

„Cel puţin aşa arătau, dar erau negre“, mi-a răspuns Bob.

„N-am putut privi prin ele aşa că nu ştiu să spun exact ce erau. Sigur mai exista un alt nivel acolo, sus, dar nu ştiu dacă era o cameră de observaţie sau altceva. Am presupus că acolo se afla centrul nervos al navei, adică echipamentul electronic, de control, de navigaţie şi pentru orice altceva se mai afla la bord. Am fost mereu curios să văd ce se află înăuntru, dar nu mi s-a permis niciodată accesul şi nu aveam idee cum se putea ajunge sus.“

Cu altă ocazie, Lazar a primit permisiunea să pătrundă în interiorul părţii inferioare a navei. „Avea aceeaşi culoare ca şi exteriorul - cred că cel mai bine semăna cu aluminiul lustruit, o culoare ternă. O coloană centrală urca din centrul discului. Peretele interior, căptuşeala navei, era imprimat cu arcade, cumva asemănător caselor în stil spaniol. Acestea acopereau de jur împrejur peretele. Nu ştiu dacă foloseau la susţinerea structurii. Lipseau câteva bucăţi dinăuntru, de parcă o consolă sau ceva asemănător fusese scos de acolo. Mai erau câteva scaune, o altă consolă care fusese păstrată şi reactorul.“

„Cum aţi intrat în navă?“ am întrbat eu. „Presupun că avea o uşă sau ceva asemănător?"

„Nu, uşa fusese îndepărtată şi nu se vedeau urme de balamale. Când pătrunzi într-o navă nu te uiţi să vezi cum era prinsă uşa; este mult mai interesant ceea ce se află în faţa ta. Muchiile erau stratificate, este deci posibil ca ceva să se fi îmbinat acolo. Două trepte duceau către intrare, dar nu aparţineau navei. Când păşeai în interiorul navei, spaţiul dinaintea ta se deschidea dincolo de nivelul primului etaj. Cu alte cuvinte, puteai vedea nivelul de dedesubt, având aspectul unui fagure, pe care îl şi puteai atinge cu mâna şi de aici se făcea accesul către fundul navei.“

Lazar a fost şocat de structura internă a navei, mai ales de lipsa oricăror muchii ascuţite. „Acestea erau rotunjite, sau mai curând tocite“, îmi spunea Lazar. Într-un interviu mai recent a explicat mai în amănunt. „Arăta de parcă ar fi fost făcută din ceară, încălzită o vreme şi apoi răcită. Toate aveau muchii line, rotunde în interiorul acestei nave, nu existau modificări abrupte de contur. Arăta de parcă totul fusese făcut dintr-o singură bucată.“

Scaunele, mai ales, erau ciudatc. „Scaunele se aflau doar la 1 picioare, 1,5 picioarc deasupra podelei. Arătau de parcă ar fi fost proiectate pentru copii!“ relata Lazar. 

Nu este posibil ca nava să fi fost construită pe Pământ'?

Lazar este ferm în această privinţă. „Discul pe care l-am văzut eu închis acolo nu era construit de Statele Unite“, spunea el în 1989. „Era categoric de origine extraterestră. Nu cunosc exact povestea acestor discuri, dar sunt cu certitudine nave extraterestre, produse de o inteligenţă extraterestră din materiale extraterestre. Noi încercăm să realizăm copii ale lor cu materiale şi tehnologie pământene. Porneşti de la un produs finit şi încerci să afli cum a fost construit.“

Potrivit altor relatări, Statele Unite au reuşit deja să copieze o parte din tehnica extraterestră. Un prieten de-al meu, Ron Banuk, conducea către Minncapolis în noaptea de 30 decembrie 1973, cu acceleraţia călcată la maxim, când a auzit la radio un anunţ, în care se spunea că un general din Air Force, recent pensionat, afirmase că guvernul Statelor Unite a descoperit secretul propulsiei OZN | şi a reuşit s-o reproducă. „Am căutat zadarnic în ziarele din zilele următoare o confirmare, o explicaţic sau o retractare a acestei declaraţii", mi-a spus Ron. „Posturile de radio nu spuneau nici ele nimic despre acest subiect."

Lazar afirmă că nu i s-a spus niciodată cum au ajuns navele la S-4. „Nu ştiu de unde le-am obţinut şi nici de câtă vreme. Nu ştiu nici dacă au fost pilotate până aici şi apoi oferite nouă ori s-au prăbuşit şi au fost reparate. Nu cred că s-au prăbuşit. Am avut şansa să lucrez la una din ele şi era în perfectă stare de funcţionare. Nu ştiu din ce aliaj era construită nava, dar cu siguranţă putem face şi noi ceva asemănător. Dar aspectele tehnice, sursa de energie, lucruri de genul acesta, nu le putem reproduce. Şi tocmai asta ne preocupă cel mai mult.“

PROPULSIE

Lui Lazar i s-a spus că sursa de energie a navei la care lucra era un „reactor cu antimaterie“.
„Există o coloană centrată [goală în interior] care se înalţă chiar din mijlocul navei, aceasta este ghidul de undă - undele gravitaţionale sunt canalizate prin el. Baza coloanei se conectează la reactorul cu antimaterie, care este o jumătate de sferă pe podeaua navei.“ Coloana centrală sau ghidul de undă, se prelungeşte către vârful navei şi se poate retracta în sus pentru a se îndepărta de reactor.

Reactorul în sine are dimensiunea unei mingi de baschet, afirmă Lazar. „Este o semisferă pe o mică tavă. Nu se încălzeşte. Producea un câmp ciudat în jur când l-am văzut funcţionând. Poate fi făcut să meargă mai în forţă; se comportă aproximativ ca doi magneţi cu aceeaşi polaritate puşi alături.

Printr-un anumit tip de reacţie produce un câmp gravitaţional, neînţeles deocamdată în întregime. Unul dintre lucrurile pe care ni le-au prezentat a fost modul de conectare a tuturor acestor elemente împreună.

Combustibilul este şi mai ciudat, relata Lazar în acest ultim interviu. „In tabelul elementelor ar ocupa locul 115. S-a speculat mereu că dincolo de poziţia 113-114, elementele devin din nou stabile... acesta este un element stabil. Există o anumită combinaţie „magică“ a protonilor şi neutronilor care modifică, elementele şi se pare că pe aceasta se bazează funcţionarea reactorului. Prin bombardare cu protoni, acesta se transformă în element 116 şi eliberează antimaterie, care reacţionează cu materia în cadrul [unei] reacţii numită de anihilare. Se pare că posedă un fel dc termocuplu, să-l numim, cu randament 100%, care produce energie şi un gen de unde gravitaţionale staţionare carc se propagă prin ghidul de undă, iar ei folosesc această energie suplimentară pentru a face tot ce au nevoie.“

Nava nu creează un câmp „antigravitaţional“, cum au presupus unii. „Este un câmp gravitaţional defazat faţă de cel curent“, explica Lazar unui ascultător în timpul unui interviu radio, în 1989. „Este aceeaşi undă gravitaţională. Faza poate varia de la 180 la 0 grade... într-o propagare longitudinală."

Elementul 115 nu există pe Pământ şi nu poate fi I sintetizat, afirmă Lazar, deoarece este un element „super-greu". „Din datele pe care le deţinem rezultă că elementul se găseşte în stare naturală şi se pare că se şi poate forma pe cale naturală, într-un loc unde ar exista o stea mult mai mare - poate un sistem solar binar sau o regiune unde se află o supernovă - un loc unde s-ar degaja suficientă energie pentru a sintetiza un astfel de element greu... Să ajungi la un element atât de îndepărtat din tabelul elementelor chimice nu este posibil pe cale artificială, oricât ai încerca. Să realizezi chiar un element mai uşor, ca 103, e nevoie de sume uriaşe de bani şi ar presupune să pui un element mai uşor într-un accelerator şi să-l bombardezi cu protoni, încercând să-i înfigi în atomii elementului respectiv. S-ar obţine o creştere de substanţă de câteva micrograme după o perioadă de timp incredibil de lungă.“

Se pare că discul foloseşte 223 grame din elementul 115 şi când i s-a ivit ocazia - mi-a spus Bob - a testat un eşantion acasă. „L-am dus într-o cameră cu ceaţă, folosită de obicei pentru a urmări drumul particulelor nucleare - mai ales a particulelor alfa - încercând să arătăm că forţa gravitaţională ar putea devia direcţia particulei. Am obţinut acest lucru şi am filmat pc casete video. Nu l-am furat de la bază. De fapt nici măcar n-a fost luat de la S-4; mi-a parvenit de la un alt laborator naţional care prelucrează substanţa într-o configuraţie necesară alimentării unui aparat de zbor; mi-a fost oferită."

Se pare că au fost procurate cinci sute de livre din elementul 115 în vederea desfăşurării unui studiu secret. Materialul are o culoare portocalie şi este extrem de greu, după câte mi-a spus Bob.


va urma