miercuri, 15 iunie 2016

Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (15)


Violeta Nastasescu






Biroul meu şi eu personal încercăm cât putem să nu îi dezamăgim.” în tot acest timp, mica prinţesă urmărise cu un interes tipic de copil mişcările şi gesturile persoanelor care participau la discuţie şi, la un moment dat, i-a surprins pe toţi punând întrebări pe cât de candide, pe atât de incomode: „Cine este doamna de acolo?” „Doamna de acolo, i-a explicat împărăteasa, o însoţeşte pe doamna preşedinte.” „Aha, înţeleg! Şi cine este doamna de alături?” „Doamna de alături este chiar soţia domnului preşedinte.” „Atunci, dacă ea este soţia domnului preşedinte, de ce vorbeşti şi te uiţi la doamna care o însoţeşte, şi nu direct la ea?” A urmat un moment de tăcere jenantă, după care împărăteasa i-a explicat fiicei sale cum erau folosite două limbi în loc de una, pentru o mai uşoară comunicare prin intermediul meu.

Această discuţie dintre mamă şi fiică a trezit interesul Elenei Ceauşescu, aşa că n-am putut să evit traducerea ei. Nu s-a simţit ofensată de judecata sinceră a copilei, a zâmbit şi a declarat cu simpatie: „Fată deşteaptă!”

Mi s-a dat mână liberă să explorez magazinele de lux din Teheran, îndeosebi pe cele care comercializau bijuterii, mătăsuri şi vestitele covoare persane. Nefiind familiarizată cu oraşul şi neavând încredere prea mare în abilitatea personalului ambasadei de a mă îndruma cum trebuie, am cerut sprijinul unei persoane de care eram sigură că posedă informaţia necesară. Aceasta era soţia ambasadorului iranian în România pe care o întâlnisem anterior la Bucureşti în timpul diferitelor reuniuni diplomatice. Ambasadorul, un bărbat extrem de cultivat, membru al familiei şahului, venise la Teheran împreună cu soţia pentru a fi prezent şi a lua parte la convorbirile oficiale şi activităţile politico-diplomatice pe parcursul vizitei preşedintelui român în Iran. Soţia sa era fiica unui înstărit diplomat turc, iar străbunicii ei avuseseră proprietăţi în Dobrogea, pe vremea când provincia făcea parte din Imperiul Otoman. Ea îşi amintea cu nostalgie de perioada copilăriei, când se juca cu copiii din localitate, de la care învăţase o română stricată. Pentru ea, acea perioadă era denumită „vremurile bune de altădată” . Şi eu îmi petrecusem copilăria în Dobrogea, o provincie cosmopolită în care românii locuiau laolaltă cu turci, bulgari, ruşi, greci şi ţigani, fără a mai pune la socoteală tătari şi alte naţionalităţi orientale. Fiecare îşi avea propriile tradiţii, propria religie, limbă şi cultură. Impărtăşindu-ne una alteia amintirile de dinainte de război despre acea regiune minunată, stabiliserăm o relaţie prietenească ce m-a încurajat să o abordez în chestiunea comisioanelor mele din Teheran. Urmându-i sfaturile, mi-am folosit timpul liber pentru a vizita câteva superbe magazine de bijuterii din oraş, dintre care unul putea uşor şi cu succes concura cu toţi Tiffany din lume. Montate în aur şi platină şi etalate pe nuanţe de culori şi mărimi, pietre preţioase de felul diamantelor, rubinelor, topazelor, smaraldelor şi safirelor îţi tăiau răsuflarea. I-am descris în detaliu locurile pe care le-am vizitat, dar nu a fost interesată decât de câteva materiale de mătase pe care le-a cumpărat pentru ea şi fiica ei, după cum am bănuit.

Atunci a venit problema cadourilor. Acesta constituia întotdeauna un moment important în toate vizitele la nivel înalt, când gazdele şi oaspeţii schimbau acele daruri pe care le considerau cele mai reprezentative pentru cultura şi arta ţării  respective. Din experienţa pe care o dobândisem, îmi devenise evident că în ţările occidentale darurile oferite de preşedinţi şi chiar de monarhi nu sunt preţioase în sine, ci au numai o valoare simbolică, de exemplu o monedă special bătută purtând efigia vreunei personalităţi istorice. Dimpotrivă, în Orient darurile sunt opulente, constând din obiecte de aur sau argint sau bijuterii de o valoare deosebit de mare. Este un obicei tradiţional, care cred că datează din timpuri imemoriale.

In principiu şi ca o chestiune de rutină, vizitatorii la nivel înalt ofereau întotdeauna daruri care mie mi se păreau simbolice şi inacceptabil de ieftine: feţe de masă din mătase sau bumbac brodate cu modele populare, oale pictate de mână cu motive florale şi geometrice de tip Epoca Fierului şi alte lucruri de acest fel. Nu am comentat niciodată calitatea precară şi banalitatea obiectelor.

Le cunoşteam gusturile şi ştiam cât de strânsă le era mâna când se punea problema de a da. De fiecare dată când îmi cerea să pregătesc asemenea cadouri pentru a fi înmânate reprezentantului Protocolului local obişnuiam ca mai întâi să solicit tipsii de argint pe care să le etalez artistic, astfel încât să amplific măcar valoarea lor simbolică în ochii celor care le primeau.

De această dată situaţia era oarecum diferită, întrucât cei doi ştiau că la rândul lor vor primi daruri de mare valoare din partea gazdelor. Şeful Protocolului iranian dăduse de înţeles că înseşi fiicei cuplului i se va oferi un frumos cadou, deşi aceasta nu venise cu delegaţia.

„Violeta, du-te şi aruncă-ţi o privire la lucrurile pregătite pentru şah şi pentru Farah! Sunt acolo nişte cojoace, vezi dacă le-ar veni bine copiilor. I-ai văzut, aşa că o să-ţi dai seama!”

Primind aceste scrisori de acreditare m-am dus în camera unde fuseseră depozitate cadourile, care se aflau deja aranjate potrivit rangului, sexului şi vârstei beneficiarilor. Persoana însărcinată cu pregătirea şi repartizarea obiectelor era şeful ceremonialului de la Comitetul Central al Partidului. Un om îndatoritor, opus predecesorului său, care la acea dată dispăruse în neagra veşnicie; un om faţă de care mă simţeam îndatorată pentru amabilitatea şi înţelegerea pe care mi le arăta în clipele de restrişte, nu puţine.

L-am găsit ocupat cu sortarea cadourilor, unele deja la vedere, altele aşezate în cutii de carton împachetate în hârtie strălucitoare. Atenţia mi-a fost atrasă de această a doua categorie, aşa că l-am întrebat ce conţin. „O, aici sunt câteva vaze şi alte obiecte decorative din porţelan foarte fin. Sunt foarte valoroase, te asigur că nu ai mai văzut aşa ceva în viaţa ta!” Mi-a stârnit curiozitatea. Văzusem în viaţa mea numeroase mărci celebre şi mă îndoiam că porţelanul românesc se ridica din punct de vedere calitativ la nivelul rivalelor sale din străinătate - Meissen, Wedgewood, Limoges, Sevres, Herend şi multe altele. „Atunci, deschide-mi şi mie o cutie, te rog, aş dori să văd şi eu o piesă.” ,Violeta, nu pot, toate sunt împachetate aşa de frumos şi nu voi putea să le mai împachetez cum au fost ele pregătite şi cum le voi trimite şahului şi împărătesei.” Bazându-mă pe acreditarea ce-mi fusese acordată, n-am cedat şi am continuat să insist: „ Te rog frumos, numai una, ca să-mi faci pe plac!” In acest moment cine intră în cameră? Nimeni alta decât Elena Ceauşescu, pentru a verifica stadiul pregătirilor. „Ei bine, Violeta, cum staţi? Aţi aranjat lucrurile?” I-am explicat că n-am putut încă termina de aranjat pentru că nu aveam cum să ştiu ce se afla în cutii. Convingându-se că mi se dăduse mână liberă să inspectez cutiile, şeful Protocolului se învoi: „In regulă, o să deschid una.” A început să desfacă tacticos şi cu deosebită grijă o cutie de dimensiune medie. Când a terminat, a privit în interiorul cutiei fără să mai facă vreo mişcare. M-am uitat la el şi i-am văzut faţa împietrită, privind fix ca şi când s-ar fi găsit în faţa unei stafii. Pe moment am crezut că este victima unui atac de cord şi l-am întrebat dacă se simte bine. Nu mi-a răspuns, dar s-a uitat la mine cu gura deschisă, căutând mai mult aer şi apoi s-a holbat din nou la conţinutul cutiei. M-am apropiat, am privit la rândul meu înăuntru şi am rămas perplexă: vaza era nu crăpată, nu ştirbită, ci spartă în zeci de bucăţi împrăştiate pe fundul cutiei. înainte de a putea spune vreun cuvânt, ea a aruncat o privire rapidă în direcţia mea, suficient ca să-şi dea seama că ceva nu era în regulă. S-a dus direct la cutia deschisă şi a văzut catastrofa. în momentul următor a izbucnit într-o furie de nedescris, ţipând în gura mare, ca scoasă din minţi. Prima ei grijă a fost să-l găsească pe vinovat. „Uite ce mi-au făcut! Nu-s buni de nimic! Cine s-a ocupat de cadouri? Să vină imediat la mine!” Vocea ei stridentă trebuie să se fi auzit în tot palatul, deoarece uşa s-a deschis şi în cadrul ei a apărut însuşi preşedintele, intrigat de explozia de furie a soţiei lui. „Ce se petrece aici, Leano? Ce s-a întâmplat?” „Uite ce s-a întâmplat. Au spart vaza în bucăţi! Ce facem acum?” Şi începu din nou să strige şi să blesteme pe încă neidentificaţii idioţi care nu fuseseră în stare să rezolve nici cea mai mică sarcină care li se dăduse. Preşedintele a încercat să rămână calm. Nimeni nu ar fi bănuit că sub această mască fierbea de mânie. Pe un ton reţinut se mărgini să spună: „Desfă celelalte cutii!” Domnul Bârlea se apucă de treaba destul de grea a ruperii ambalajelor, deschizând rând pe rând cutiile şi dezvăluindu-le conţinutul, toate în aceeaşi stare jalnică: ireparabil sparte. Elena Ceauşescu a început să examineze cutiile şi, la un moment dat, a exclamat supărată: „Şi papagalii!” Aveam să aflu mai târziu că printre galeurile selecţionate de eruditul expert figurau, dintre toate păsările imaginabile, doi papagali, deşi nu erau deloc reprezentativi pentru fauna României.

In tot timpul acestui episod am fost martora mută a secvenţei rapide de evenimente, retrasă într-un colţ al camerei şi nescoţând nici măcar un singur cuvânt. Nicolae şi Elena Ceauşescu au părăsit camera, iar eu, văzându-1 pe preşedinte atât de calm şi crezând că, în consecinţă, furtuna se sfârşise, cel puţin temporar, am şters-o ă l’anglaise, fără a fi observată. Seara, Lili, cea etern bine informată despre aproape tot ce se întâmpla, mi-a spus că furtuna a continuat să se dezlănţuie aprig şi după ce am părăsit camera. Cuplul a revenit făcând un scandal de toată frumuseţea, vărsându-şi mânia pe capul principalului vinovat, care era - ghiciţi cine? - chiar interpretul preşedintelui, cel ce-mi mâncase sufletul de la bun început. Totdeauna am ştiut că Dumnezeu cel mare şi bun loveşte pentru a-i pedepsi pe cei răi în moduri neaşteptate, numai de el ştiute. Dar nu mă gândisem că pedeapsa va veni atât de repede. Când nu era nevoie de el ca interpret, era folosit la sediul Comitetului Central al Partidului la tot felul de treburi. De această dată, primise sarcina să se ocupe de selectarea, împachetarea şi expedierea cadourilor. Am aflat de la Lili că stătuse în picioare, în stilul Uriah Heep care îi era uneori caracteristic, sub salvele de săgeţi aruncate asupra lui până când muniţia a fost epuizată. Am înţeles că a rezistat foarte bine atacului cu pielea lui de pahiderm. In ziua următoare a avut tupeul, care nu-i lipsea niciodată, să vină la mine şi să-mi spună: „Probabil că te-ai bucurat de ce mi s-a întâmplat ieri!” I-am dat un răspuns rece, folosind aceleaşi cuvinte pe care le folosise el atunci când m-a repezit: „Dacă m-am bucurat sau nu, asta nu-i treaba ta!”

Atât despre mica bestie. Promit cititorului că nu-1 voi mai plictisi vorbind de creatură. De fapt, după acea vizită nu a trecut mult timp până când a dispărut şi el din scenă şi din raza mea vizuală pentru totdeauna.

Soluţia crizei cadourilor a fost simplă, dar costisitoare. Laordinul preşedintelui, ambasada a trimis o telegramă la Bucureşti cu instrucţini către cei de la partid să expedieze imediat la Teheran cu un avion special un nou set de porţelanuri, controlate şi ambalate cu grijă. In câteva ore delegaţia a intrat în posesia preţioaselor cutii. Şeful ceremonialului s-a grăbit să le livreze Protocolului iranian şi de acolo către destinatarii respectivi.

Ne aflam în ultima zi a vizitei, iar cuplul prezidenţial, mai ales ea, aştepta impacientat ca gazdele să întoarcă darurile. Ziua se scurgea pe nesimţite, era târziu după-amiază şi de la şeful Protocolului iranian nu se vedea niciun semn. Avea un birou la parterul palatului, nu departe de camera mea unde mă retrăsesem, ocupându-mă, ca toţi ceilalţi, de împachetarea bagajului în vederea plecării în dimineaţa următoare. Din camera mea îl auzeam pe nefericitul Bârlea foindu-se nervos şi făcând tot timpul naveta între parter şi primul etaj unde se afla apartamentul cuplului, pentru a-1 ţine la curent cu evoluţia situaţiei. Am deschis uşa şi l-am văzut pe coridor. „Ce se aude?” l-am întrebat. „Ce să se audă? Se aude că iranienii întârzie cu cadourile şi ea mă tot presează inutil să fac ceva. Este foarte nervoasă şi zice că personalul Protocolului umblă în cadouri. Nu înţelege că nimeni în minţile lui nu ar face aşa ceva, şahul nu ar ezita să-i taie capul.”

Era deja seara şi încă nu se întâmplase nimic, iar încordarea creştea periculos pe etaje. Bârlea mai avea puţin până să se prăbuşească, ajunsese la capătul puterilor, când, dintr-o dată, a venit vestea că sosiseră de la palatul şahului un număr de colete. S-a repezit la biroul şefului Protocolului iranian, i-a smuls practic din mână coletele pe care se aflau scrise numele preşedintelui şi al soţiei sale şi, în momentul următor, şi-a luat zborul pe treptele scării, urcându-le câte două, pentru a le înmâna nerăbdătoarei „prime-doamne”.

Cu aceasta, calmul a revenit în reşedinţă, spre uşurarea tuturor. La Golestan se instalase liniştea, iar membrii delegaţiei şi întregul personal se pregăteau să se ducă la culcare. Terminând bagajul, şi eu intenţionam să fac acelaşi lucru - era deja târziu când am auzit o bătaie în uşă. Am deschis şi în cadrul ei a apărut şeful Protocolului iranian, care ţinea în mână o cutiuţă frumos împachetată, cu blazonul imperial deasupra. Mi-a înmânat-o, declarând ceremonios: „Aceasta este în semn de apreciere din partea Majestăţii Sale Şahul Iranului şi a împărătesei Farah.” I-am mulţumit, am închis uşa şi, împinsă de curiozitate, am despachetat pe loc cutiuţa şi am deschis-o. Spre marea mea surpriză, înăuntru se afla o superbă broşă de aur, bătută în diamante şi turcoaze de cea mai bună calitate. Am scos-o din cutie şi am pus-o într-o punguţă de catifea în care îmi păstram celelalte bijuterii şi pe care o purtam întotdeauna cu mine în poşetă. Nu aveam nicio îndoială că, în baza instrucţiunilor date de Elena Ceauşescu privind cadourile primite de la diferite persoane, broşa urma să fie rechiziţionată pe loc.

In dimineaţa următoare eram în picioare şi gata pregătită chiar înaintea celorlalţi membri ai personalului, aşteptând răbdătoare începerea programului. Şeful Ceremonialului, şi el treaz de la primele ore ale dimineţii, mi-a bătut la uşă. „Nu vreau să te deranjez sau să te necăjesc, Violeta, dar vrei să-mi spui şi mie dacă te-ai dus la biroul iranienilor să-ţi ridici cadoul?” „N-aş face niciodată un lucru atât de nepotrivit, poţi fi sigur de asta. Realitatea este că şeful Protocolului a venit la mine la uşă aseară ca să-mi dea cadoul.” Domnul Bârlea a insistat: „Iartă-mă, dar pot să ştiu ce cadou ţi-a dat? Tovarăşa ar putea să mă întrebe şi trebuie să-i spun.” Eram pregătită cu răspunsul: „O broşă mică.” Mi-a mulţumit şi a plecat fără să mai spună ceva. După aceea nu am mai auzit nimic din partea lui în legătură cu broşa, indiciu clar că, în zarva pregătirilor de plecare şi fericită că intrase în posesia râvnitelor cadouri, Elena Ceauşescu uitase sau renunţase să se mai intereseze de mine.

Basmul se terminase. Privind la şahul Reza Pahlavi şi la împărăteasa Farah cum făceau cu mâna zâmbitori oaspeţilor lor, în semn de drum bun, mă gândeam cât de bogaţi şi de puternici erau; cât de adânc şi ferm înrădăcinaţi se aflau în vârful piramidei politice şi sociale din Iran. Cum era să ştiu că, chiar la acea dată, şahul suferea de o afecţiune incurabilă ce-i măcina încet, dar sigur, sănătatea? Cum era să ştiu că regimul său, asemenea sănătăţii sale, era ros din interior de nemulţumire şi ură? Nimic nu se vedea la suprafaţă. Şi totuşi, la numai câţiva ani după vizită, regimul s-a prăbuşit ca un castel de cărţi de joc, odată cu puterea sa şi a câtorva din jurul său, ce s-a dovedit în final a nu fi altceva decât un fum amăgitor. Bolnav şi plin de amărăciune faţă de lipsa de recunoştinţă din partea supuşilor săi şi sub presiunea evenimentelor, şi-a părăsit ţara fără a mai reveni. Respins acasă, a încercat zadarnic să-şi găsească refugiul în ţări despre ale căror lideri credea că îi sunt prieteni devotaţi pe viaţă, dar avea să se confrunte cu ingratitudine şi indiferenţă cinică. Cu toate acestea a existat un om de caracter, care a ştiut să răsplătească generozitatea cu generozitate şi care a oferit ospitalitate unei familii nobile, aflată în nevoie. Acolo şahul a găsit adăpost, protecţie şi, în cele din urmă, pacea.

O lecţie de învăţat, dar nu pentru familia Ceauşescu. Ei continuau să fie orbi şi surzi în faţa unor atari dezastre ce se abăteau asupra unor oameni care se credeau stăpâni absoluţi pe tărâmurile proprii - Talbot, Reza Pahlavi, Haile Selassie şi mulţi alţii. Nu auziseră de vorba înţeleaptă a englezilor: „Totul este imposibil până când se întâmplă”. Puterea lor absolută nu părea că se va prăbuşi vreodată, aşa ceva era imposibil - până în momentul în care s-a întâmplat.


va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu