vineri, 10 iunie 2016

Alexandru Ghica, prinţ modest fără făţărnicie (III)


grupaj



Prințul Alecu Ghica – Avocat neînfricat al poporului român


Aici se afla prințul Alecu Ghica, fost șef al Siguranței Statului sub legionari, magistrat cu zece înaintași care stătuseră pe tronurile Munteniei și Moldovei. Era din Iasi, figură frumoasă, bine pregtit, cu o ținută demnă, senin și blând, deloc distant, avea o condamnare de 12 ani. […] După o lungă despărțire m-am reîntâlnit cu prințul Alecu Ghica.







Peregrinase prin multe locuri, mai ales la Jilava și la Interne la București. Fusese condamnat la 12 ani de muncă silnică. Când i s-a terminat pedeapsa dată de Antonescu, cu o reducere de un sfert din ea, comuniștii nevoind să-l elibereze l-au dus la București să-i facă un nou proces, fără să mai fi făcut ceva.
Dar în sala de ședinte, în fața completului de judecată, el a refuzat să răspundă la interogatoriul pentru identificarea persoanei sale. Şi astfel, procedura de judecată nu se putea îndeplini. Ei l-au întrebat:
– De ce nu răspunzi?
– Fiindcă nu vă recunosc ca justiție legitimă a poporului român. V-ați așezat peste poporul român prin forță, puși de o putere străină. Poporul român nu v-a ales, nu v-a dorit și nu vă dorește. Stați și astăzi peste poporul român sustinuți de ruși. Dacă poporul român ar fi liber să se pronunțe v-ar respinge imediat. Deci sunteți o justiție străină, reprezentați interesele unei puteri străine și nu sunteți legitimați a judeca pe fiii poporului român.

Declarându-l nebun, l-au trimis la un spital de psihiatrie. Dar doctorii l-au declarat sănătos.
– Şi așa, îmi spuse, nu mi-au putut face al doilea proces. M-au reținut, dar reținerea mea nu mai are un suport legal. Să văd ce vor face de acum încolo. La Jilava m-am întâlnit cu unii dintre cei de la serviciul secret (Siguranța) de sub Antonescu, continuă el, care erau acum condamnați si ei la ani mulți și nu știau cum să-și ceară iertare pentru greșelile ce le-au făcut cu noi. Unul dintre ei a plâns fiindcă refuzam să iau din bunătățile ce i le-a adus soția, considerând că așa nu-l iert. Am stat si cu Ion Stănescu care m-a rugat stăruitor să cer iertare unui popă din Bacău, fost profesor, „pe care l-am condamnat fiind cu totul nevinovat și pentru care am regrete mari.” Nu-și mai amintea numele, dar după ce i-am spus eu câteva nume, Stănescu exclamă:
– Da, da! Acesta e, Grebenea.
L-am iertat de mult, precum i-am iertat pe toți care au contribuit cumva la necazurile mele. Au intrat acum și ei la pușcărie ca să se arate că roata vieții se învârte mereu și cei de sus oricând pot să fie coborâți jos. De aceea trebuie să ne purtăm astfel ca atunci când suntem sus să nu facem acte care să ne îngrijoreze când valurile vieții ne vor azvârli jos. Dictonul rușilor:„După fiecare judecător și milițian fuge o zeghe de deținut” pare a fi îndreptățit.

Prințul mi-a povestit multe cu privire la cum vede el dezvoltarea lucrurilor la noi și în lume. Era într-o bună stare de spirit. Nu regreta faptul că a fost legionar și că i-au fost rezervați atâția ani de temniță, atât de grei. Nu acuza pe nimeni de greșelile guvernării legionare din 1940, căci stia că în Miscare se strecuraseră agenți străini care au lucrat la compromiterea Mișcării și care au făcut tot ce e posibil pentru a crea dușmănie între ea și popor.

Rebeliunea din ianuarie 1941, prințul o numea lovitura de stat a lui Ion Antonescu pentru răsturnarea legionarilor de la putere. Iar legile draconice ce le-a adus Antonescu după „rebeliune”, cu lipsa dreptului la recurs, au evidentiat asprimea caracterului acestui om numit „câinele rosu” de unii ofițeri care l-au cunoscut. Lipsa dreptului de recurs i-a împins pe unii judecători la cele mai mari fărădelegi și Antonescu nu trebuia să le dea acest prilej.

Regretul lui Antonescu după ce a fost adus din Rusia pentru procesul său din mai 1946: „Îmi pare rău de băieții aceștia că au rămas în temniță, pentru că unii erau băieți buni și i-am băgat de-a valma în temniță”, arată că era conștient de greșeala ce o făcuse cu noi. Dar marele criminal a fost Eugen Cristescu, seful serviciului secret, care i-a prezentat o imagine răsturnată a situației și și-a înșelat stăpânul.

Deși un mare dusman al nostru, totuși nu ne-am bucurat că Antonescu a fost dat rușilor și nu englezilor. Cei ce l-au arestat în frunte cu regele trebuiau să aibă în vedere unde-l trimit după arestare și nu să-i surprindă evenimentele. Toți sunt vinovați de această lipsă de patriotism. Antonescu a fost conducătorul țării și pentru obrazul țării nu trebuia predat celor mai mari dușmani ai lui. Ghica avea știri despre familia lui și mi-a spus că cei trei fii ai lui se dezvoltau frumos și era mulțumit de ei.

Nu rețin momentul de despărțire de Alecu Ghica, căruia i-am păstrat în inimă o amintire dintre cele mai frumoase.
Am auzit mai târziu că nu l-au eliberat, ci l-au trimis ca servitor la o crescătorie de porci, într-o pozitie de semi-liber, unde a fost vizitat de copiii lui ce l-au găsit ca ”porcar”, dar care câștigase simpatia tuturor ”porcarilor” de acolo.

Doamne! Cât de mult și-au bătut joc comuniștii de oamenii noștri din clasele de sus! Vintilă Brătianu a fost pus la canal să facă cizmele milițienilor, să le lustruiască.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)



Ghica – Prinț și la propriu și la figurat


Iarna din 1963-1964 a fost cea mai grea perioadă din toată detenţia mea. Atunci, am executat un număr de 65 zile de izolare, singurul care m-a depăşit în domeniul pedepselor fiind prinţul Alexandru Ghica, care a executat peste 70 de zile. Nu vreau să fac nici o comparaţie cu această personalitate marcantă a neamului românesc şi a celor întemniţaţi pentru o idee în slujba unui ideal atât de mare, atât de sfânt, sunt însă obligat să scot în evidenţă acest lucru.

După câte ştiu, prinţul Ghica nu a reuşit să scrie şi să-şi publice memoriile. Măcar pe această cale să fie cunoscute suferinţele acestui mare om.

Pe aripa stângă a Celularului, începând de la celula 1 şi până la a 20-a, am stat izolaţi ultimele zile din noiembrie, decembrie şi douăsprezece zile din ianuarie, cu un regim straşnic de sever şi, din acel moment, pedepsele au început să se ţină lanţ. În luna decembrie, un ger cumplit m-a prins într-o celulă ai cărei pereţi erau împroşcaţi cu grund şi sare pentru a menţine continuu umiditatea în încăpere. În celulele de izolare din secţia I, mâncam o singură dată la trei zile iar seara primeam apă rece amestecată cu sare. Timp de 17 ore eram nevoit să mă plimb prin celulă până ce, extenuat, cădeam pe cimentul rece, îngheţat. Îmi aduc aminte că un gardian a spus că afară este un frig groaznic şi că termometrul ar fi coborât la -20 grade Celsius. Ştiu că atunci administraţia temniţei a făcut singura excepţie cu noi, scoţându-ne pe toţi de la izolare şi trimiţându-ne în celulele de unde plecasem.

Acolo, m-a primit zâmbind prinţul Alexandru Ghica, prinţ şi la propriu, şi la figurat, un mare domn al pământului. Vorbind despre dimensiunile acestui om, l-aş alătura marilor cavaleri medievali plecaţi din inima Europei să elibereze Ierusalimul, sau Ceahlăului care domină întinsa Moldovă până departe, peste hotare. Cei care am luat atitudine în faţa reeducării trebuia să stăm continuu sub teroare, una din modalităţi fiind şi cea de a spăla duşumeaua celulei, chiar şi de două ori pe zi, aruncând apă cât mai multă care nu mai apuca să se usuce şi al cărui abur îl trăgeam în plămâni. Executam cu rândul această silnicie. N-am uitat niciodată că, ori de câte ori îmi venea rândul, prinţul Ghica nu mă lăsa, pe considerentul că sunt bolnav. Făcea el această operaţie şi pentru mine, intrând pe burtă pe sub paturi şi frecând o duşumea care, pe zi ce trecea, parcă se subţia tot mai mult.

Pe 13 ianuarie 1963, am fost scos din celular şi dus în Zarcă. Luni de zile mai târziu, prin noiembrie a aceluiaşi an, am fost scoşi cu forţa din Zarcă şi duşi în fosta sală de mese, unde aveau loc şedinţele reeducaţilor, patronate de casapul Gheorghe Crăciun. Când ne-am apropiat, am dat cu ochii de mai multe personalităţi, cunoscute în România şi străinătate, care trecuseră – de voie, de nevoie – în tabăra opusă.

Victor Biriş, care se afla printre aceştia, şi-a încrucişat privirile cu prinţul Ghica. Buni prieteni, amândoi executau un mandat din ianuarie 1941. Ceea ce îi diferenţia era faptul că acum se situau pe poziţii opuse.
– Ce faci, Alecule? întrebă Victor Biriş.
– Bine! îi răspunse prinţul. Dar tu ce faci, ce cauţi acolo? Tu, Victore, crezi că, într-adevăr, e bun locul unde stai?
– Da, sunt convins că este bun.
– Şi, dacă vei ajunge la convingerea că alegerea ta nu este bună, ce vei face?
– Mă voi sinucide! veni răspunsul…
– Ei, bine, Victore, te vei sinucide!

În urma decretelor de graţiere din 1964, s-a eliberat şi Victor Biriş. Câţiva ani mai târziu, în gara din Mediaş, întâlnindu-l întâmplător, un fost camarad de temniţă îi zise:
– Ei, Victore, ce zici de poziţia ta din Aiud?!
În gară, tocmai intra un accelerat care venea de la Cluj. Prinzându-l de braţ, i-a spus:
– Un moment, te rog! Şi Biriş a plecat în grabă ca şi cum ar fi văzut pe cineva care nu trebuia pierdut, îndreptându-se spre trenul care sosea. În doar câteva clipe, de pe peron, Biriş făcu un salt, ajungând exact sub roţile acestuia…«
– Ce faci, Alecule? întrebă Victor Biriş.
– Bine! îi răspunse prinţul. Dar tu ce faci, ce cauţi acolo? Tu, Victore, crezi că, întradevăr,e bun locul unde stai?
– Da, sunt convins că este bun.
– Şi, dacă vei ajunge la convingerea că alegerea ta nu este bună, ce vei face?
– Mă voi sinucide! veni răspunsul…
– Ei, bine, Victore, te vei sinucide!”
Acesta a fost deznodământul dialogului dintre cei doi foşti camarazi şi prieteni.

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)



Alexandru Ghica – glasul mărturisitor al unui popor umilit


Într-una din zilele următoare au fost deschise uşile celulelor şi toţi deţinuţii scoşi afară pe balustradă. La etajul doi se afla maiorul Muntean, în mijlocul unui grup de jandarmi cu automatele îndreptate înspre noi. Era în uniformă de magistrat cu mâinile într-o pelerină. A început dispreţuitor:
„Uitaţi-vă la voi şi vă vedeţi cum arătaţi, şi voi aţi vrut să conduceţi România! Vedeţi-vă halul în care aţi ajuns! Cereţi-vă iertare până se mai găsesc dintre cei dispuşi să vi-o acorde! De azi înainte voi avea grijă ca Aiudul să fie închisoare, nu pension.”
Într-adevăr deţinuţii arătau jalnic. Unii înalţi, îmbrăcaţi în haine scurte păreau sperietori de păsări, alţii mici cu haine mari păreau cerşetori. Bonetele de puşcăriaşi şi feţele nebărbierite (că au fost ridicate şi uneltele de ras) ştergeau orice urmă de personalitate ale chipurilor. Ne uitam unii la alţii şi nu ne recunoşteam.

Maiorul Muntean a continuat batjocoritor şi ameninţător încă o bucată de vreme, apoi a întrebat dacă are cineva ceva de spus. A luat cuvântul Alexandru Ghica. Era dintre puţinii pe care orice uniformă nu-i putea reduce calitatea lui de a fi impunător.
„Sunt Alexandru Ghica…”.
“Ai fost, interveni maiorul cu răutate, acum eşti un număr!”.
“Şi voi rămâne Alexandru Ghica, domnule maior Munteanu! Am de spus că în istorie, batjocura şi umilirea unui popor se întoarce împotriva celui care o porunceşte şi a celor care o execută”.
„Destul”, răspunse maiorul Munteanu nervos, „intraţi în celulă!”. Noii gardieni se repeziră să execute ordinele. Trebuie spus că odată cu războiul, în rândul poliţiei, jandarmeriei şi pazei închisorilor a apărut un aflux de personal recrutat din toţi învârtiţii şi protejaţii regimului, gata să execute orice ordin numai de a scăpa de front.

(Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng dar nu se îndoiesc. La pas prin frăția de cruce)



Mărturia unui sfânt – Alexandru Ghica


Într-o duminică dimineața – se auzeau clopotele bisericilor din oraș – ne-au scos pe toți, au mai adus din celular, din secții, din fabrica, în jur de 2000 de oameni. În “bomba” în care se făcuse trierea noastră în 1959 se adunaseră bănci, iar pe o platforma de scânduri mai ridicată, masa prezidiului, la care după ce s-a umplut sala au luat loc Crăciun, doi civili foarte eleganți, ofițeri și nelipsitul “Rodica”, secretar.
Au fost aduși cei din Zarcă și puși în primele rânduri. Niște umbre printre care prințul Ghica și alți fruntași ai vieții politice din 1940.

De o parte, puterea reprezentată prin colonelul Gheorghe Crăciun și de cealaltă, un fost demnitar, un prinț a cărui demnitate n-a putut fi îngenunchiată în 20 de ani de suferință. Alexandru Ghica fusese șeful Siguranței statului în timpul guvernării legionare. Primul, comunist pus unde era de către partid, iar celalat convins de noblețea cauzei pentru care purta lanțuri din 1940. Era deci de 21 de ani la Aiud.
Crăciun: – “Ați vândut țara nemților! Ați trădat interesele poporului român!”
Ghica: – “Și voi rușilor! Noi le-am dat nemților grâu și petrol, voi ați vândut sufletul neamului! Vă va judeca istoria. Aș vrea să trăiți până atunci, să vedeți cum vă vor blestema fiii și nepoții că ați fost slugile diavolului de la răsărit!1 Comunismul e o utopie, d-le colonel! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va dovedi. Pe noi o să ne terminați, dar veți fi blestemați, din neam în neam, de copiii și nepoții voștri, cărora le-ați închis ochii de dragul unei idei sortită eșecului! Noi cei de aici vă iertăm, dar istoria nu iartă!”
Crăciun: – “Deținut Ghica! Nu mai ești șeful siguranței statului! Când vorbești cu mine să stai în poziție de drepți!”
Ghica: – “Tu ar trebui să stai în genunchi în fața acestei mulțimi de martiri, care duc crucea unui neam, pe care voi îl răstigniți în fiecare zi de peste 20 de ani!”
Se ridicase drept, alb, demn și în clipa următoare la un semn al lui Crăciun a fost ridicat.
A fost scos din adunare, dar din ușă s-a întors și a strigat:
“- Prefer să mor aici, decât în libertatea voastră!”
O mână i-a acoperit gura. Ca el au mai fost câțiva pe care nu i-au mai adus la mărturisirile ce se făceau.

1. Observăm câtă luciditate a dobândit prințul Ghica în toți acești ani de temniță, luciditate care depășea condiția de moment a prigonitului și a prigonitoului. Mai mult decât atât, mărturisirea s-a dovedit a fi profetică deoarece colonelul Gheorghe Crăciun a apucat să trăiască până la dărmarea comunismului, și să vadă căderea în dizgrație a tuturor comuniștilor în ochii generațiilor următoare.
Totodată, această mărturisire a prințului, pe lângă caracterul ei profetic, arată și curajul neînfricat de a rosti adevărul cu prețul vieții deoarece câteva zile pedeapsă cu izolarea, după atâția ani de temniță, puteau însemna chiar moartea.
2. Aici se poate surprinde iubirea de vrăjmași a prințului Ghica, cea mai înaltă treaptă a iubirii creștine. ”Noi cei de aici vă iertăm” este iertarea pe care prințul Ghica o acordă asupritorilor săi chiar în acel moment, în numele tuturor deținuților, în prigoniri fiind încă, la fel cum Hristos Domnul și-a iertat vrăjmașii, răstignit fiind pe cruce. Totuși este drept că ”istoria nu iartă” pentru că oricâtă iertare ar primi un prigonitor, el va cădea în dizgrația generațiilor viitoare atâta timp cât nu și-a însușit pocăința, deci iertarea acordată de întreaga Biserică. Apoi, în istorie, memoria martirilor este și ea o formă de justiție față de cei care i-au martirizat.
Pe de altă parte, prevestirea sentinței dată de generațiile viitoare poate fi interpretată și ca o ”palmă rece” prin care prințului Ghica a încercat să-și trezească prigonitorii la realitate, de a-i determina să se desprindă de ateism și ura luptei de clasă care i-a orbit, pentru ca prigonitorii să realizeze că ideologia comunistă este una sortită eșecului indiferent de aparența victoriei de moment.
3. Prin aceste cuvinte, prințul Ghica se face apărător al tuturor mărturisitorilor din temnița Aiudului, a căror demnitate era sistematic călcată în picioare de colonelul Gheorghe Craciun.
4. Prințul Ghica era conștient că România la acea vreme era defapt o temniță mai mare decât cea de zid, așadar o pseudo-libertate. Despre tragismul acestei situații va da mărturie Ioan Ianolide în memoriile sale: ”Acum părăseam cu toţii temniţa, slabi, zdrenţăroşi, murdari, umbre ale celor ce fusesem cu 20 de ani în urmă. Mulţi au plecat pe tărgi fiind bolnavi. Toţi arătam jalnic. Aşteptam în fiecare staţie să ne aresteze şi să se termine gluma asta proastă dar ne înşelam: mergeam de fapt spre temniţa cea mare. Mi se părea că port în mine un mormânt, că mă mişc într-un mormânt şi că mă duc spre un mormânt. O, îmi spuneam, cât de fericiţi sunt cei ce au murit şi n-au mai apucat să trăiască amărăciunea acestei eliberări!”

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, Ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, p. 93)



Omul care din iubire de vrăjmaș a renunțat la propria lui libertate


Prințul Alexandru Ghika, fost șef al Poliției Capitalei în scurta perioadă de guvernare legionară din 1940-41, condamnat, după căderea acesteia, la muncă silnică pe viață și dus laAiud pentru ispășire, se pomeni într-o zi a anului 1951 că este luat din penitenciar și dus în beciurile Ministerului de Interne din București.
De acolo, fu scos într-o noapte din celulă și dus într-un birou unde se pomeni față-n față cu însuși ministrul Drăghici, care-i făcu o propunere:
– Domnule Ghika, știu ce ai fost, când ai fost și cum ai fost, în timpul guvernării legionare. Ai fost șeful Poliției sau al Siguranței, da?
– Da! ii raspunse, foarte stăpân pe sine, Alexandru. Și?
– Și uite că eu îți fac acum o propunere! Știu că ești prinț, dar asta nu contează, pentru noi, comuniștii.
Ghika il privea de sus, curios să audă despre ce-i vorba.
– Și mai știu – continuă ministrul – că n-ai fost doar șeful Siguranței legionare, ci chiar organizatorul acesteia. Așa că, în această fostă calitate și funcție, iți cer să-mi dai o declarație despre Lucrețiu Pătrășcanu, cum că ți-a fost informator în acea perioadă și eu îți dau cuvântul meu de onoare că te pun imediat în libertate. Am această posibilitate, precum și acordul Partidului Comunist.
După clipa de tăcere care urmă și-n care ministrul credea că surprinzătoarea sa ofertă va produce efectul scontat, Alecu Ghika se ridică de pe fotoliul ce i se oferise la sosire și, din inalțimea staturii sale pe care ministrul abia atunci o remarca, zise:
– Domnule ministru! Dumneavoastră, comuniștii, știti cât vă iubesc eu și câți aș vrea să mai rămâneți în viață la conducerea României? Dar dacă prețul vieții și al libertății mele acum este viața și onoarea unui om, chiar dacă acesta îmi este dușman, atunci răspunsul meu categoric este NU!
Ministrul Draghici, holbând ochii cât cepele la auzul refuzului unei oferte atât de generoase, din partea lui și a Partidului, aștepta și explicația. Iar aceasta nu întârzie, pentru că Alecu Ghika, înaintând cu un pas spre biroul ministerial, începu:
– Domnule ministru! Pe mine, ca și pe toți camarazii mei din Legiune, Căpitanul Corneliu Codreanu m-a învățat că-n luptă e mai bine să cazi pe câmpul de onoare, decât să învingi printr-o mișelie îndreptată împotriva dușmanului. De aceea NU-ul meu este categoric și onoarea mea nu-i de vânzare. Nu pot accepta o libertate în schimbul ticăloșiei pe care mi-o propuneți. Lucretiu Pătrășcanu nu a fost nici agentul, nici informatorul meu!
– Bineee! rânji ministrul. N-ai decat să rămâi cu onoarea legionară și să-ți ispășești condamnarea pe care nu noi ți-am dat-o, ci Antonescu, pe care tot voi l-ați adus la conducere.
– Intocmai, domnule ministru! încheie prințul, asteptând să fie trimis de unde-l aduseseră.
Și ministrul, deși nemulțumit de nereușita încercării sale, îi indeplini dorința, după înca o lungă așteptare în beci.

Ajuns din nou, după ani de zile, la Aiud, în aceeași celulă cu Petre Pandrea, care-l intreba cum a fost pe unde umblase, Alecu Ghika îi răspunse doar:
– Nu!
– Cum adică? intrebă Pandrea. Ce nu? Pe unde-ai fost, cu cine ai fost confruntat? Pe cine ai mai întâlnit?
– Pe Draghici, ministrul! îi răspunse laconic și concesiv Ghika:
– Și? holba Pandrea ochii, mai abitir decât Drăghici după ce auzise refuzul prințului. Ce-a zis? De ce te-a chemat? Dă-i drumul și zi-i!
– Mâine, Petre, că acu-i timpul să ne culcăm. Sunt obosit și s-a dat stingerea! încheie Ghika discuția, lăsându-i lui Pandrea curiozitatea nesatisfacută.
A doua zi, dis-de-dimineață, chiar înainte de a se da deșteptarea, Pandrea începu să-l zgâțâie, căci, de curiozitate, nu putuse dormi deloc.
– Spune, Alecule, cum a fost?
– Petrică! De ce ești așa de curios și de nerăbdator? Știu eu că vrei să scrii anumite lucruri cu „lampa eternității pe masă”, așa cum i-ai declarat și lui Crăciun, dar de ce te interesează așa de tare întâlnirea mea cu Drăghici?
– Alecule, știi că suntem prieteni de atâta vreme; știi că, atunci când l-ați arestat voi, legionarii, pe Coca – adică pe Lucrețiu Pătrășcanu, cumnatul meu – în 1940, când ați ajuns la guvernare, eu la tine am venit îndată ca să mi-l scapi, nu?
– Nu chiar la mine, ci la Petrică Țuțea, prietenul nostru. Și el, când te-a vazut așa speriat, a dat fuga la mine.
– Așa-i, Alecule! Și tu ce-ai făcut, ca șef al Siguranței?
– L-am eliberat în câteva ore, căci Petrică Țuțea venise la mine cu sufletul la gură, cum veniseși și tu la el, zicând:
„Alecule, știi că l-au umflat pe Coca? Pe Lucrețiu, prietenul nostru?”
Iar eu, știi bine că eram prieten și cu adversarii politici, cum sunt și cu tine, așa că am zis „Bine!” și l-am eliberat îndată.
– Ei, da! Nu ca Antonescu, pe tine, dupa lovitura de stat din ianuarie 1941!
– Da, dar Antonescu… încerca să spună Ghika.
– Știu ce vrei să spui: că Antonescu nu era prinț.
– N-am vrut sa spun asta. Știi doar că și lui Petrovicescu îi dăduse cuvântul de onoare că nu-i va face nimic după rebeliune, dar l-a condamnat și l-a „executat”. Unde-i era onoarea?
– Pai, Alecule, a la guerre comme a la guerre, cum se zice! Dar cu voi, ar fi putut s-o scoată altfel la capăt?
– Da’ eu cum am scos-o cu cumnatul tău? Dar, de! Dragul meu Petrică, prietenia și îngăduința față de ideile altora sunt flori rare pe care nici voi, nici Antonescu nu le-ați prea cultivat în grădina voastră.
Pandrea tăcea și ceilalți din celulă căzusera pe gânduri.
– Așa o fi, Alecule! reluă Pandrea. Da? hai, spune-ne ce-a vrut de la tine ministrul Draghici?
– Ce să vrea? Mi-a propus libertatea în schimbul unei declarații prin care să spun că onor cumnatul tău, Lucrețiu Pătrășcanu – Coca, cum îi ziceați voi – mi-a fost agent și informator.
– Șiii? întrebă speriat Pandrea.
– Și ce vezi, Petrică! Am preferat să mă întorc aici, printre prietenii mei, decât să fac așa o mișelie. Iți dai seama? Să declar că Pătrășcanu mi-a fost informator și apoi să ies în libertate, după ce le-am dat pretext să-l ucidă, cu sau fără proces, în urma declarației mele? N-aveau decât sa-l ucidă ei, cu mâna lor, nu cu prețul libertății mele!
– Of! Of! Of! se auzi geamătul unui amărât din fundul celulei.
– Alecule! Am să marturisesc asta și-n scris, se angaja atunci Pandrea!
– În scrisul ăla al tău, „cu lampa eternității pe masă”? zâmbi Ghika.
Un țăran din Oltenia, rătăcit și el prin celula lor, îi spuse vecinului de prici:
– Acuma, când am să mai aud că omul ăsta, prințul Alecu Ghika, iî toți zecii de ani de când e în pușcărie, n-a întins niciodată mâna să ia altceva de pe targa cu pâine decât cea mai mică bucată, o s-o cred din tot sufletul…

Între timp, se adusese în încăpere pâinea împărțită în porții egale cu numărul ocupanților. Și după ce Alecu Ghika, deși era primul la rand, luă, ca de obicei, cea mai mică bucată, Olteanul strigă:
– Uite prințul! Tot prinț rămâne!
Vecinul său de prici îl aprobă, mestecându-și însă mai puțin bucuros porția de pâine.

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși)


va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu