duminică, 12 iunie 2016

Picnic la marginea drumului (13)


Arkadi şi Boris Strugaţki 






Unde se află acest aparat, nu se mai ştie. La Institut, şi-acum îşi mai smulg părul din cap. Binecunos­cutul dumnea-voastră Hugh din "Metropol" a propus pen­tru acest aparat orice sumă care încape pe foaia cecului.
― Asta-i tot? întrebă domnul Lemhen.
― Tot.
Începu să studieze demonstrativ camera, o încăpere plictisitoare în care nu aveai la ce să te uiţi.
― Bine, zise domnul Lemhen. Dar despre "ochiul ra­cului"?
― Al cui?
― Al racului. Rac, ştii doar ... Domnul Lemhen ciopârţi aerul cu două degete ... Ăla cu cleşti.
― Aud pentru prima oară.
― Dar ce ştii despre "şerveţelele fulminante"?
Nunan coborî de pe masă şi se propti în faţa lui Lem­hen, înfundându-şi mâinile în buzunare.
― Nu ştiu nimic. Dar dumneavoastră?
― Din păcate, nici eu nu ştiu. Nici despre "ochiul ra­cului" şi nici despre "şerveţelele fulminante". Şi totuşi ele există.
― În zona mea? întrebă Nunan.
― Stai jos, stai jos, te rog, zise domnul Lemhen, flu­turând mâna: Conversaţia noastră abia începe. Ia loc.
Nunan ocoli masa şi se aşeză pe scaunul tare cu spă­tar înalt. "Unde naiba vrea să ajungă? se gândea cu fe­brilitate. Ce-o mai fi şi cu noutăţile astea? Probabil că au încurcat-o prin alte Zone şi-acum îşi bate joc de mine, animalul. Niciodată nu m-a suferit tartorul ăsta bătrân. N-a putut să uite epigrama aia ..."
― Să continuăm deci micul nostru examen, anunţă Lemhen. Se lăsă pe spătarul fotoliului şi, uitându-se în tavan, întrebă: Ce mai face bătrânul Barbridge?
― Barbridge? Sterviatnik Barbridge este în atenţia noastră. Schilod, n-are nevoie de bani. A terminat-o cu Zona. Are patru baruri, o casă veselă, organizează picni­curi pentru ofiţerii garnizoanei şi pentru turişti. Fata, Di­na, duce o viaţă de petreceri. Băiatul, Arthur, abia a ter­minat facultatea de drept.
Domnul Lemhen aproba din cap, vădit satisfăcut:
― E clar, foarte bine, îl lăudă. Dar ce mai face Kreon Maltezu'?
― Unul dintre puţinii stalkeri care mai "funcţionează". A fost în legătură cu grupul "Quasimodo", iar acum vinde marfă Institutului prin mine.  Deocamdată  îl  ţin  în liber­tate. Apoi, cândva, cineva     îl     va     momi.   E-adevărat că, în ultimul timp, bea mult şi mi-e teamă că n-o mai duce.
― Contracte cu Barbridge?
― "Se-nvârte" pe lângă Dina. Nu are însă succes.
― Foarte bine, foarte bine, aprobă domnul Lemhen. Dar ce se mai aude de Schuhart Roşcatu'?
― Acum o lună a ieşit din închisoare. N-are nevoie de bani. A încercat să părăsească oraşul, dar el ... Nunan amuţi. Pe scurt, are neplăceri în familie. Nu-i mai arde de Zonă.
― Asta-i tot?
― Da.
― Cam puţin. Cum o mai duce Carter Norocosu'?
― De mulţi ani nu mai e stalker. Vinde maşini uzate şi are un atelier pentru adaptarea maşinilor la alimentarea cu "bateriile AV". Are  patru  copii,  soţia  i-a murit acum un an, mai e şi soacra.
Lemhen clătină iar din cap.
― Pe cine am mai uitat din cei bătrâni? întrebă, bi­nevoitor.
― Aţi uitat de Jonathan Milles, poreclit Cactus. Acum e în spital. Moare de cancer. Ah! Şi l-aţi mai uitat pe Cremă-de-ghete.
― Da, da? Cremă-de-ghete ...
― Cremă-de-ghete nu s-a schimbat. Are un grup de trei oameni şi stau săptămâni întregi în Zonă. Tot ce gă­sesc distrug pe loc. Iar societatea lui "Îngerii răzbunării" s-a destrămat.
― De ce?
― Dacă mai ţineţi minte, se ocupau de cumpărarea mărfii, iar Cremă-de-ghete o ducea înapoi în Zonă. "Ce-i al diavolului să rămână al diavolului". Acum nu mai are ce să cumpere şi-n afară de asta noul director al filialei a pus poliţia pe urmele lor.
― Înţeleg. Iar cei tineri?
― Ce-i cu tinerii? ... Vin şi pleacă. Sunt vreo cinci-şase oameni cu oarecare experienţă, dar, în ultimul timp, neavând cui să vîndă marfa, au renunţat. Încet-încet, i-am dresat. Consider, şefule, că în Zona mea practic am ter­minat cu stalkerii. Bătrânii s-au dus, tinerii nu ştiu să facă nimic, iar prestigiul meseriei nu mai e acelaşi cum era odată. Vine tehnica, au apărut stalkerii-roboţi.
― Da, da, am auzit ceva şi despre asta. Dar aceşti roboţi nu acoperă cheltuielile de energie consumată. Sau greşesc?
― Este o chestiune de timp. În curând, încep să re­cupereze.
― Cât de curând?
― Peste vreo cinci-şase ani ...
― Apropo, ştii că şi concurenţii au început să folo­sească stalkerii-roboţi?
― În Zona mea? întrebă Nunan, devenind dintr-o dată atent.
― Şi în a dumitale! Au baza la Reksopolis. Aduc instalaţiile cu elicopterele prin munţi în Canionul Şar­pelui, la Lacul Negru, la baza munţilor Bolder-Pinck.
― Păi, asta-i la periferie, spuse Nunan neîncrezător. Acolo-i pustiu. Ce naiba pot găsi acolo?
― Puţin. Foarte puţin. Dar găsesc. De altfel, ţi-am spus numai ca să ştii. Asta de fapt nu te priveşte ... Să rezu­măm, în Marmont, aproape că n-au mai rămas stalkeri profesionişti. Cei care au rămas nu mai au legătură cu Zona. Tineretul e pierdut şi se află în procesul de îmblânzire. Concurenţii sunt înfrânţi, aruncaţi, zac pe undeva şi îşi ling rănile. Marfa nu mai este, iar când apare n-o ia nimeni. Scurgerea ilegală a materialelor din Zona Marmontului s-a oprit deja de trei luni. Aşa e?
Nunan tăcea. "Acum, se gândea el, mă va zdrobi. Dar unde am greşit? Şi simt că necazul e mare de tot ... Hai, zi o dată, morcov bătrân! Nu-mi mai măcina sufletul!"
― Nu aud răspunsul, zise Lemhen, ducându-şi palma pâlnie la urechea plină de riduri şi păr.
― Gata şefule, se decise Nunan. Ajunge! M-aţi fiert, m-aţi fript, acum puneţi-mă şi la masă.
Domnul Lemhen mormăi nedecis:
―  Nici  măcar  n-ai  ce să-mi spui, se posomorî el, pe neaşteptate. Stai aici şi dai din urechi în faţa şefului. Dar mie cum mi-a fost când, alaltăieri ... (Se opri brusc, se ri­dică şi se îndreptă spre seif) ... Ce s-o mai lungim. În ul­timele două luni, numai din ceea ce ştim ― reţine! ― adversarii noştri au primit mai mult de şase mii de bucăţi de materiale din diferite părţi ale Zonei. Se opri lângă seif, îl mângâie pe una din laturi şi se întoarse brusc spre Nunan. Să nu-ţi faci iluzii că totul merge ca pe roate! ţipă el. Amprentele sunt ale lui Barbridge! Amprentele Maltezului! Amprentele lui Ben-Gullevy Năsosu',  despre  care  nici  n-ai  considerat  necesar  să-mi aminteşti. Ampren­tele lui Geresch Fonfăitu' şi ale lui Tzmâga Piticu'. Deci aşa îmblânziţi tineretul vostru? "Brăţări!", "ace", "titi­reze albe"! Şi, mai mult decât atât, tot felul de "ochiul ... racului" sau mai ştiu eu cum i-o zice, dracu să-l ia de rac, tot felul de "cornete7 cântătoare" şi "şerveţele fulmi­nante", naiba să le ia pe toate.
Se opri brusc, se întoarse în fotoliu, îşi împreună iar degetele şi întrebă respectuos, parcă împăcat cu soarta:
― Ce părere ai despre asta, Richard?
Nunan îşi scoase batista şi începu să-şi şteargă gâtul şi ceafa.
― N-am nici o părere, recunoscu el cinstit. Iertare, boss, în prezent, eu, în general ... Uff! Lăsaţi-mă să res­pir ... Barbridge! Da' Barbridge n-are nici o legătură cu Zona! Îi cunosc fiecare pas! Îşi aranjează chefurile şi picnicurile pe malul lacurilor, greblează bani cu ghiotura, şi pur şi simplu, nu mai are nevoie ... Iertaţi-mă, bineînţeles că spun prostii, dar vă asigur că nu l-am scăpat din ochi pe Barbridge de când a ieşit din spital ...
― Nu te mai reţin, îi replică Lemhen, îţi dau un ter­men  de  o  săptămână.  Să-mi aduci dovezi despre felul în care materialele din Zona ta ajung în mâinile lui Bar­bridge ... Barbridge ... şi restul. La revedere.
Nunan se ridică, salută stingherit profilul domnului Lemhen şi, continuând să-şi şteargă cu batista gâtul trans­pirat, ieşi în anticameră. Tânărul bronzat fuma şi se uita gânditor în măruntaiele electronice ale unei maşini. Se uită în treacăt spre Nunan, dar ochii îi erau inexpresivi, goi, cu privirile pierdute.
Richard îşi puse pălăria pe cap cum se nimeri, îşi arun­că impermeabilul pe braţ şi ieşi afară. "Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva, se gândea el, complet derutat. Ca să vezi ... Ben Gullevy Năsosu'! Piciu' ... Nu, toate astea ... nu-s chiar aşa ... Of, animalule, vită oloagă ... Sterviatnik ... Cum m-ai dus de nas ... Ca atunci în Singapore ... ăsta, cum îi zice ... Cu mutra de masă şi cu ceafa de perete ...".
Se sui în automobil şi, un timp, fără să mai înţeleagă nimic, căută absent cheia de contact. De pe pălărie îi pi­cura apă pe genunchi şi atunci o scoase şi, fără să se mai uite, o aruncă în spate. Parbrizul era înecat în ploaie şi Richard Nunan avea impresia, nici el nu ştia de ce, că tocmai din cauza ei nu poate să înţeleagă ce să facă mai departe. Dezmeticindu-se, îşi trase un pumn în chelie. Se calmase dintr-o dată. Îşi aminti că nu avea cheia de con­tact la el şi nici nu va putea s-o aibă vreodată pentru  că  o  înlocuise  cu AV-ul: acumulatorul veşnic. Trebuia să-l scoată din buzunar, fir'ar al dracului, şi să-l pună în orificiul de recepţie. Şi abia atunci va putea s-o şteargă de aici, cât mai departe de casa asta blestemată, de unde îl privea, asta mai mult ea sigur, gulia aia bătrână ...
Mâna lui Nunan care ţinea AV-ul se opri la jumătatea drumului. "Aşa. Bine că măcar ştiu cu cine să încep. Cu el trebuie să încep ... Oho! ... Şi să vezi cum am s-o fac. Nimeni, niciodată, n-a mai început astfel, aşa cum o voi face eu cu el ... Şi cu ce plăcere!" Porni ştergătoarele şi puse în mişcare maşina de-a lungul bulevardului. Nu se vedea aproape nimic în faţă, dar începu, încetul cu înce­tul, să se liniştească. "Nu-i nimic. Fie ca la Singapore. La urma-urmei, totul s-a terminat cu bine acolo.. Ei şi ce? Am dat şi eu o dată cu mutra de masă. Putea să se ter­mine şi mai rău: să nu fie cu mutra şi să nu mă lovesc de masă. Dacă dădeam de ceva plin de cuie? ... În sfârşit, să nu divagăm ... Pe unde naiba mai e şi castelul meu? Nu se vede nici pe dracu’ ... Aha! Uite-l!".
Timpul era oribil, dar localul "Cinci minute" era lumi­nat puternic, ca la "Metropol". Scuturându-se ca un câine ud pe malul apei, Richard Nunan intră în holul luminos. Mirosea a tutun, parfum şi şampanie trezită. Bătrânul Bennie, încă fără livrea, stătea după tejghea în diagonală faţă de intrare şi înfuleca ceva, ţinând o furculiţă în mâ­nă, în faţa lui, aşternându-şi printre paharele goale bustul enorm, se înălţa Madame, care se uita gânditoare la el cum mănâncă. În hol, încă nu se făcuse curat după ziua de ieri. Când intră Nunan, Madame îşi întoarse brusc faţa lată şi parcă zugrăvită, întâi nervoasă, dar afişând imediat un zâmbet profesional.
― Oho-ho! grohăi ea. Oare e chiar domnul Nunan în persoană? I s-a făcut dor de fetiţe?
Bennie continua să mănânce. Era surd ca un butuc,
― Salut, bătrânico! zise Nunan. E nevoie de fetiţe când am în faţă o femeie adevărată?
Bennie îl observă în sfârşit. O mască groaznică, plină de cicatrici albastre şi roşii se schimonosi într-un zâmbet binevoitor,
― Bună ziua, stăpâne, hârâi el. Aţi intrat să vă uscaţi?
Nunan îi zâmbi şi îl salută cu mâna. Nu-i plăcea să vorbească cu Bennie pentru că trebuia să urle tot timpul.
― Unde-i administratorul meu, băieţi?
― La el, răspunse Madame. Mâine trebuie să plăteas­că impozitele.
― Of! Impozitele astea ... Madame, vă rog s-o pregă­tiţi pe favorita mea ... Mă-ntorc repede.
Păşind pe covorul gros, sintetic, străbătu coridorul şi coti spre o intrare ascunsă. Fără să bată, deschise uşa capitonată cu piele.
Kanascha-Ciolanu' stătea semeţ la o masă impună­toare, cercetându-şi într-o oglindă o bubă de pe nas, şi nici capul nu-l durea că mâine trebuie să plătească im­pozitele. Pe masa complet goală din faţa lui se găseau o  cutie  cu  alifie,  precum  şi   un   pahar   cu   un   lichid transpa­rent. Ciolanu'- Kanascha ridică ochii injectaţi şi, văzându-l pe Nunan, tresări, scăpând oglinda. Fără nici un cuvânt, Nunan se aşeză în fotoliul de vizavi şi un timp îl cercetă în tăcere pe acest nemernic, ascultându-l cum bolboroseşte ceva despre nenorocita de ploaie şi despre reumatism. Pe urmă, spuse:
― Încuie uşa, puişorule!
Legănându-se pe picioroangele lui deformate pe platfus, Ciolanu' fugi spre uşă, întoarse cheia în broască şi se înapoie la masă. Se înălţa ca un munte păros în faţa lui Nunan şi se uita direct în gura lui cu devotament. Nunan tot îl mai cerceta cu ochii mijiţi. Îşi aminti brusc, nu ştia el de ce, că numele real al lui Ciolanu'-Kanascha este Rafael. Porecla "Ciolanu"' se datora pumnilor enormi, osoşi, de culoare roşu-vineţie, complet lipsiţi de păr, ce răsăreau din blana deasă care-i acoperea mâinile ca din nişte manşete. Numele de Kanascha şi-l pusese singur, fiind convins că era un nume de tradiţie al împăraţilor mongoli. Rafael. "Ei bine, Rafael, începem?"
― Ce mai faci? întrebă Nunan, duios.
― Totul e OK boss, răspunse grăbit Rafael "Ciolanu"'.
― Ai aranjat scandalul acela cu poliţia?
― Am dat o sută cincizeci. Toţi sunt mulţumiţi.
― Ai dat o sută cincizeci de la tine. Vina este a ta, puiule. Trebuia să ai grijă.
Ciolanu' luă o mină nefericită şi îşi aruncă în lături palmele enorme, în semn de supunere.
― Parchetul din hol trebuie schimbat, zise Nunan.
― Se face.
Nunan tăcu şi îşi ţuguie buzele.
― Marfă? şopti ei.
― Cam puţină.
― Arată-mi.
― Nu este exclus.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu