marți, 14 iunie 2016

Maitreyi (10)


Mircea Eliade






Se aşeză pe rogojină, cu bărbia rezemată de genunchi, şi mă privi o clipă cum îmi beam ceaiul. Se înserase bine. Jos, în stradă, se aprinsese felinarul, şi umbra cocotierului crescuse ciudat de mare şi de albastră. Mă întrebam ce vor fi făcut celelalte suflete din această casă, de ce nu le aud niciodată nici gura, nici pasul, dacă nu cumva e o conspiraţie să ne lase întotdeauna singuri, de astă dată chiar în odaia ei, drept singura lumină numai boarea albastră a felinarului.

― Astăzi începe prietenia noastră, nu e aşa? mă în­trebă Maitreyi foarte dulce, luîndu-mi ceaşca goală.

― De ce astăzi? Eram prieteni mai de mult, de cînd am început a vorbi împreună serios.

Se aşeză iarăşi pe rogojină şi îmi spuse că, dacă am fi fost prieteni buni de tot, mi-ar fi destăinuit tristeţea ei. Am rugat-o, şi tăcea mereu, privindu-mă. Am tăcut şi eu.
― Robi Thakkur n-a fost astăzi la conferinţă, vorbi.

Mărturisirea aceasta mă făcu să sufăr. Aş fi vrut să spun ceva care s-o jicnească, să-i spun că se înşală dacă mă consideră prieten, că e ridiculă şi îndrăgostită.

― Îl iubeşti, insinuai eu, răutăcios.

Mă pregăteam să încep ceva care s-o supere. Dar ea îşi întoarse brusc faţa de la mine şi mă întrebă deo­dată, aspru:

― D-tră vă place să staţi în întunerec cu fetele?

― N-am stat niciodată, spusei la întîmplare.

― Aş vrea să râmîn singură, vorbi ea după o pauză, sfîrşită, obosită, ducîndu-se să se întindă pe rogojina din balcon.

Ieşii, îmi pusei cu greutate pantofii, căci era întunerec, şi coborîi tiptil scările, cu o ciudată mîhnire şi furie în suflet. Am fost foarte emoţionat văzînd pretutindeni lămpile aprinse.

***

Din jurnalul acelei luni:
"Nu are o frumuseţe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă pînă la răzvrătire, fermecătoare în sensul magic al cuvîntului. Recunosc că nu mi-am putut lua gîndul de la ea toată noaptea. Şi acum, în loc să lucrez, mă gîndesc la ea, imagine pală în sort albastră de mătase întunecată cu înflorituri de aur. Şi părul... Persanii aveau dreptate, în poeme, asemănîndu-l şerpilor. Ce va fi, nu ştiu. Pro­babil voi uita..."
"Cînd voi găsi liniştea, emule, Dumnezeule, priete­nul meu?"


"Chabù a scris o poveste, şi Maitreyi mi-o traduce astăzi, pe terasă, rîzînd. S-ar putea rezuma astfel: «Un rege avea un fiu cu numele de Phul. O dată, acesta a ajuns pe cal într-o pădure mare. Îndată, tot ce era în pădure s-a prefăcut în flori, numai prinţul şi calul au rămas aceiaşi. Întors la palat, fiul povesti regelui întîmpîarea, dar acesta nu-l crezu şi îl mustră că spune minciuni. Chemă pe pandit-ul regal şi-i porunci să citească prinţu­lui pilde şi sfaturi despre minciună. Pentru că totuşi prin­ţul nu voia să recunoască, regele adună întreaga armată şi se duse în pădure. Îndată, ei toţi se prefăcură în flori. A trecut o zi. Atunci veni Phul, fiul regelui, aducînd cu el cărţile în care se găseau pilde şi sfaturi despre min­ciună. Luă cărţile şi începu sa risipească foile în vînt. Şi cum se risipeau foile, aşa înviau soldaţii regelui şi regele însuşi...»"


"Observ cîteva trăsături murdare în caracterul ingi­nerului. E plin de el însuşi, e de necrezut cît de superior se consideră. Astă-noapte, pe terasă, mi-a cerut discret amănunte despre cocotele din Paris. Ar vrea să plece pentru cîteva luni în Franţa, să-şi îngrijească presiunea arterială. Suferă, la răstimpuri, de un fel de «mauches-volantes» din pricina sîngelui."


"Vărul inginerului, Mantu, vine acum din Delhi, unde era, profesor secundar, ca să ocupe un post de lector în Government Commercial School. Pare să aibă treizeci de ani, e scund şi slab, şi locuieşte într-o cameră vecină cu a mea. Ne-am împrietenit foarte repede. Îmi mărturiseşte că a venit să se însoare. El nu vrea, dar d-l Sen vrea. Presimte nu ştiu ce rău şi se teme.

E un băiat bun, care vorbeşte englezeşte închizînd ochii. Rîde mult."


"Ceremonia mariajului lui Mantu, începută acum patru zile, s-a sfîrşit ieri-noapte. Ospeţe au fost şi în casa mi­resei (neagră, comună, dar foarte simpatică), şi în casa inginerului. Remarc atitudinea lui Sen în această căsă­torie; de fapt, el a aranjat totul şi mi se plînge că Mantu «sugerează» prea mult şi se precipită. Mantu îl respectă într-atît, încît i-ar îi dat şi virginitatea miresei, după cum e obiceiul în anumite părţi ale Indiei, ca învăţăcelul să acorde prima nox lui guru (Mantu îmi spune mereu că inginerul nu e numai văr, ci şi guru).

Am fost peste tot, am văzut toate amănuntele totdea­una în frunte, în costum indian de mătase (mărturisesc că mă prinde foarte bine, iar apariţia mea sinceră, spontană, silindu-mă să vorbesc tot timpul bengaleza, mi-a creat o mare popularitate). Recunosc că «societatea» indiană mă încîntă, prietenii indieni sunt nestemaţi. Cîteodată sunt îndrăgostit ciudat, în sensul divin al cuvîntului (ca în In­dia), socotind orice femeie «mamă». Niciodată n-am simţit o mai devotată, mai curată şi liniştitoare dragoste filială ca pentru d-na Sen, pe care ― cum e obiceiul aici ― fiecare o cheamă «mamă». Cînd zăresc pe stradă sari albastre (ca ale d-nei Sen), chiar fără a vedea faţa fe­meilor, simt aceeaşi emoţie. Simt că sunt «fiu», că nicăieri nu voi găsi o mai dezinteresată, mai curată şi mai înaltă pasiune maternă ca în India.

Mi-a plăcut să mă închipui căsătorit cu Maitreyi. Nu pot minţi: eram fericit. Am visat-o tot timpul cît a durat căsătoria lui Mantu; logodnică, amantă. Dar nu mi-am pierdut niciodată capul. (Notă. Adică voiam să mă conving că nu e atît de frumoasă, îi criticam şoldurile prea mari pentru mijlocul prea subţire, inventam tot felul de scă­deri fizice, crezînd astfel că mi-o îndepărtez. De fapt, cum se întîmplă adesea, tocmai aceste scăderi mi-au apropiat-o.)

Nu ştiu dacă toate insinuările pe care prietenii casei mi le fac sunt simple glume sau pornesc din sursa sigură, şi serios orientată către mariajul meu, a inginerului. O dată, la masă, am înţeles că şi d-na Sen ar dori acelaşi lucru. Nu pot spune că e conspiraţie (notă: deşi crezusem multă vreme astfel), pentru că ei socotesc căsătoria o fericire şi o datorie, mă iubesc mult şi sincer, şi apoi Mai­treyi e atît de cunoscută în elita bengaîeză, încît foarte uşor şi-ar găsi un soţ superior mie.

Mă gîndesc: ce aş deveni eu căsătorit cu Maitreyi? E posibil să-mi pierd într-atît luciditatea, încît, prins în cursă, să accept? Fără îndoială, e cea mai talentată şi mai enigmatică fată din cîte am cunoscut, dar eu pur şi simplu nu pot fi căsătorit. Ce s-ar face libertatea mea? Mă închipui soţul Maitreyiei; aş fi prea fericit. Unde vor fi călătoriile mele pe unde nu-mi vine a crede şi cărţile pe care le cumpăr în fiecare oraş ca să le vînd în oraşul următor?

Dar până atunci, ce fericit mă simt. Şi cîte am văzut. Noaptea de ieri ― prima nox ― în iatacul inundat cu flori, fetele cîntînd în balcon, Maitreyi cetînd-şi poemul, scris anume pentru această ceremonie»."


"O observaţie pe care am repetat-o pînă la saturaţie în ultimele zile: de cîte ori înţeleg că se vorbeşte despre o eventuală căsătorie a mea cu Maitreyi sau de cîte ori bănuiesc aceasta, o emoţie bruscă şi violentă mă străbate. Baza e sexuală: nervozitate excesivă, abstinenţă prelungită, neastîmpăr pur genital, nelinişte internă şi groază de destin. Mă tem din ce în ce mai mult, dar situaţia primejdioasă mă pasionează şi nu mă îndur să mă explic, să spun net că nu mă însor. Nici nu pot fugi. Ar fi stupid să fug. Sunt iremediabil un om moral, deşi demonul meu mă ispiteşte contrariul. (Notă. Jurnalul e mai întotdeauna un prost psiholog, după cum această povestire va confirma. De aceea extrag notele de faţă; ca să-mi dau încă o dată seama cît de absurd pluteam în închipuire.)"


"Mantu a mărturisit astăzi femeilor ceea ce îi spusesem eu: că nu mă însor şi că nu mă voi însura niciodată. Mai­treyi e acum mînioasă şi dispreţuitoare; nu mai vine la lecţii, nu mai mă caută cînd mă întorc de la lucru ca să stăm de vorbă. D-na Sen nu-mi mai arată aceeaşi afecţie.

M-am simţit stingherit de această schimbare, deşi o doream şi mă temeam de dragostea aceea interesată de mai înainte.

Maitreyi a rîs astă-seară enorm, ascultînd glumele lui Khokha. (Notă. Un tînăr, rudă săracă de a inginerului, pripăşit în Bhowanipore cu prilejul nunţii lui Mantu şi care dormea pe coridor.) Eu scriam în odaia mea. Am avut o sufocare penibilă de gelozie, de care mi-e ruşine. (Notă. De fapt, nu eram prea îndrăgostit atunci. Totuşi, eram gelos pe oricine p făcea să rîdă pe Maitreyi.)"


"Mi-era indiferentă Maitreyi atît timp cît mă ştiam căutat cu afecţiune de întreaga familie; mă temeam cînd am bănuit o cursă matrimonială; dar de îndată ce hotărî-rea mea de a rămîne celibatar a fost cunoscută şi Maitreyi s-a schimbat cu totul faţă de mine, a început să-mi fie dragă (notă: nu e adevărat), şi sufăr un pic de gelozie, de singurătate, de menirea mea.

S-au schimbat multe; mănînc numai cu inginerul şi cu Mantu, femeile mănîncă după noi. Nu mai au nici o veselie mesele noastre fără Maitreyi. Aş vrea mult să plec în vreo inspecţie prin sudul Bengalului şi, la întoarcere, să pretextez ceva şi să mă mut în altă parte. Experienţa în­cepe să dureze prea mult."


"De două zile e întunecat şi plouă. Azi, adevărate torente. Am ieşit pe verandă să văd străzile inundate. Am întîlnit pe Maitreyi, splendid îmbrăcată (vişiniu de catifea cu mătase neagră), privind şi ea. (Ştiam că a scris poeme asupra ploaiei, poate chiar astăzi, sus, în camera ei.) Am vorbit puţin şi rece. Mă privea indiferentă, distrată. Aş fi ghicit eu vreodată că se află în ea atîta experienţă femi­nină şi poate intui atît de precis toate atitudinile cerute de noua situaţie?

Mă simt străin în casa aceasta, unde am cunoscut cea mai sinceră şi cea mai indiană afecţiune. Deodată, totul a îngheţat în jurul meu, şi spontaneitatea mi-a dispărut. La masă sunt posac şi tăcut, în odaia mea mă simt aproape bolnav. E drept, la răstimpuri am accese de bucurie, panică şi dansez fredonînd (lucru care. mi se întîmplă atît de rar)."


"De ieri, relaţiile mele cu Maitreyi şi familia s-au restabilit pe vechiul temei de intensă af ecţie. Poate pentru că am explicat inginerului ― cînd mă întorceam cu maşina de la birou ― indiscreţia lui Mantu; care nu a înţeles prea bine concepţia mea asupra mariajului, adaog eu. (Notă. Mi se pare că acea răceală, pe care jurnalul o atribuia para­lizării proiectelor de căsătorie cu Maitreyi, se datora, de fapt, unei neînţelegeri; Mantu spusese că eu îmi bat joc de căsătorie, şi, cum indienii nu concep datorie mai sacră decît aceasta, fireşte ca au reacţionat, poate fără voie.)

Cu Maitreyi am rîs mult ieri; astăzi am vorbit mult în bibliotecă, am cetit Shakuntala împreună, pe covor, căci venise profesorul ei particular şi mă rugasem să fiu şi eu îngăduit să asist la lecţie. Noaptea, pe terasă, recită fără pomină din Mahuya lui Tagore. După aceea se retrage fără s-o simţim, căci poezia e cuvîntul ei ultim, şi, după ce l-a spus frumos, se posomorăşte.

O iubesc?"


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu