miercuri, 8 iunie 2016

Omerta (13)


Mario Puzo






Marriano Rubio era un om cu multe ocupaţii. Aidoma unui sportiv polivalent care se pregăteşte pentru mai multe probe, ţintea spre medalia de aur în tot ceea ce făcea. Deţinea funcţia de consul general al statului Peru, deşi îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în New York. Era, de asemenea, reprezentantul internaţional al unor 
companii importante din America de Sud şi din China comunista. Era prieten intim cu Inzio Tulippa, liderul celui mai important cartel al drogurilor din Columbia. 

Rubio era la fel de răsfăţat de soartă în viaţa personală, ca şi în afaceri. La patruzeci şi cinci de ani, era un burlac foarte căutat de femei. Obişnuia să nu aibă decît o singură amantă, dar care era generos recompensată dacă era înlocuita cu o frumuseţe mai proaspătă. Era un bărbat chipeş, cu o conversaţie interesantă şi o mare pricepere la dans. Poseda o pivniţă de vinuri de invidiat şi un excelent bucătar de la un 
restaurant de trei stele. 

Dar, ca mulţi alţi oameni pe care nu-i ocoleau succesele, Rubio credea că putea forţa mîna soartei. îi plăcea să se joace cu focul în relaţiile cu oamenii periculoşi. Riscul era picătura de picanterie de care avea nevoie pentru a da gust unei vieţi exotice ca a lui. Era implicat în transportul ilegal de tehnologie în China; înfiinţase o linie de comunicare la cel mai înalt nivel pentru baronii drogurilor; tot el era intermediarul care îi mituia pe oamenii de ştiinţă americani ca sâ emigreze în America de Sud. Avea afaceri chiar şi cu Timmona Portella, care în felul lui era la fel de periculos ca Inzio Tulippa. 

La fel ca toţi cei care jucau la marele risc, Rubio se mîhdrea cu asul din mînecă. Era la adăpost de orice pericol legal datorită imunităţii diplomatice, dar ştia că existau alte pericole şi manifesta prudenţă acolo unde acestea se puteau ivi. 

Avea o avere enormă şi cheltuia enorm. Simţea voluptatea celui în stare să cumpere orice voia, inclusiv iubirea femeilor. Se bucura că le putea întreţine pe fostele amante, care îi râmîneau prietene bune. Era un patron generos şi preţuia bunăvoinţa celor care depindeau de el. 

Acum, în apartamentul lui din New York, care făcea parte, într-un mod foarte avantajos, din consulatul peruvian, Rubio se îmbrăca pentru cina pe care urma să o ia în compania lui Nicole Aprile. Intîlnirea era, ca de obicei în ceea ce îl privea, în parte de afaceri, în parte de plăcere. O cunoscuse pe Nicole la un dineu dat la Washington de unul dintre prestigioşii ei clienţi, proprietar al unei corporaţii. Din prima clipă îl intrigase frumuseţea ei neconvenţionalâ, trăsăturile ascuţite şi încăpăţînate ale feţei, gura şi ochii inteligenţi, corpul ei minion şi voluptuos, dar şi faptul că era fiica marelui cap mafiot Don Raymonde Aprile. 

Rubio o fermecase, dar nu o făcuse să-şi piardă capul, iar el îi era recunoscător şi o aprecia pentru asta. Admira inteligenţa romantică la o femeie. Trebuia sâ-i cîştige respectul prin fapte, nu cu vorbe. Aşa că trecuse la acţiune pe loc, rugînd-o sâ-l reprezinte pe unul dintre clienţii lui într-o afacere foarte bănoasă. Aflase că avea o serie de activităţi benevole în scopul abolirii pedepsei cu moartea şi chiar apărase mulţi criminali condamnaţi la pedeapsa capitală, sustinînd anularea acesteia. 

Pentru el, ea reprezenta femeia modernă ideală - frumoasă, bine propulsată în carieră şi un om cu suflet bun pe deasupra. Dacă nu intervenea nici o disfuncţie sexuală, putea fi cea mai plăcută companie pentru un an, un an şi ceva. 

Toate acestea fuseseră valabile înainte de moartea lui Don Aprile. 

Acum îi făcea curte în primul rînd ca să afle dacă Nicole şi fraţii ei îşi vor pune băncile la dispoziţia lui Portella şi Tulippa. Căci altfel n-ar mai fi avut nici un rost sâ-l ucidă pe Astorre Viola. 

Inzio Tulippa aşteptase destul de mult. La mai mult de noua luni de la uciderea lui Raymonde Aprile, încă nu avea nici un aranjament cu moştenitorii acestuia. Se cheltuiseră sume mari de bani; îi dăduse cîteva milioane lui Timmona Portella ca sâ mituiască F.B.I.-ul şi poliţia din New York şi ca să obţină serviciile fraţilor Sturzo, iar planurile lui se opriseră într-un punct mort. 

Tulippa nu era întruchiparea vulgară a unui traficant de droguri puternic. Provenea dintr-o familie importantă şi avută; jucase chiar polo pentru ţara lui natală, Argentina. In prezent locuia în Costa Rica şi deţinea paşaport diplomatic costarican, care îi conferea imunitate diplomatica în orice ţară din lume. Avea relaţii cu cartelurile drogurilor din Columbia, cultivatorii din Turcia şi cu rafinăriile din Italia. Rezolvase toate aranjamentele necesare pentru transport şi pentru mituirea oficialităţilor de la rangul cel mai înalt pînă la cel mai de jos. Avea în plan introducerea clandestină a unor cantităţi uriaşe de droguri în Statele Unite. Tot el era cel care ademenea oameni de ştiinţă americani din domeniul nuclear în ţări din America Latină şi furniza banii pentru cercetările lor. In toate domeniile era un conducător prudent, capabil, care adunase o imensă avere. 

Dar totodată era şi un revoluţionar. Apăra cu fervoare vînzarea de droguri. Drogurile erau pentru el salvarea spiritului uman, refugiul celor condamnaţi la disperare din cauza sărăciei şi a alienării mentale. Ele erau un calmant pentru cei care sufereau din dragoste, pentru sufletele pierdute din lumea frustrată spiritual în care trăim. In fond, dacă nu mai crezi în Dumnezeu, în societate, în propria ta valoare, ce ar trebui să 
faci? Sâ te sinucizi? Drogurile îi ţineau pe oameni în viaţă într-un tărîm al visurilor şi al speranţei. Nu era nevoie decît de puţină cumpătare. La urma urmei, drogurile ucideau la fel de mulţi oameni ca alcoolul şi ţigările, sărăcia şi disperarea? Nu. Din punct de vedere moral, Tulippa avea toate justificările. 

Inzio Tulippa avea o porecla vestită în toata lumea. El era cunoscut drept „Vaccinatorul". Industriaşii strani şi investitorii cu holding-wti enorme în America de Sud - terenuri petrolifere, fabrici de maşini sau terenuri agricole — trebuiau sâ-şi trimită directorii executivi acolo. Mulţi dintre ei erau din Statele Unite. Problema lor cea mai mare era răpirea acestor directori pe teritoriu străin, pentru care li se cereau sume de răscumpărare de milioane de dolari. 

Inzio Tulippa conducea o companie care îi asigura pe aceşti directori împotriva răpirii şi în fiecare an se deplasa în Statele Unite pentru a negocia contracte cu aceste corporaţii. Făcea asta nu numai pentru bani, ci şi pentru că avea nevoie de o parte din resursele industriale şi ştiinţifice ale companiilor. Pe scurt, el executa un serviciu de „vaccinare". Şi acesta era foarte important pentru el. 

Dar Inzio mai avea o excentricitate periculoasă. El considera persecutarea internaţionala a industriei ilegale a drogurilor ca pe un război sfînt dus împotriva lui şi era decis să-şi apere imperiul. Aşa ajunsese să aibă nişte ambiţii ridicole. Voia sâ deţină capacităţi nucleare ca pe o pîrghie la care să recurgă în caz de dezastru. Sigur că nu avea de gînd sa recurgă la această soluţie extremă decît ca ultimă posibilitate, dar ea reprezenta o arma eficientă la negocieri. Această dorinţă putea părea ridicolă oricui, cu excepţia agentului F.B.I. din New York, Kurt Cilke. 

La un moment dat în timpul carierei sale, Cilke fusese trimis la o şcoală antiteroristă a F.B.I.-ului. Alegerea lui pentru cursul de şase luni fusese un semn de preţuire din partea directorului F.B.I. Cu această ocazie, el avusese acces (total sau nu, asta nu avea cum să ştie) la cele mai secrete rapoarte şi scenarii asupra posibilităţilor de 
utilizare a armelor nucleare pe care le aveau teroriştii din ţările mici. 

In dosare găsise numele ţarilor şi ale armelor. Pentru opinia publică, ţările erau Rusia, Franţa şi Anglia, posibil India şi Pakistanul. Se presupunea că şi Israelul avea capacităţi nucleare. Kurt citise fascinat scenarii care descriau amănunţit cum urma Israelul să utilizeze arma nucleară daca ar fi fost invadat de unul dintre blocurile arabe. 

Pentru Statele Unite problema nu avea decît două soluţii. Prima era alierea Statelor Unite cu Israelul în cazul atacării acestuia, înaintea recurgerii la folosirea armei nucleare. Sau, în caz extrem, dacă Israelul nu putea fi salvat, Statele Unite urmau să distrugă capacităţile nucleare ale Israelului. 

Anglia şi Franţa nu erau privite ca posibile pericole; ele nu ar fî riscat niciodată un război nuclear. India nu avea astfel de ambiţii, iar Pakistanul putea fi distrus imediat. 
Pericolul imediat îl constituiau ţările mici, ca Irakul, Iranul şi Libia, ai căror conducători erau lipsiţi de scrupule sau, cel puţin, aşa pretindeau scenariile. în acest caz, soluţia era aproape unanim acceptată. Aceste ţări ar fi fost bombardate cu arme nucleare pînâ la ştergerea de pe faţa pămîntului. 

Dar cel mai periculos pentru efectele imediate era faptul că organizaţiile teroriste finanţate şi susţinute în secret de o putere străina puteau introduce clandestin în Statele Unite o armă nucleară pe care să o folosească într-un oraş mare. Probabil Washington sau New York. 

Acest lucru era inevitabil. Soluţia propusă era formarea unor echipe speciale de contraspionaj care să descopere aceste acte de contrabandă, şi apoi aplicarea celor mai aspre metode punitive împotriva teroriştilor şi a forţelor din spatele lor. Aceasta reclama legi speciale de restrîngere a drepturilor cetăţenilor americani. Scenariile recunoşteau imposibilitatea introducerii unor astfel de legi înainte ca să reuşească cineva sâ arunce în aer o bună parte dintr-o metropola americană. Abia atunci aceste legi ar fi fost aprobate fără probleme. Dar pînâ atunci, aşa cum remarca unul dintre scenarii cu nepăsare, „totul era în voia sorţii". 

Puţine scenarii descriau cum puteau fi utilizate aceste arme nucleare în scopuri criminale. Acest lucru era aproape trecut cu vederea pe motiv că implementarea unei capacităţi tehnice, procurarea materialelor şi necesitatea implicării unui mare număr de oameni ar fi dus inevitabil la apariţia informatorilor. In acest sens, una dintre soluţii era ca însăşi Curtea Supremă să pronunţe pedeapsa cu moartea fără nici un proces judiciar în cazul unui astfel de complot criminal. Dar asta era de domeniul fanteziei, considera Cilke. Pure speculaţii. Ţara trebuia să aştepte pînâ cînd avea sâ se întîmple ceva. 

Acum însă, după mulţi ani, Cilke îşi dădea seama ce se petrecea. 

Inzio Tulippa voia sâ aibă o bomba nucleară a lui. El ademenise oameni de ştiinţă în America de Sud, le construise laboratoare şi plătise cercetările. Tot el fusese cel care îşi dorise accesul la băncile lui Don Aprile ca să-şi acumuleze un fond de război de un miliard de dolari pentru cumpărarea echipamentelor şi a materialelor - aşa că Cilke îşi continua cercetările cu hotârîre. Ce avea de făcut mai departe? 

Va discuta asta în curînd cu directorul în următoarea lui călătorie la sediul din Washington. Dar se îndoia că se va găsi o soluţie la această problemă. Inzio Tulippa nu era omul care să se dea bătut. 

Inzio Tulippa sosi în Statele Unite să se întîlnească cu Timmona Portella şi să urmărească luarea în posesie a băncilor lui Don Aprile. 

În acelaşi timp, şeful coscăi Corleonesi din Sicilia, Michael Grazziella, sosi şi el la New York ca să stabilească împreuna cu Tulippa şi Portella detaliile distribuţiei de droguri ilegale în toata lumea. Dar fiecare dintre cei doi îşi făcu intrarea în New York în mod diferit. 

Tulippa ajunse la New York cu avionul personal, cu care călătoriră şi cincizeci de acoliţi şi bodyguarzi. Aceştia purtau uniforme speciale: costume albe, cămăşi albastre şi cravate roz, iar pe cap pălării galbene cu borul moale. Puteau fi luaţi drept membri ai unei formaţii sud-americane de rumba. Tulippa şi anturajul lui aveau paşapoarte costaricane; 

Tulippa, desigur, avea imunitate diplomatică costaricanâ. 

Tulippa şi oamenii lui se cazară într-un mic hotel particular deţinut de consulul general în numele Consulatului peruvian. Nu era stilul lui Tulippa să se furişeze prin oraş ca un traficant obscur de droguri. Doar era „Vaccinatorul", iar reprezentanţii corporaţiilor americane se întreceau în a-i face şederea cît mai plăcuta. Participară la premiere pe Broadway, la spectacole de balet la Lincoln Center şi la Metropolitan 
Opera, precum şi la concerte date de artişti celebri sud-americani. 

Apăru chiar şi la talk-show-uri în calitatea lui de preşedinte al Confederaţiei Sud-Americane a Fermierilor şi se folosi de aceste ocazii pentru a apăra în public folosirea drogurilor ilegale. Unul dintre aceste interviuri - cel pe care i-l luă Charlie Rose de la PBS - ajunse de notorietate publică. 

Tulippa pretinse că lupta Statelor Unite împotriva utilizării cocainei, heroinei şi marijuanei pe plan mondial era o formă dezonorantă de colonialism. Supravieţuirea muncitorilor agricoli din America de Sud depindea de recoltele de droguri. Cine putea învinui un om a cărui sărăcie îi otrăvea pînă şi visele că îşi cumpără cîteva ore de pace cu ajutorul drogurilor? Este inuman sâ-l condamni. Dar tutunul şi alcoolul? Nu făceau oare acestea mai mult râu? 

La aceste cuvinte, cincizeci de oameni din studio care îşi ţineau pălăriile de Panama în poală începură să aplaude furtunos. Cînd Charlie Rose se interesă de pericolul acestor droguri pentru organismul uman, Tulippa fu de o sinceritate absoluta. Organizaţia lui investea sume uriaşe de bani în cercetări care să ducă la modificarea formulei drogurilor, astfel încît să nu dăuneze sănătăţii; pe scurt, va face din ele 
droguri recomandate de medici. Programele vor fi conduse de medici de valoare, nu de pioni ai Asociaţiei Medicale Americane, care erau antitoxicomani absurzi şi trăiau cu frica de Agenţia Americană de Luptă împotriva Drogurilor. Nu, narcoticele s-ar putea transforma în următoarea mare binecuvîntare pentru umanitate. Cele cincizeci de pălării galbene de Panama zburară în aer de entuziasm. 

În acest timp, şeful coscăi Corleonesi, Michael Grazziella, îşi făcu o intrare totalmente diferită în Statele Unite. El ajunse acolo fără vîlvă, cu numai doi bodyguarzi. Era un bărbat slab şi uscat, cu un cap de faun şi o cicatrice la gură provenită de la o rană de cuţit. Mergea în baston, căci un glonţ îi zdrobise piciorul pe cînd era un tînâr picciotto la Palermo. Avea reputaţia unui om diabolic şi viclean — se zvonea că pusese la cale asasinarea a doi dintre cei mai mari magistraţi anti-Mafia din Sicilia. Graziella era oaspetele lui Portella la conacul acestuia. Nu se temea 
pentru siguranţa lui, fiindcă toate afacerile legate de droguri ale lui Portella depindeau de el. 

Reuniunea avea drept scop întocmirea unei strategii de preluare a controlului asupra băncilor lui Aprile. Aceasta era de o importanţă majora pentru spălarea miliardelor de dolari de pe piaţa neagră proveniţi de pe urma vînzârii de droguri şi pentru a cîştiga puterea în lumea financiara a New York-ului. Pentru Inzio Tulippa era de o importanţa capitala nu numai sa-şi spele banii obţinuţi din droguri, ci şi să-şi întărească rolul de „Vaccinator". 

Se întîlniră cu toţii la consulatul peruvian, care era un loc sigur şi oferea în plus protecţia imunităţii diplomatice. Consulul general, Marriano Rubio, era o gazdă generoasă. Deoarece primise un extras cu toate veniturile oaspeţilor lui şi cum el însuşi era cel care urma sâ se ocupe de afacerile lor legale în Statele Unite, era firesc să fie plin de bunăvoinţa. 


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu