vineri, 10 iunie 2016

13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (12)


Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche






Atacul asupra Televiziunii


Mai mult decât Poliţia, mai mult chiar decât Guvernul (care de altfel nu va fi niciodată atacat), Televiziunea este punctul în jurul căruia se învârtesc toate de aproape şase luni. Lucru de care îşi dă seama toată lumea. Frontul în primul rând, care îi datorează victoria în alegeri, apoi opoziţia, care nu a avut-o de partea sa, în sfârşit, românii în general, care au ajuns să creadă în revoluţie, în terorişti, în lovituri de stat, în iredentismul maghiar, în puritatea celor răi şi în neomenia celor buni.

Această Televiziune a fost chemată să devină independentă de către manifestanţii din Piaţa Universităţii; nu pentru ei, ci pentru poporul întreg. La 11 iunie, când în sfârşit autorităţile au acceptat un început de dialog cu reprezentanţii demonstranţilor, problema televiziunii a fost la ordinea zilei. Guvernul a făcut promisiuni. Apoi a retractat făgăduielile şi a dat frâu liber violenţelor din 13 iunie. In prezent, toţi doresc ca Televiziunea să spună adevărul, mulţimea din Piaţă nu mai doreşte discuţii zadarnice cu puterea. Televiziunea să spună adevărul şi asta imediat... In ce-i priveşte, liderii îşi dau seama de capcană.

Astăzi, toţi martorii sunt categorici: Televiziunea, ca şi Poliţia, trebuia să fie atacată. Pentru că la Televiziune „revoluţia" şi „loviturile de stat" au loc în direct... Dar, cum va remarca mai târziu George Arun în revista 22, trebuia, de asemenea, ca lucrurile să meargă „numai până la o anumită limită, până la un anumit buget de distrugere, ceva în genul: pân-aici, băieţi, v-aţi jucat destul! Altfel riscaţi să va placă jocul, să vă doriţi jucăria pentru voi cu orice preţ."



O delegaţie paşnică


La ora 17, chiar în momentul plecării primei coloane din Piaţa Universităţii, „pionii" de la Televiziune şi-au ocupat locurile. Armata este prezentă masiv, dar ia poziţia... pe loc repaus. Ea va fi, în mod ciudat, extrem de îngăduitoare. Culoarele clădirii sunt pline cu „civili foarte tineri" (cine i-a chemat?) care, la momentul potrivit, vor scoate din mâneci bastoane lungi. Ambulanţele sunt deja prezente.

La ora 17.45, în vreme ce coloana demonstranţilor se apropie de Televiziune, preşedintele român, cu un glas grav, de parcă ar fi zi de doliu naţional, cheamă populaţia „să salveze tânăra democraţie" şi bastionul ei simbolic.

Să observăm că această chemare intervine după ce muncitorii din Bucureşti nu au răspuns invitaţiei la încăierare a Guvernului, invitaţie comunicată în cursul zilei, cât se poate de oficial, prin intermediul directorilor de întreprinderi din capitală.

De acum înainte, la radio, tonul folosit va aminti iminenţa unei catastrofe: nu se va vorbi decât despre extremism, lovitură de stat, legionari şi ingerinţă din afară.

Ca mulţi alţii, Gabriela Gabori porneşte imediat la drum:
„Am plecat de acasă aproximativ la ora 18, după ce am ascultat chemarea preşedintelui. în drum spre Televiziune m-am întâlnit cu două studente care veneau de acolo şi care mi-au spus că la faţa locului «nu era nimic». In jurul orei 18.30 când am ajuns şi eu, spre strada Pangrati se afla un grup compact de sprijinitori ai FSN, opriţi la intersecţia cu Calea Dorobanţi şi despărţiţi de restul lumii adunate acolo, de un cordon de poliţişti. Am observai m.n multe salvări parcate pe străzile din preajmă. Cele doua tabere se înfruntau verbal, când deodată am văzut ieşind din grupul suporterilor FSN un tânăr îmbrăcat într-o cămaşă roşu-portocaliu, în carouri. Fusese stâlcit în bătaie şi îl urcau într-o salvare. Spre marea mea mirare, seara a fost prezentat la televizor ca fiind unul dintre cei care atacaseră Televiziunea.

Pe urmă a sosit un camion cu manifestanţi. Aceştia nu aveau nici bâte, nici răngi de fier. La sosirea lor cineva a avut grijă să împingă ceva mai departe o maşină alb-crem care era parcată chiar în faţa Televiziunii, «pentru a nu pune în pericol avutul bietului om». Mulţimea a pătruns în curtea Televiziunii escaladând gardul împrejmuitor." (Trebuie să fie ora 19.)

In acest timp, alte coloane de manifestanţi venite din Piaţă se îndreptau şi ele spre clădirea Televiziunii. „Pe la 18.30, relatează Sorin Psatta, psiholog, s-au apropiat un autobuz şi un microbuz fără parbriz şi cu caroseria îndoită, în aceste vehicule, erau oameni foarte agitaţi, chiar agresivi, păreau ţigani, foarte mulţi copii. Aceste două maşini, urmate de un mare număr de manifestanţi, s-au îndreptat spre Televiziune, pe traseul Magheru, Piaţa Romană, Dorobanţi, ocolind Piaţa Victoriei. Pe drum s-au strigat lozinci: «Jos comunismul!», «Jos Iliescu!». în faţa clădirii Televiziunii erau masate numeroase trupe militare."

Ionel Constantinescu are 50 de ani. Este profesor de liceu. De aproape o lună este trup şi suflet alături de cei din Piaţa Universităţii. în dimineaţa zilei de 13 iunie află despre brutala evacuare a celor care făceau greva foamei şi se hotărăşte să li se alăture, înscriindu-se ca grevist la Spitalul de Urgenţă. Tot în semn de protest se alătură unei coloane de demonstranţi care părăseşte Piaţa, îndreptându-se spre Televiziune: „Se scanda «Fără violenţă!», iar şi iar, pentru noi asta însemnând condamnarea celor petrecute în zori. Marşul s-a desfăşurat paşnic şi nu este lipsit de importanţă să se arate că nu am dat curs provocărilor care au avut loc pe drum.

La Televiziune, am găsit adunată o mare mulţime, unii sosiţi în coloana precedentă, alţii nu se ştie cum, pentru că noi nu-i văzusem niciodată participând la acţiunile din Piaţă.

Spre deosebire de alte mitinguri care au avut loc în faţa Televiziunii, când militarii ne aşteptau în poziţie de luptă, de data asta blindatele se aflau la locurile lor obişnuite, dar aveau turelele deschise şi erau neocupate. Soldaţii căscau gura adunaţi grupuri-grupuri, fără cea mai mică intenţie vizibilă de a asigura protecţia acestei instituţii. Şi ţin să subliniez acest aspect (care poate fi confirmat de către martori civili şi militari) pentru că el infirmă declaraţia preşedintelui Iliescu cu privire la «tentativa de lovitură de stat premeditată şi organizată». Dacă era vorba de lovitură de stat, atunci noi ne-am fi îndreptat spre aceste blindate nepăzite, dar pline de arme, în loc să cerem o întrevedere cu directorul Televiziunii!"

Crina Nedelcu, de la Zig-zag, va fi şi ea surprinsă de neaşteptata dispunere a trupelor care păzeau Televiziunea. „Un singur cordon de soldaţi postat în imediata apropiere a clădirilor. Alţii, destul de numeroşi, primiseră ordinul să se maseze în afara curţii şi să încercuiască întreaga zonă, dacă este să dăm crezare spuselor unui căpitan căruia i-am luat un interviu."

In jurul orei 19.30, o delegaţie ad-hoc a demonstranţilor, compusă din vreo zece persoane, îşi exprimă dorinţa de a discuta cu directorul general al Televiziunii, dl Emanuel Valeriu, şi de a da o declaraţie pe post, după emisiunea Actualităţi, pentru a explica ţării întregi cele întâmplate începând încă din zorii zilei şi pentru a cere Guvernului să elibereze arestaţii din ziua de 13. „Acest lucru nu a fost posibil, continuă Crina Nedelcu, pentru că, pe neaşteptate, din mulţime se desprinde un grup care forţează intrarea în clădire, chemând pe demonstranţi să-i urmeze."

„Dintre manifestanţi, câteva persoane au intrat în curtea  instituţiei, relatează dl Psatta, şi au vorbit cu soldaţii. După cinci minute de discuţii, soldaţii s-au masat spre intrările principale ale clădirii. Demonstranţii au invadat curtea, îndreptându-se spre intrarea principală. In frunte era un grup pestriţ." E ora 19.30.

Ziarista se hotărăşte să-i urmeze, povestind apoi ce s-a petrecut în clădire. Cum vom putea constata în continuare, fiecare amănunt are importanţa sa, întrucât tocmai între ora 19.30 şi ora 20 se desfăşoară cel mai important act al „scenariului" de la Televiziune: „Cei care au pătruns înăuntru erau dirijaţi de un bărbat (care mi s-a părut că-i aşteaptă) undeva spre dreapta mea. Au fost împinşi pe scară până la primul etaj, au traversat un culoar foarte îngust. Un fotoliu uitat bara trecerea, destul de îngustă de altfel. Culoarul dădea într-un hol mare, închis din toate părţile. Delegaţia a încercat să discute cu un bărbat care bloca intrarea spre studiouri. Acesta le-a cerut să aştepte /.../

De cealaltă parte a culoarului, în faţa Studioului 4, alţi demonstranţi, căzuţi şi ei în aceeaşi cursă, aşteptau să aibă o întrevedere cu conducerea Televiziunii."

In acest timp, I. Constantinescu încearcă şi el să pătrundă în interiorul clădirii pentru a se alătura delegaţiei greviştilor foamei. „Inginerul Ion Nemţiu, preşedintele Asociaţiei «16-21 Decembrie», obţinuse telefonic acordul dlui Răzvan Theodorescu (preşedintele Televiziunii) de a primi o delegaţie a demonstranţilor. Când am ajuns, ei erau deja înăuntru, iar eu am încercat să-i găsesc ca să intru cu ei, în calitate de reprezentant al greviştilor. I-am întrebat pe militarii care erau în clădire unde se găsea delegaţia şi am fost îndrumat spre Studioul 4.

Pe culoar, militarii care asigurau baza erau secondaţi de câteva zeci de tineri, unii chiar copii de zece-doisprezece ani. La intrarea în Studioul 4, aglomeraţia era şi mai mare pentru că accesul în culoar era blocat de cind-şase poliţişti înarmaţi cu scuturi. L-am zărit pe inginerul Nemţiu şi l-am întrebat dacă într-adevăr dl Theodorescu însuşi fusese de acord să ne primească. El mi-a confirmat acest lucru.

Alături de reprezentanţii demonstranţilor din Piaţa Universităţii, pe care îi cunoşteam, apăruseră şi se agitau în faţa uşii nişte indivizi pe care nu-i văzusem niciodată şi care de altfel se arătau foarte turbulenţi.

M-am adresat soldatului care păzea uşa studioului pentru a-1 ruga să transmită că întreaga delegaţie aşteaptă să fie primită la dialog. întrucât răspunsul întârzia, mi-am repetat cererea."



Violenţa provocatorilor


Incepând din acest moment sincronizarea va fi desăvârşită. După cum desăvârşită va fi şi confuzia care va rezulta. Crina Nedelcu continuă să povestească: „Intruşii aşteptau în hol de vreo 20 de minute fumând sau discutând, când dintr-odată mi-am dat seama că între timp am fost încercuiţi de poliţişti cu scuturi, sosiţi prin uşile de ieşire în caz de pericol. M-am apropiat de unul dintre ei şi l-am întrebat pentru ce se aflau acolo. M-a asigurat că nu se va întâmpla nimic...

Aproape în acelaşi timp a început învălmăşeala. L-am privit pe interlocutorul meu. Spre marea mea uimire, şi-a ridicat bastonul, spunându-mi să plec, că altfel mă omoară. Ceilalţi, care fuseseră atraşi în hol, au fost bătuţi şi călcaţi în picioare. Un tânăr m-a apucat de mână şi m-a tras către ieşire. Mi-am amintit de fotoliul care bara culoarul şi l-am ocolit. Alţii s-au împiedicat de el şi au căzut unii peste alţii. în urma mea nu se auzeau decât ţipete şi gemete.

La parter, drumul părea liber. Cineva ne-a îndemnat să ieşim printr-un loc anume. Nu am avut încredere şi am sărit printr-o fereastră al cărei geam fusese spart. Ceilalţi, care au urmat sfaturile individului, au fost bătuţi de bărbaţi în civil cu ciomege confecţionate din ramuri de copac. Apoi au fost arestaţi de către poliţie. Cei care au încercat să fugă au spart şi ei câteva geamuri."

In faţa Studioului 4, povesteşte I. Constantinescu, „grupul de turbulenţi care se amestecase printre noi a declanşat în mod deschis un atac împotriva noastră, scoţând dintr-odată de sub haine bâte cu care au început să ne lovească, mai ales în cap. Am avut parte chiar de prima lovitură. Totuşi, am reuşit să mă feresc şi am primit lovitura în spate. în aceeaşi clipă, am primit a doua lovitură în omoplatul drept, aplicată de un tânăr care se amestecase printre noi. încovoiat de durere, am observat că, simultan cu declanşarea încăierării, din toate colţurile spaţiului în care ne aflam se degaja un gaz albicios care forma nori compacţi şi grei. Fac precizarea că am văzut pe unul din agresori lovind scutul unui soldat pentru a semăna îndoiala cu privire la identitatea celor care ne atacau. Cuprinşi de panică, ne-am repezit spre ieşire"...

In faţa Studioului 5, alţi reprezentanţi ai demonstranţilor vor cădea şi ei în cursă. Să-l ascultăm pe Mihai Creţu:
„Când am ajuns la poarta Televiziunii, am întâlnit un căpitan de poliţie căruia i-am adus la cunoştinţă intenţia noastră de a intra în mod civilizat şi de a informa opinia publică asupra adevăratei semnificaţii a evenimentelor din ziua respectivă. Un sergent-major de poliţie a spus: „Bine că aţi venit, să se termine cu minciunile." Nu aveam în mână nici un fel de obiecte. Pe culoarul care ducea la Studioul 5, ne-a apărut în faţă un baraj de scutieri. Le-am explicat cu calm intenţiile noastre şi ne-au lăsat să trecem. Câţiva manifestanţi, printre care mă număram şi eu, am intrat în linişte în studio, unde reporterii străini transmiteau pentru ţările lor. Pe monitoare am văzut imagini care nu fuseseră transmise la noi— baionete înfipte în corturile din Piaţa Universităţii. Am fost rugaţi să ieşim pentru că era prea cald; am ieşit pe culoar. De data asta, aceiaşi purtători de scuturi, cu care convenisem să nu recurgă la violenţă, s-au năpustit asupra noastră cu bâtele şi cu gaze lacrimogene.

In avântul lor, spărgeau cu bâtele în dreapta şi în stânga tot ce le cădea în cale. A sosit şi un căpitan de poliţie, spunându-le: „V-am dat eu ordin să atacaţi? Cine trădează printre noi?" Ne-am îngrămădit spre ieşire. Pe un culoar, i-am văzut cum îi smulgeau barba lui Ioan Nemţiu, de la Asociaţia «16-21 Decembrie». La capătul pasarelei am dat peste o baltă mare de sânge. Soldaţii din curte se întrebau: «Cine trădează printre noi?»"

In acest timp, afară, mulţimea masată în curte asistă la o altă înscenare care va sluji la desăvârşirea „atacului".
„După vreo zece minute /adică pe la ora 19.30/, relatează dl Psatta, pe acoperişul clădirii joase au apărut 4-5 persoane (băieţi tineri, de 14-15 ani), care, traversând pasarela, au ajuns în dreptul unor geamuri. Le-au spart, au intrat înăuntru şi au aruncat de acolo un ghiveci, un scaun şi nişte seturi de diapozitive. Cei din curte scandau: «Ieşiţi afară, nu spargeţi!» Strigam alături de ceilalţi «Ieşiţi afară!», dar am fost interpelat de un individ foarte violent de vreo 30 de ani, care m-a agresat verbal şi fizic, afirmând că numai aşa se poate pătrunde în Televiziune, iar dacă eu mă opun, rezultă că nu sunt de-al lor (?!).

După încă vreo zece minute, soldaţii care blocau intrarea s-au dat deoparte, permiţând intrarea în clădire a unui grup de vreo cincizeci-şaizeci de manifestanţi." „Oamenii au intrat în clădire aproape imediat, va preciza Gabriela Gabori. La un moment dat, unii intrau, alţii ieşeau, după voia lor...

Am avut curioasa senzaţie că se voia ca noi să ocupăm Televiziunea, ca pe 22 decembrie, şi că oamenii erau întrucâtva nehotărâţi, nu prea ştiau ce să facă, lipseau liderii, în sfârşit, un geam s-a spart, la etajul cinci sau şase, spre strada Pangrati.

Peste zece, cincisprezece minute /trebuie să fi fost ora 20/ a sosit o primă echipă de şoc. Aveau în frunte un tip solid, îmbrăcat într-o salopetă albastră cu o dungă pe laturi de o altă culoare. Toţi strigau: «Jos Iliescu!». Au intrat în curte şi spre stupoarea generală au început să-i lovească pe manifestanţii paşnici."

„Peste cinci minute, povesteşte şi dl Psatta, s-au auzit ţipete şi am văzut cum intruşii fugeau din clădire, urmăriţi de vreo cincisprezece-douăzeci de civili înarmaţi cu bâte lungi şi albe. Aceste grupuri, urmăritori şi urmăriţi, au avansat vreo 20 de metri în curte; mulţimea s-a retras ţipând, iar cei cu bâte s-au retras precipitat în clădire. Cordonul de soldaţi s-a refăcut în urma lor."

„Răniţii au fost scoşi din clădire, continuă Gabriela Gabori, şi au fost transportaţi la maşinile de salvare. Dar, după părerea mea, aceste salvări au fost folosite mai degrabă ca dube ale poliţiei, pentru că seara, la televizor, aceiaşi oameni au fost prezentaţi ca agresori, în ciuda faptului că se vedea că fuseseră bătuţi groaznic."

„Consecinţa imediată a acestei acţiuni, continuă dl Psatta, a fost întărâtarea mulţimii, amplificată şi de apariţia unui elicopter. Oamenii din curtea Televiziunii au început să smulgă crengi din copaci, să adune pietre, să ia materiale de construcţie de pe şantierele din apropiere. Au început să spargă geamuri."


va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu