vineri, 24 iunie 2016

Ciuma (25)

Albert Camus








Toţi, de altfel, mai mult sau mai puţin conştient, erau asemenea lui, şi de toţi trebuie să vorbim.  Pe acest peron de gară unde îşi reîncepeau viaţa lor individuală, ei o mai simţeau încă  pe cea comună,    schimbând între ei priviri şi zâmbete. Dar deîndată ce au văzut fumul trenului, senti­mentul de exil se stinse brusc sub aversa de bucurii confuze şi năucitoare. Când trenul s-a oprit, despărţiri nesfârşite care începuseră în unele cazuri tot pe acest peron de gară, au luat sfârşit aici într-o secundă, în clipa în care braţele s-au strâns cu o avariţie exultantă peste trupuri a căror formă vie o uita­seră. Rambert nici nu a avut timp să privească această formă alergând spre el, că ea se şi abătea la pieptul lui. Şi ţinând-o toată în braţe, strângând la inimă un cap din care nu vedea decât părul familiar, el lăsa să-i curgă lacrimile fără să ştie dacă proveneau din fericirea lui prezentă sau dintr-o durere prea multă vreme reprimată, liniştit cel puţin că-l vor împie­dica să verifice dacă obrazul ascuns la umărul lui era cel pe care-l visase atâta, sau, dimpotrivă, cel al unei străine. O să-şi dea seama mai târziu dacă bănuiala lui era adevărată. Pentru moment, voia să facă ceea ce făceau toţi cei din jurul lui şi care aveau aerul să creadă că ciuma poate veni şi pleca fără ca asta să schimbe inima oamenilor.
Strânşi unii în alţii, se întoarseră toţi atunci acasă, orbi faţă de restul lumii, triumfând în aparenţă faţă de ciumă, uitând toată mizeria şi de asemenea pe cei care, veniţi şi ei cu acelaşi tren, nu găsiseră pe nimeni si se pregăteau să pri­mească acasă confirmarea unor temeri pe care o lungă tăcere le şi născuse în inima lor. Pentru aceştia din urmă, care nu aveau acum drept tovărăşie decât durerea lor foarte proas­pătă, pentru alţii care se dăruiau din acest moment amintirii unei fiinţe dispărute, lucrurile stăteau cu totul altfel, şi senti­mentul despărţirii îşi atinsese punctul culminant. Mame, soţi, îndrăgostiţi care pierduseră orice bucurie o dată cu fiinţa acum rătăcită într-o groapă anonimă sau topită într-o grămadă de cenuşă, pentru toţi aceştia ciuma îşi continua existenţa.
Dar cine se gândea la aceste singurătăţi ? La amiază, soa­rele, învingând adierile reci care se luptau de dimineaţă să rămână în aer, revărsa asupra oraşului valurile neîntrerupte ale unei lumini nemişcate. Ziua se oprise în loc. De pe vârful colinelor, tunurile fortăreţelor bubuiau fără întrerupere sub cerul imobil. Tot oraşul se năpustise afară pentru a sărbători acest minut chinuit când timpul suferinţelor lua sfârşit şi când timpul uitării încă nu începuse.
Se dansa în toate pieţele. De la o zi la alta circulaţia se mărise considerabil şi maşinile, devenite mai numeroase, circulau cu greu pe străzile invadate. Clopotele oraşului au bătut cu toată puterea întreaga după-amiază. Ele umpleau cu vibraţiile lor un cer albastru şi auriu. În biserici, într-a­devăr, erau rostite rugăciuni de mulţumire. Dar, în acelaşi timp, localurile de petrecere erau pline până la refuz şi cafe­nelele, fără să le pese de ce aveau să facă pe viitor, serveau ultimele lor băuturi alcoolice. În faţa tejghelelor se înghe­suia o mulţime de oameni la fel de excitaţi şi, printre ei, nu­meroase perechi înlănţuite care nu se temeau să se dea în spectacol. Toţi strigau sau râdeau. Provizia de viaţă pe care o făcuseră în timpul acestor luni, când fiecare îşi micşorase cât mai mult arderea sufletului, ei o cheltuiau în această zi care era parcă ziua supravieţuirii lor. A doua zi va începe viaţa însăşi, cu precauţiile ei. Pentru moment, oameni de origini foarte diferite stăteau alături şi fraternizau. Egalitatea pe care prezenţa morţii n-o realizase în fapt, o instaura bucuria eliberării, cel puţin pentru câteva ore.
Dar această banală exuberanţă nu spunea totul şi cei care umpleau străzile la sfârşitul după-amiezii, alături de Rambert. ascundeau adesea sub o atitudine placidă, fericiri mai deli­cate. Multe perechi şi multe familii, într-adevăr, nu aveau altă înfăţişare decât a oamenilor care se plimbă în mod paşnic. În realitate, cei mai mulţi făceau pelerinaje delicate la locurile pe care suferiseră. Voiau să le arate noilor veniţi semnele izbitoare sau ascunse ale ciumei, urmele istoriei ei. În unele cazuri se mulţumeau să facă pe călăuzele, pe cei care au văzut multe, pe contemporanii ciumei şi vorbeau de pericol fără să evoce frica. Aceste plăceri erau inofensive. Dar în alte cazuri era vorba de itinerarii mai pline de fior, în care un îndrăgostit, cuprins de delicata nelinişte a amintirii, putea să spună celei care îl însoţea: "În acest loc, în acea vreme mi-a fost dor de tine, şi tu nu erai aici". Aceşti turişti ai pasiunii se puteau atunci recunoaşte : ei formau mici insule de şoapte şi de destăinuiri în mijlocul tumultului prin care mergeau. Mai mult decât orchestrele de la răscruci, ei erau cei care anunţau adevărata eliberare. Căci aceste perechi în culmea fericirii, înlănţuite strâns şi zgârcite la vorbă, afirmau, în mijlocul tumultului, cu tot triumful şi nedreptatea fericirii, că ciuma s-a terminat şi că teroarea îşi trăise traiul. Ei negau liniştiţi, împotriva oricărei evidenţe, că am fi cunoscut vreodată această lume smintită în care uciderea unui om era la fel de cotidiană ca şi uciderea muştelor, această sălbăticie bine definită, acest delir calculat, această întemniţare care aduce cu ea o groaznică libertate faţă de tot ce nu ţinea de prezent, acest miros de moarte care-i ameţea pe toţi cei pe care nu-i ucidea, ei negau, în sfârşit, că am fi fost acest popor înmăr­murit din care, în fiecare zi, o parte din noi, îngrămădiţi în gura unui cuptor, ne evaporam în fumuri grase, în timp ce ceilalţi, copleşiţi de lanţurile neputinţei şi ale fricii, ne aşteptam rândul.
Asta era, în orice caz, ceea ce lumina privirea doctorului Rieux, care, căutând să ajungă în cartierele mărginaşe, umbla singur la sfârşitul după-amiezii, în mijlocul clopotelor, al bu­buiturilor tunului, al muzicii şi al strigătelor asurzitoare. El îşi continua meseria, nu exista concediu pentru bolnavi. În frumoasa lumină transparentă care se lăsa peste oraş, se înălţau vechile mirosuri de carne friptă şi de alcool cu anason. În jurul doctorului, chipuri hilare se răsturnau de bucu­rie spre cer. Bărbaţi şi femei se agăţau unii de alţii, cu obrazul aprins, cu toată enervarea şi strigătul dorinţei. Da, ciuma încetase o dată cu teroarea şi aceste braţe care se înlănţuiau mărturiseau într-adevăr că ea însemna exil şi des­părţire în sensul adânc al cuvântului.
Pentru întâia oară, Rieux putea să dea un nume acestei înfăţişări comune pe care o văzuse timp de luni de zile pe toate feţele trecătorilor. Îi era de ajuns acum să privească În jurul lui. Ajunşi la sfârşitul ciumei, cu mizeria şi cu lipsurile, toţi aceşti oameni sfârşiseră prin a îmbrăca costumul rolului pe care îl jucau de multă vreme, şi acum şi hainele vorbeau despre absenţa şi despre patria îndepărtată. Începând din momentul în care ciuma închisese porţile oraşului, ei nu mai trăiseră decât în despărţire, fuseseră rupţi de această căldură umană care te face să uiţi totul. Din toate colţurile oraşului şi, în grade diferite, aceşti bărbaţi şi aceste femei aspiraseră la o revedere care nu era pentru toţi de aceeaşi natură, dar care pentru toţi era la fel de imposibilă. Cea mai mare parte strigaseră din toate puterile spre cineva care lipsea, dorind căldura unui trup, duioşia şi obişnuinţa. Unii, adesea fără s-o ştie, sufereau de a fi puşi în afara prieteniei oamenilor, de a nu mai putea ajunge la ei prin mijloacele obişnuite ale prie­teniei, cum sunt scrisorile, trenurile şi vapoarele. Alţii, mai puţini la număr, ca Tarrou, poate, doriseră contopirea cu ceva pe care ei nu puteau să-l definească, dar care merita să fie dorit. Şi, în lipsa unui alt nume, ei îi spuneau uneori pace in­terioară.
Rieux mergea mereu. Pe măsură ce înainta, mulţimea se îngroşa în jurul lui, vacarmul se amplifica şi i se părea că pe­riferia, unde voia să ajungă, se îndepărta în aceeaşi măsură.
Puţin câte puţin, el se topea în acest trup uriaş care urla, al cărui strigăt îl înţelegea din ce în ce mai bine, strigăt care, în parte cel puţin, era al lui. Da, toţi suferiseră împreună, atât în carne cât şi în sufletul lor, de o vacanţă grea, de un exil fără leac, de o sete nicicând potolită. Printre grămezile de morţi, printre clopotele ambulanţelor şi avertismentele a ceea  ce este convenit să fie numit destin, printre târşâitul încăpăţînat al fricii şi teribila revoltă a inimii lor, nu încetase să alerge un murmur puternic menit să alarmeze aceste fiinţe îngrozite şi să le spună că trebuiau să-şi regăsească adevărata lor patrie. Pentru ei toţi, adevărata patrie se află dincolo de zidurile acestui oraş sugrumat. Ea era în mărăcinişurile înmiresmate de pe coline, în mare, în ţinuturile li­bere, în tensiunea iubirii. Şi la ea, la fericire, voiau ei să revină, întorcând la rest, cu dezgust, spatele.
Cât despre sensul pe care putea să-l aibă acest exil şi această dorinţă de revedere, Rieux nu ştia nimic. Mergând mereu, înghesuit din toate părţile, interpelat, el ajungea pas cu pas pe străzi mai pustii şi se gândea că nu este important ca aceste lucruri să aibă sau nu un sens, ci că trebuie să vezi numai ce răspuns primeşte speranţa oamenilor.
El ştia de-aci înainte răspunsul şi-l desluşea mai bine în primele străzi mărginaşe, aproape pustii. Cei care, mulţumindu-se cu puţinul pe care-l însemnau, nu doriseră decât să se întoarcă în casa iubirii lor, erau uneori răsplătiţi. Desigur, unii dintre ei continuau să umble prin oraş singuratici, lipsiţi de fiinţa pe care o aşteptau. Fericiţi erau şi cei care nu fuse­seră despărţiţi de două ori, asemeni unora care, înainte de epidemie, nu-şi putuseră realiza dintr-o dată iubirea urmă­rind timp de ani de zile, orbeşte, o înţelegere greu de obţinut şi care sfârşeşte prin a lega unul de altul îndrăgostiţi învrăj­biţi. Aceştia avuseseră, ca şi Rieux însuşi, uşurinţa de a se baza pe timp: ei erau despărţiţi pe veci. Dar alţii, ca Rambert, pe care doctorul îl părăsise chiar în dimineaţa aceea spunându-i: "Curaj, acum a venit timpul să ai dreptate", regăsiseră fără să ezite pe cel absent pe care-l crezuseră pierdut. Pentru câtva timp cel puţin, ei vor fi fericiţi. Ei ştiau acum că, dacă există un lucru pe care-l poţi dori întotdeauna şi obţine uneori, acesta este afecţiunea umană.
Pentru toţi cei care, dimpotrivă, se adresaseră pe deasu­pra omului unui ce pe care nici măcar nu şi-l puteau închi­pui, nu existase răspuns. Tarrou păruse să găsească această pace grea despre care vorbise, dar n-o găsise decât în moarte în ceasul în care nu-i putea folosi la nimic. Dimpotrivă, dacă alţii, pe care Rieux îi zărea pe pragurile caselor în lumina care scădea, înlănţuiţi din toate puterile şi privindu-se cu pa­siune, obţinuseră ceea ce voiau, asta se datoreşte faptului că ceruseră singurul lucru care depindea de ei. Şi Rieux, în mo­mentul în care cotea pe strada lui Grand si a lui Cottard, se gândea că era drept ca, din când în când cel puţin, bucuria să vină să-i răsplătească pe cei cărora le e suficient omul, cu sărmana şi teribila lui iubire.
Această cronică se apropie de sfârşit. E timpul ca docto­rul Bernard Rieux să declare că este autorul ei. Dar înainte de a povesti ultimele evenimente, el ar vrea cel puţin să-şi justifice intervenţia şi să facă să se înţeleagă de ce a ţinut el să adopte tonul naratorului obiectiv. În tot timpul cât a durat ciuma, meseria i-a permis să-i vadă pe cea mai mare parte dintre concetăţenii săi şi să înregistreze ceea ce simţeau aceştia. El era deci bine plasat pentru a reda ceea ce văzuse şi auzise. Dar a vrut să facă acest lucru cu reţinerea necesară, în general, el s-a străduit să nu redea mai multe lucruri decât a putut să vadă, să nu atribuie tovarăşilor lui de ciumă gânduri pe care, la urma urmei, nu erau siliţi să le conceapă, şi să folosească numai aceste texte pe care  întâmplarea sau nefericirea i le puseseră în mâini.
Fiind chemat să depună mărturie cu prilejul unui fel de crimă, el a păstrat o anume rezervă, aşa cum se cuvine din partea unui martor de bună-credinţă. Dar, în acelaşi timp, urmând legea care guvernează o inimă cinstită, el a luat în mod deliberat partea victimei şi a vrut să fie împreună cu oa­menii, concetăţenii lui, alături de singurele certitudini pe care le posedă ei în comun, şi care sunt iubirea, suferinţa şi exilul. Şi astfel nici una dintre neliniştele concetăţenilor lui nu a rămas neîmpărtăşită de el, nici o situaţie care să nu fi fost a lui.
Pentru a fi un martor obiectiv, el trebuia să se refere mai ales la acte, la documente şi la ceea ce se spunea. Dar ceea ce avea el de exprimat în mod personal, aşteptarea sa, încercările la care a fost supus, despre ele nu trebuia să vor­bească. Dacă s-a folosit totuşi de ele, a fost numai ca să-i înţeleagă sau să facă să fie înţeleşi concetăţenii săi şi ca să dea o formă cât mai precisă posibil acelor lucruri pe care, în cea mai mare parte a timpului, el le simţea în mod confuz. La drept vorbind, acest efort de raţiune nu l-a costat nimic. Când se simţea ispitit să amestece direct destăinuirea lui cu miile de voci ale ciumaţilor, era oprit de gândul că dintre suferinţele lui nu exista nici una care să nu fie şi a celorlalţi şi că, într-o lume în care durerea este atât de adesea singu­ratică, acesta este un avantaj. Hotărât, el trebuia să vor­bească în numele tuturor.
Dar există cel puţin un concetăţean de-al nostru în nu­mele căruia doctorul Rieux nu poate vorbi. E vorba într-a­devăr de cel despre care Tarrou ii spusese într-o zi lui Rieux: "Singura lui crimă adevărată este aceea de a fi aprobat în inima lui ceea ce îi făcea să moară pe copii şi pe oameni. Restul îl înţeleg, dar acest lucru sunt obligat să i-l iert". Este drept ca această cronică să sfârşească cu el, căci avea o inimă neştiu­toare, adică singuratică.
După ce a ieşit din marile străzi zgomotoase ale sărbă­torii şi în clipa când a vrut s-o ia pe strada lui Grand şi a lui Cottard, doctorul Rieux într-adevăr a fost oprit de un cor­don de poliţişti. Nu se aştepta la aşa ceva. Freamătul îndepărtat al sărbătorii făcea ca acest cartier să pară fără viaţă şi el şi-l închipuia la fel de pustiu şi tăcut. Şi-a arătat carnetul de identitate.
— Imposibil, domnule doctor, a spus agentul. E un ne­bun care trage asupra mulţimii. Dar rămâneţi aici, o să fie nevoie de dumneavoastră.
În acest moment, Rieux l-a văzut pe Grand care venea spre el. Grand nu ştia nici el nimic. Nu-l lăsau să treacă şi aflase că se trăgea din casa lui. De departe, se vedea într-adevăr faţada aurită de ultimele raze de lumină ale unui soare fără căldură. În jurul faţadei se contura un spaţiu mare şi gol care se întindea până la trotuarul din faţă. În mijlocul şose­lei, se zărea în mod distinct un steag şi o bucată de pânză murdară. Rieux şi Grand puteau să vadă foarte departe, pe cealaltă parte a străzii, un cordon de agenţi, paralel cu acela care îi împiedica să înainteze şi în spatele căruia unii locui­tori din cartier treceau repede încoace şi încolo. Uitându-se bine au desluşit şi nişte agenţi cu revolverele în mâini, as­cunşi după uşile imobilelor din fata casei. Toate obloanele acesteia erau închise. La etajul al doilea totuşi, unul din obloane părea pe jumătate desprins. Tăcerea era totală pe stradă. Se auzeau doar frânturi de muzică răzbătând din cen­trul oraşului.
La un moment dat, dintr-unul din imobilele din faţa ca­sei au răsunat două focuri de revolver şi din oblonul scos din ţâţâni au sărit aşchii. Apoi a fost din nou tăcere. De departe, şi după tumultul zilei, asta i se părea lui Rieux cam ireal.
—  E fereastra lui Cottard, a spus deodată Grand, foarte neliniştit. Dar Cottard a dispărut totuşi.
—   De ce se trage ? l-a întrebat Rieux pe agent.
—  Ca să-l amăgească pe cel din casă. Aşteptăm o maşină cu cele necesare, pentru că trage asupra celor ce încearcă să intre pe uşa imobilului. A fost atins un agent.
—  De ce a tras ?
—  Nu se ştie. Oamenii se distrau pe stradă. La primul foc de revolver, n-au înţeles. La al doilea, au început să ţipe, unul a fost rănit şi toată lumea a început să fugă. Un nebun, ce mai!
În tăcerea restabilită, minutele păreau să se târască. Deo­dată, de cealaltă parte a străzii, au văzut ivindu-se un câine, primul pe care Rieux îl vedea după multă vreme, un ogar murdar pe care stăpânii probabil că-l ascunseseră până acum şi care alerga de-a lungul zidurilor. Ajuns aproape de uşă, a şovăit, s-a aşezat pe fund şi s-a răsturnat să-şi clănţăne puri­cii. Agenţii  au fluierat de câteva ori să-l cheme. El a înălţat botul, apoi s-a hotărât să traverseze încet şoseaua, ca să mi­roasă bucata aceea de pânză. În aceeaşi clipă, un foc de re­volver a pornit de la etajul al doilea şi câinele s-a răsucit ca un ghem dând violent din labe pentru ca în cele din urmă să cadă pe o parte, scuturat de tresăriri lungi. Drept răspuns, cinci-şase detunări venite dinspre uşile din faţă au sfărâmat oblo­nul. Tăcerea s-a aşternut din nou. Soarele coborâse şi umbra începea să se apropie de fereastra lui Cottard. Frânele unei maşini au gemut încet pe stradă, în spatele doctorului.
—  Uite-i, spune agentul.
Poliţiştii au apărut din spatele lor, purtând frânghii, o scară cu două pachete lunguieţe învelite în pânză uleioasă. Au luat-o pe o stradă care înconjura grupul de case din faţa imobilului lui Grand. Nu mult după aceea, mai curând puteai ghici decât vedea un fel de agitaţie la uşile acestor case. Apoi lumea a aşteptat. Câinele nu mai mişca, zăcea acum mort într-o baltă întunecată.
Deodată, de la ferestrele caselor ocupate de agenţi, s-a dezlănţuit un tir de puşcă automată. În timpul tirului, oblo­nul care era ţintit s-a desfăcut literalmente şi a lăsat descoperită o suprafaţă neagră în care Rieux şi Grand, de la locul lor, nu puteau distinge nimic. Când tirul s-a oprit, o a doua împuşcătură automată a pârâit din alt unghi, o casă mai încolo. Gloanţele intrau fără îndoială în pătratul ferestrei pentru că unul din ele făcuse să sară o aşchie de cărămidă. În aceeaşi secundă, trei agenţi au traversat şoseaua fugind şi au năvălit pe uşa de la intrare. Aproape îndată, încă trei s-au năpustit într-acolo şi tirul de automat a încetat. Din nou au aşteptat. Două detunături îndepărtate au răsunat în imobil. Apoi s-a auzit un fel de freamăt şi a fost zărit ieşind din casă, mai curând dus pe sus decât târât, un omuleţ fără haină şi care striga necontenit. Ca prin minune, toate obloanele închise de pe stradă s-au deschis şi ferestrele s-au umplut de curioşi, în timp ce o mulţime de oameni ieşea de prin case şi se înghe­suia în spatele cordoanelor. Un moment, omuleţul a fost văzut în mijlocul şoselei, cu picioarele în sfârşit pe pământ, cu braţele ţinute la spate de agenţi. Ţipa. Un agent s-a apro­piat de el şi l-a lovit de două ori cu toată puterea pumnilor, fără grabă, cu un fel de pricepere.
—  E Cottard, bolborosi Grand. A înnebunit.
Cottard se prăbuşise. A mai fost văzut agentul trimiţând cu toată puterea încă o lovitură de picior în cel care zăcea pe jos. Apoi un grup învălmăşit s-a agitat şi a pornit în direcţia doctorului şi a bătrânului său prieten.
—  Circulaţi, spunea agentul.
Rieux şi-a ferit privirea când grupul a trecut prin faţa lui.
Grand şi doctorul au pornit în amurgul care se sfârşea. Ca şi cum evenimentul ar fi scuturat toropeala în care ador­mea cartierul, aceste străzi lăturalnice se umpleau din nou de zumzetul unei mulţimi în prada unei veselii fără margine, în pragul casei, Grand i-a spus doctorului la revedere. Se du­cea să lucreze. Dar în clipa în care intra, i-a spus că-i scrisese lui Jeanne şi că acum era mulţumit. Şi apoi, îşi reîncepuse fraza: "Am suprimat, a spus el, toate adjectivele".
Şi cu un surâs şmecher, şi-a scos pălăria cu un gest cere­monios. Dar Rieux se gândea la Cottard şi zgomotul înăbuşit al pumnilor care strivise obrazul acestuia din urmă îl urmărea în timp ce se îndrepta spre casa bătrânului astmatic. Poate că era mai greu să te gândeşti la un om vinovat decât la un om mort.
Când Rieux a ajuns la bătrânul lui bolnav, noaptea pusese stăpânire pe tot cerul. Din odaie se putea auzi rumoarea îndepărtată a libertăţii şi bătrânul continua într-o dispoziţie neschimbată să-şi treacă boabele sale dintr-un vas în altul.
—  Au dreptate să se distreze, spunea el, trebuie de toate ca să faci o lume. Şi colegul dumneavoastră, domnule doc­tor, ce e cu el ?
Detunături puternice ajungeau până la ei, dar erau paşnice: copiii aruncau pocnitori.
—  A murit, spuse doctorul, ascultând pieptul sforăitor.
—  A! a făcut bătrânul, nemaiştiind ce să spună.
—  De ciumă, a adăugat Rieux.
— Da, a recunoscut bătrânul după o clipă, cei mai buni se duc. Asta e viaţa. Dar era un om care ştie ce vrea.
—  De ce spui asta ? spune doctorul care băga la loc ste­toscopul.
— Aşa. El nu vorbea ca să nu spună nimic. În sfârşit, mie îmi plăcea. Dar aşa se întâmplă. Alţii spun: "Ciuma e de vină, a fost ciumă''. Puţin mai lipseşte ca să ceară să fie de­coraţi. Dar ce înseamnă asta, ciuma. Asta e viaţă şi atâta tot.
—  Fă-ţi inhalaţiile în mod regulat.
—  O ! Nici o grijă. Mai am încă mult de trăit şi o să-i văd pe toţi murind. Eu ştiu să trăiesc.
Urlete de bucurie i-au răspuns în depărtare. Doctorul s-a oprit în mijlocul odăii.
—  V-ar deranja dacă m-aş duce pe terasă ?
—  Nu, deloc! Vreţi să-i vedeţi de sus, hai ? Cum doriţi. Dar ei sunt oricum tot aceiaşi.
Rieux s-a îndreptat spre scară.
—  Spuneţi domnule doctor, este adevărat că vor con­strui un monument destinat celor care au murit de ciumă ?
—  Ziarele spun asta. Un monument funerar sau o placă.
—  Eram sigur. Şi se vor ţine discursuri.
Bătrânul râdea cu un râs sugrumat.
—  Parcă îi aud: "Morţii noştri..." şi se vor duce să ia o gustare.
Dar Rieux urca scara. Cerul înalt şi rece scânteia pe dea­supra caselor, iar în apropierea dealurilor, stelele păreau tari ca pietrele. Această noapte nu era atât de diferită de aceea în care el şi Tarrou se urcaseră pe terasă ca să uite de ciumă. Numai marea, la picioarele falezelor, era mai zgomotoasă. Aerul era nemişcat şi uşor, fără suflul sărat şi greu pe care îl aducea atunci vântul călduţ de toamnă. Rumoarea oraşului răzbătea totuşi, mereu, până la picioarele teraselor, cu un zgomot ca de valuri. Dar această noapte era a liberării şi nu a revoltei. În depărtare, ceva negru şi împurpurat indica aşe­zarea bulevardelor şi a pieţelor iluminate. În noaptea acum liberă, dorinţa nu mai întâmpina piedici şi chiar vuietul ei era acela care ajungea până la Rieux.
Dinspre portul întunecat, urcau spre el primele focuri de artificii ale serbărilor oficiale. Oraşul le saluta printr-o lungă şi înăbuşită exclamaţie. Cottard, Tarrou şi toţi cei pe care Rieux îi iubise şi îi pierduse, soţia lui în primul rând, morţi sau vinovaţi, erau uitaţi. Bătrânul avea dreptate, oamenii erau tot aceiaşi. Dar asta era puterea şi nevinovăţia lor şi tocmai în acest punct, pe deasupra oricărei dureri, simţea Rieux că se unea cu ei. În mijlocul strigătelor care îşi pre­lungeau puterea şi-şi înteţeau durata, care se răsfrângeau lung până în josul terasei, pe măsură ce jerbele multicolore se ridicau şi mai numeroase pe cer, doctorul Rieux s-a hotărât atunci să redacteze această povestire care se sfârşeşte aci, ca să nu facă parte dintre cei care tac, pentru a depune mărturie de partea acestor ciumaţi, ca să lase cel puţin o amintire a nedreptăţii şi a violenţei care li s-a făcut, şi ca să afirme doar ceea ce se învaţă în timpul unui flagel, că există în oameni mai multe lucruri de admirat decât de dispreţuit.
Dar el ştia în acelaşi timp că această cronică nu putea fi a victoriei definitive. Ea nu putea fi decât mărturia a ceea ce trebuise el să împlinească şi a ceea ce, fără îndoială, trebuiau să mai împlinească încă, împotriva terorii şi a armei ei neo­bosite, în ciuda suferinţelor personale, toţi oamenii, care, neputând fi sfinţi şi refuzând să admită flagelurile, se străduiesc totuşi să fie medici.
Ascultând, într-adevăr, strigătele de bucurie nestăpânită care urcau dinspre oraş, Rieux îşi amintea că bucuria este mereu ameninţată. Căci el ştia un lucru pe care această mulţime cuprinsă de bucurie îl ignora şi care poate fi citit în cărţi, că bacilul ciumei nu moare şi nici nu dispare vreodată, că el poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile şi rufărie, că el aşteaptă cu răbdare în odăi, în pivniţe, în lăzi, în batiste şi în hârţoage şi că poate să vină o zi când, spre ne­norocirea  şi învăţătura oamenilor, ciuma îşi va trezi şobo­lanii şi-i va trimite să moară într-o cetate fericită.


final



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu