sâmbătă, 25 iunie 2016

Ei sunt aici (23)

Timothy Good






În pofida lipsei autorizaţiei maxime, Lazar şi-a început lucrul la S-4 şi afirmă că i s-a Lazar spune că în virtutea acestui sistem de propulsie a devenit posibilă manevrarea spaţiului şi timpului. „Navele au trei amplificatoare de gravitaţie pe fundul lor. Ce fac extraterestrii - presupunând că nava se află în spaţiu - vor focaliza cele trei generatoare gravitaţionale în punctul unde vor să ajungă. Acum, să facem o analogic: luaţi o folie subţire de cauciuc întindeţi-o pe masă şi fixaţi-o în cele patru colţuri cu pioneze. Luaţi apoi o piatră mare şi puneţi-o deasupra foliei, aceasta va fi nava. Vă alegeţi un punct unde doriţi să mergeţi - care poate fi oriunde pe suprafaţa foliei - şi apucaţi punctul respectiv între degete şi trageţi de el către navă. Astfel focalizează şi este atras punctul către navă. Dacă opriţi apoi generatorul gravitaţional, piatra (sau nava) urmează foaia întinsă ce revine la poziţia iniţială. Călătoria în spaţiu nu este liniară, spaţiul şi timpul sunt întinse ca un arc şi apoi nava urmează spaţiul care se contractă."

Există două moduri de a călători, spuse Lazar. „în primul mod de călătorie - în jurul suprafeţei unei planete - ei se balansează pe câmpul gravitaţional produs de generatoarele lor şi se lasă „duşi de val" ca un dop de plută în occan. În acest mod sunt foarte instabili şi pot fi afectaţi de vreme. Celălalt mod de călătorie, cel prin care pot traversa distanţe mari, nu poate fi folosit într-un câmp gravitaţional puternic cum este cel al Pământului, deoarece pentru a folosi acest mod trebuie să se încline pe o parte şi după aceea pot focaliza către punctul vizat generatoarele gravitaţionale şi se pot deplasa.

Dacă îţi imaginezi spaţiul ca pe o ţesătură", explica Lazar, „iar limita ta este dată de viteza luminii, ar dura foarte mult să ajungi din punctul A în punctul B, chiar deplasându-te cu viteza luminii. Această viteză nu poate fi depăşită - nu în acest univers, în orice caz. Dacă există universuri paralele, poate legile sunt diferite, dar noi cei de aici trebuie să ne pregătim să le admitem. Adevărul este că gravitaţia distorsionează spaţiul şi timpul. Închipuiţi-vă că sunteţi într-o navă spaţială care poate dezvolta un câmp gravitaţional formidabil ea însăşi, vă puteţi aşeza oriunde doriţi şi porniţi generatoarele gravitaţionale. Veţi curba de fapt sistemul spaţiu-timp, îl veţi „plia“. Apăsând din nou pe buton, generatorul se va opri şi vă veţi afla la o distanţă extraordinară de poziţia iniţială. Timpul însă nici nu s-a clintit, pentru că în esenţă a fost întrerupt. Este atât de nefiresc. Oamenilor le este greu să înţeleagă şi, tot atât de refractari precum comunitatea ştiinţifică, nu vor admite niciodată că astfel se întâmplă de fapt lucrurile."

Deşi afirmaţiile lui Lazar nu pot fi acceptate de mulţi savanţi, există totuşi unii care cred că deplasarea în timp către trecut şi călătoriile instantanee cu nave spaţiale spre depărtate puncte din univers, cu ajutorul „găurilor viermănoase“, sunt accesibile unei civilizaţii suficient de avansate din punct de vedere tehnologic. În noiembrie 1988, dr. Michael Morris, împreună cu profesorii Kip Thorne şi Ulvi Yurtsever, au lansat teoria conform căreia aceste „găuri de vierme" - goluri în structura spaţiu-timp - există la un nivel submicroscopic, dar pot fi „lărgite" cu ajutorul unei tehnologii avansate, devenind un mijloc de deplasare instantanee sau de depăşire a limitei impuse de viteza luminii.

Fizicianul Alan Hoit, de la NASA, crede şi el cu convingere în realizabilitatea călătoriilor în „hiperspaţiu". El presupune, pornind de la frecvenţa apariţiilor OZN şi diversitatea tipurilor de fiinţe observate, că se poate accepta ideea că suntem vizitaţi de câteva civilizaţii diferite, dar că n-ar avea sens această vizită atâta vreme cât nu poate fi depăşită bariera vitezei luminii. Pentru a depăşi această problemă el a propus mai multe ipoteze. Generând artificial un anumit model electromagnetic, de exemplu, s-ar putea produce un cimp gravitaţional care ar putea anula propriul câmp gravitaţional al Pământului. „Ai selecta o configuraţie energetică aflată în rezonanţă cu locul unde vrei să ajungi şi ai călători apoi printr-un tip de hiperspaţiu sau un spaţiu multidimensional", afirma el în 1980.

Întrebat dacă forma unei nave spaţiale ar putea fi un factor determinant. Hoit a oferit un răspuns interesant: „Cred că forma unei nave poate fi foarte importantă. Aş începe cu cele elipsoidale şi cele în formă de farfurie. Nu-mi place să folosesc aceşti termeni datorită conotaţiilor. Cu ajutorul modelului energetic artificial se încearcă stăpânirea modelului energetic natural şi acest lucru se realizează prin însăşi construcţia navei spaţiale. Aşa că forma de farfurie este probabil cea mai bună. Nu cred că este întâmplător faptul că cele mai multe din OZN-urile văzute arată ca nişte farfurii.“

In lucrarea sa Field Resonctnce Propulsion Concept, publicată de NASA, Hoit merge mai departe cu speculaţia asupra ipoteticului sistem de propulsie OZN:
Dacă viteza luminii este cu adevărat o barieră în spaţiu-timp atunci potenţialii vizitatori extraterestri trebuie să utilizeze o modalitate de transport care se ridică deasupra spaţiului şi a timpului, pentru a scurta durata călătoriei. Adesea, OZN-urile au fost văzute dispărând instantaneu. În unul din aceste cazuri OZN-ul a reapărut ulterior în vecinătate, implicând dispariţia din şi reapariţia în spaţiu-timp.
Viteza mare, virajele în unghi drept, opririle şi accelerările bruşte ale OZN-urilor, precum şi absenţa bangului sonic, în pofida vitezelor calculate la 22.000 mile pe oră sau chiar mai mult, sugerează că OZN-urile pot genera un câmp gravitaţional artificial sau utilizează altfel proprietăţile sistemului spaţiu-timp, sistem cu care noi nu suntem familiarizaţi. Sistemele de propulsie ale OZN-urilor par să implice procese electromagnetice sau hidromagnetice, după cum indică efectele asupra mediului: arsuri, deshidratări, oprirea motoarelor automobilelor, întreruperi radio şi TV, topirea sau distrugerea solului şi a şoselelor, întreruperea alimentării cu curent electric şi efecte de electricitate statică...

Sistemul de propulsie instalat pe nava de la S-4 dă naştere unor anumite efecte ciudate, afirma Bob Lazar, între care şi invizibilitatea navei.

„Poţi să te uiţi direct la ea, iar dacă generatoarele gravitaţionale sunt într-o configuraţie adecvată vei vedea numai cerul deasupra capului, nu mai poţi vedea nava care este acolo. Aşa se face că dintr-un grup de oameni numai anumite persoane aflate chiar sub obiect îl văd, în timp ce ceilalţi, aflaţi la numai 100 picioare distanţă de el nu-1 zăresc. Depinde doar de modul cum este curbat câmpul. Acesta este şi motivul pentru care navele par să facă viraje la 90 de grade cu o viteză incredibilă: este percepută doar distorsiunea spaţiului şi a timpului. Nu se văd evenimentele reale.“

Lazar refuză să mai divulge şi alte detalii despre sistemul de propulsie. „N-a fost o problemă prezentarea în mare a conceptului, dar consider că funcţionarea internă şi amănuntele despre acest sistem ar trebui să rămână în continuare secrete. Trebuie să înţelegeţi că, în mare parte, motivul pentru care aceste sisteme sunt trecute sub tăcere este că toate sunt privite din punctul de vedere al dezvoltării armamentului. Nu am intenţia şi n-am avut-o niciodată, să dezvălui cum funcţionează cu exactitate.“

Lazar sugerează că este posibil ca principalul motiv pentru securitatea absolută din jurul navei să fie potenţialul pe care îl constituie aceasta pentru construirea unei superbombe, precum şi a unui sistem avansat de propulsie, în privinţa acestuia din urmă, activitatea lui Bob la S-4 era o tentativă de a reproduce reactorul, folosind materiale terestre, ceea ce în opinia sa este imposibil. Se mai făcuseră câteva încercări nereuşite în trecut. „Ei încercau să folosească un generator nuclear normal, alimentat cu plutoniu, încercare care s-a dovedit zadarnică", spunea el. (Se poate ca proiectul Snowbird să fi fost una dintre acestea).

Elementul 115 nu este antimaterie el însuşi, dar în anumite reacţii nucleare devine puternic exploziv, explica Lazar. „în principiu, tot ce ai de făcut este doar să-l bombardezi cu protoni, ceea ce e foarte uşor de făcut cu ajutorul unui accelerator de particule. Ar fi extrem de simplu de a construi o foarte, foarte puternică bombă. O mică bucăţică din acest material valorează cât sute de megatone. Pare incredibil, dar conversia totală a materiei în energie eliberează cu adevărat această cantitate de energie. Nu ţi-ar plăcea să cadă aşa ceva în mâinile oricui."

Lazar crede că a fost recrutat să lucreze la S-4 în locul unuia dintre cei trei savanţi care şi-au pierdut viaţa într-un tragic experiment făcut în mai 1987 la Nevada Test Site. „Cred că demaraseră testarea reactorului cu antimaterie şi dintr-un motiv oarecare au hotărât să-l deschidă în timpul funcţionării", mi-a spus el. „L-au dus în zona de încercări nucleare şi l-au instalat într-un tunel vertical, cu uşile blindate, deoarece se gândeau că ar putea exploda. Ceva n-a mers cum trebuia şi obiectul a sărit în aer, omorându-i pe toţi trei. Din câte am înţeles, prima uşă, care de obicei nu se crapă, a fost făcută ţăndări şi cu această ocazie s-a ales praful de echipamentele în valoare de două sute de mii de dolari."

„Deci, de asta aţi fost angajat?" am întrebat.

„Este exact ce mi-au spus ei. Am simţit chiar ironie în vorbele lor. Mi-au spus ceva în genul «Poate găsiţi o cale ceva mai hună de a cerceta ce se întâmplă decât să-l tăiaţi în două cu fierăstrăul!»"



ZBOR DE ÎNCERCARE


În timpul celei de-a treia vizite, toate uşile de comunicarc din hangarul de la S-4 erau deschise, oferindu-i lui Lazar perspectiva a nouă nave de tipuri diferite (inclusiv cea la care lucra el).

„Spuneaţi în primul interviu că după părerea dv. cam jumătate dintre ele erau funcţionale?" am amintit eu.

„Este doar o apreciere estimativă. Trebuie să aveţi în vedere distanţa mare până la ele, hangarele sunt foarte mari, se întind până departe. Ar fi foarte greu, aruncând doar o scurtă privire, să-ţi dai seama care ar putea funcţiona şi care nu. Era acolo o navă semănând cu un joben, - care avea o gaură mare pe lateral. Presupun că aceea nu putea zbura, se afla într-o stare nefuncţională. în „borul jobenului" era o gaură de 4-5 ţoii, iar metalul de pe marginea acesteia fusese topit de parcă trecusc prin el ceva ca un proiectil. E posibil să fi fost cu totul altceva, dar mie aşa îmi părea; de parcă ar fi fost lovită de dedesubt. Acesta a fost singurul element care a făcut să-mi încolţească ideea că nu toate navele ne-au fost oferite, deoarece mie mi se părea o manevră destul de agresivă. Doar dacă ai noştri nu şi-au pus în minte să vadă cât de rezistent e metalul şi au tras asupra lui sau cine ştie ce alt test ridicol or fi făcut!“

Dar experienţa cea mai spectaculoasă a fost zborul de încercare efectiv, făcut cu nava cu care se familiarizase Lazar.

„Era către lăsatul serii“, i-a relatat el lui George Knapp. „Am ieşit pe uşa din interiorul hangarului, care dădea spre un coridor, am trecut de acesta şi am ajuns în sfârşit în curte. Discul era deja afară. Nu ştiu dacă fusese tractat sau zburase până acolo. Stătea pe pământ. Alături se afla un tip cu o staţie [radio]. Primul lucru care mi s-a spus [a fost] să stau lângă acesta, să nu mă îndepărtez. Tipul comunica radio cu discul. Am spus „Ciudat: se pare că eşti pe o frecvenţă normală în banda de 200 MHz“, iar el a răspuns „Mda“. „Nu este criptată, codificată sau ceva de genul asta?“, l-am întrebat eu, iar el a zis „Nu“. Am fost surprins şi am comentat: „Ce încălcare flagrantă a normelor de securitate, oricine poate sta în afara bazei şi poate asculta ce se întâmplă aici.“

Discul a rămas pe loc o vreme, apoi fundul său a devenit albastru scânteietor şi a început să zumzăie, asemeni unui câmp de înaltă tensiune în jurul unei sfere. Părerea mea este că motivul pentru care nava are o formă rotundă şi nu conţine muchii ascuţite este de a reţine înalta tensiune... S-a ridicat în linişte de la sol, nu se auzea decât fondul acelui sâsâit şi când a ajuns cam pe la 20-30 picioare s-a oprit. S-a deplasat către stânga, s-a deplasat către dreapta şi apoi a coborât din nou pe pământ. Ştiu că nu pare cine ştie ce, dar a fost incredibil de impresionant, de-a dreptul ameţitor. E magie curată!“

„Dar cine se afla la bord?“ „Nu ştiu“, mi-a spus Lazar. „Am văzut staţia radio comunicând cu nava, dar am auzit doar instrucţiunile date n-am auzit nici un răspuns sosind de dincolo deoarece n-am stat prea multă vreme în preajmă. Presupun deci, că la bordul navei se aflau oameni.“

„Stând în acele mici scăunele?" l-am întrebat eu neîncrezător.

„Puteau să fie în secţiunea superioară a navei. Era destul de uimitor s-o vezi funcţionând; nu-ţi păsa ce se întâmpla înăuntru, îţi ajungea faptul că funcţiona!“

Lazar a prelucrat cele aflate şi, într-o oarecare măsură ccle văzute de el însuşi, în legătură cu efectelc ciudate produse de sistemul ec propulsie.

„Dacă navele dau impresia că zboară cu 7.000 mile - pe oră şi fac viraje în unghi drept, nu este neapărat necesar ca lucrurile să se petreacă aidoma în realitate. Poate fi i doar o aparenţă cauzată de distorsiunea gravitaţională.  Bănuiesc că se poate face o analogie cu mirajele - [numai când] este oprită şi se află la sol, nava este ceea ce pare. Altminteri, priveşti doar un obiect extrem de distorsionat, şi-ţi va părea că-şi schimbă forma, că sc opreşte şi apoi porneşte din nou şi chiar dacă ar zbura ca un avion, tot ţi s-ar părea altfel.“

„Cât de aproape credeţi că trebuie să fii pentru a nu fi influenţat de distorsiunea de timp?“ l-am întrebat.

„E greu de spus, deoarece depinde de configuraţia navei. Dacă obiectul pluteşte în aer, amplificatoarele gravitaţionale sunt focalizatc către pământ, iar el rămâne staţionar pe unda de gravitaţie, ar trebui să te situezi în zona asupra căreia s-a făcut focalizarea. Dacă te afli exact dedesubtul navei, în orice moment există o extraordinară distorsiune dc timp, aceasta fiind proporţională cu distanţa până la navă.

Se pare că discul este capabil să facă manevre dezordonate şi „căderi de 2-3 mile într-o secundă, cu viteza zero“. In timpul testelor de zbor se iau măsuri stricte de precauţie. Testele sunt limitate la atmosfera Pământului.

In perioada respectivă probele erau făcute numai în nopţile de miercuri, spunea Lazar, deoarece s-a stabilit statistic că sunt nopţile cu cel mai scăzut trafic în zonă. Tot într-o miercuri noapte, în martie 1989, Lazar, însoţit de Tracy, soţia sa, John Lear şi Gene Huff, a ajuns în zonă, cam la 15 mile de câmpul secret de testare, sperând să poată dovedi realitatea măcar a câtorva din senzaţionalele sale declaraţii.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu