vineri, 17 iunie 2016

13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (13)


Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche






Episodul-cheie al montajului


După cum se va vedea, şi aici, ca şi în după-amiaza zilei în Piaţa Universităţii, ca şi la ora 18 la Ministerul de Interne, manifestaţia trebuie să degenereze.

Aşa cum am lăsat să se înţeleagă şi până acum, acest episod constituie momentul-cheie, atât pentru descifrarea evenimentelor următoare, cât şi pentru înţelegerea rolului pe care l-a jucat „atacul de la Televiziune" în scenariul general al zilei de 13 iunie.

In fapt, violenţele care s-au petrecut, în interiorul clădirii pe de o parte şi, simultan, în afara ei, asaltul asupra clădirii (vezi episodul ca aruncarea unei vaze de flori şi a seturilor de diapozitive) vor furniza conducerii acestei instituţii pretextul de care avea nevoie pentru o adevărată lovitură de teatru imaginată nu numai pentru participanţii la evenimente, nu numai pentru ziariştii fideli care o vor descrie copios în articolele lor viitoare, ci şi, indirect, pentru întreaga ţară....

Ce putea fi mai potrivit, ca să spunem lucrurilor pe nume, pentru a dovedi în mod incontestabil iminenţa unei lovituri de stat, decât întreruperea emisiei la o oră de maximă audienţă şi în timpul unei transmisii în direct a unui meci de la Campionatul Mondial? Şi asta timp de peste o oră.

In acest sens, reproducem extrase din interviul acordat săptămânalului Expres de către Dumitru Iuga, preşedintele Sindicatului Liber din Televiziune, cunoscut opozant al regimului Ceauşescu (condamnat la zece ani închisoare în 1982 şi eliberat la 22 decembrie 1989):
„Ce s-a întâmplat în noaptea de 13 iunie? Când aţi venit la Televiziune?" — „Am sosit în jurul orei opt seara, când era deja plină de oameni care nu păreau a face excese. N-aveau nici un fel de obiecte, nici cărămizi, nici răngi, era o masă de oameni care nu ştiau ce vor. Se învârteau pe culoare." — „Deci vi se par exagerate informaţiile date pe post?" — „Categoric, pentru că singurul lor mijloc de a pătrunde erau picioarele. I-am văzut pe câţiva cum se opreau în faţa uşilor studiourilor dând câte un picior în ele."

Constantin Martiniuc, redactor responsabil al rubricii agricole, trebuia să asigure în acea noapte permanenţa la Televiziune. Mărturia sa corespunde celei făcute de colegul său, Dumitru Iuga, în special în privinţa aspectelor esenţiale: dorinţa organizatorilor (mai ales a Asociaţiei „16-21 Decembrie") — acuzaţi apoi de a fi răspunzători de tulburările survenite — tocmai de a menţine ordinea; numărul totuşi extrem de redus al celor violenţi şi mai ales aceeaşi bănuială privind existenţa unui montaj...
„Am ajuns la Televiziune pe la 20.30 în acea seară de 13 iunie. Eram de gardă la conducerea TV, până a doua zi dimineaţă, la orele 7-8. La intrare, un grup de civili mi-a cerut actele; am înţeles că făceau parte din rândul demonstranţilor care se aflau atunci la Televiziune. Erau de la Asociaţia «16-21 Decembrie». Era evident pentru mine că ei alcătuiseră un grup care încerca să menţină ordinea. Demonstranţii, unii dintre ei, puţini la număr, spărgeau geamurile şi aruncau cu pietre şi cu sticle incendiare. Izbucniseră câteva incendii."
„Lucrurile sunt clare, va insista D. Iuga, emisiunea a fost întreruptă fără nici un motiv. Nu există o justificare temeinică, ordinul era venit de la conducere, dacă nu chiar de mai sus. De fapt, emisia a fost întreruptă de dl Pintilie, ministrul poştelor."

Şi asupra acestui aspect, spusele dlui D. Iuga sunt confirmate de declaraţiile unui specialist în domeniul telecomunicaţiilor, Gheorghe Chiriţă. întrebat fiind de un ziarist de la România liberă cu privire la întreruperea emisiunilor de televiziune în seara zilei de 13 iunie, acesta răspunde:
„Mie lucrurile mi se par suspecte. Şi iată de ce. Puţină lume ştie că studioul din Dorobanţi /.../ nu asigură decât realizarea emisiunilor, nu şi transmisia lor în ţară. Ca să simplificăm, emisiunile sunt difuzate cu ajutorul unuia din emiţătoarele principale de la Palatul telefoanelor. La 13 iunie n-a fost întrerupt doar programul din studio, s-a scos din funcţiune emiţătorul central de la telefoane. Or, nimeni n-a atacat Palatul telefoanelor. Că este aşa o demonstrează apariţia «puricilor» pe micile noastre ecrane. Ea nu se produce decât atunci când emiţătorul nu mai funcţionează, la sfârşitul programului. în limbaj tehnic se numeşte «întreruperea frecvenţei undei purtătoare». Dacă emiţătorul ar fi continuat să funcţioneze, ecranele noastre ar fi rămas albe, fără «purici», sau ar fi apărut mira. /.../ Acest punct este de o mare importanţă. Emisiunea putea fi întreruptă din studio din ordinul domnilor Răzvan Theodorescu sau Emanuel Valeriu. Dar pentru a scoate din funcţiune emiţătorul central de la Palatul telefoanelor, trebuia un ordin de la Guvern sau de la Preşedinţie. Şi asta trebuie să se şi fi întâmplat, altfel ar fi fost imposibil."

Ca martor al evenimentelor dinăuntrul instituţiei, D. Iuga va avea şi alte confirmări privind existenţa unui „aranjament": „Pot să afirm cu toată certitudinea că aici a avut loc un scenariu în care fiecare a avut rolul său bine pregătit. Emisia trebuia oprită la un moment dat. Trebuia creată acea psihoză de panică, de confuzie, de nemulţumire. Dacă s-a oprit televiziunea înseamnă că forţe puternice au atacat-o şi e iminentă o lovitură de stat. Lucrurile au fost clarificate imediat, când un grup de scutieri au trecut la eliberarea culoarului de emisie. Manifestanţii au fugit ca potârnichile. Am asistat la scene de o mare violenţă. Unul din invadatori, când a trecut prin dreptul cordonului, a fost acoperit cu lovituri de bocanci. Ceea ce mi s-a părut dubios a fost prezenţa unor persoane străine îmbrăcate în salopete, deci muncitori, dar care de fapt nu cred că erau muncitori." — „Erau în Televiziune?" — „Da, dar până la apariţia plutonului nu s-au manifestat. Făceau parte din grupul de manifestanţi. Când au apărut soldaţii şi-au făcut şi ei prezenţa cu uneltele lor specifice, o rangă de fier stând tot timpul lângă uşa de la Studioul 4. Spuneau tot timpul că sunt muncitori de la «Republica» şi apără Televiziunea împotriva legionarilor. Alţii i-au văzut chiar venind cu două camioane." — „Ce argumente aveţi când spuneţi că nu erau civili?" — „La un moment dat erau obligaţi să vorbească între ei sau cu ofiţerii din preajmă. Foloseau tot timpul apelativul «tovarăşe». Cine ar mai putea folosi astăzi cu atâta seninătate acest cuvânt? /.../ Am descoperit un tip foarte dubios, vechiul om de încredere al lui A.D. Munteanu, cel care după 22 decembrie nu mai părăsea Televiziunea. îl cheamă Bebe Ivanovici, acum avea o salopetă verde cu multe buzunare. Era o autoritate în grupul amintit. Ulterior, domnul Valeriu i-a adus mulţumiri deosebite pentru contribuţia la salvarea Televiziunii." — „Când v-aţi întâlnit cu domnul Valeriu?" — „în noaptea respectivă când dânsul a ieşit din transmisiunea directă de după reluarea programului. Operatorul nostru, Costică Trandafir, încerca să filmeze în faţa Studioului 4. Grupul de aşa-zişi muncitori l-au împiedicat spunându-i să filmeze doar geamurile sparte. Am intervenit eu, la care mi s-a replicat: «Domnule Iuga, nu vă amestecaţi, greşiţi pentru a doua oară.» Nu ştiu când greşisem prima oară. Atunci a ieşit dânsul care a spus ceva, dar operatorul tot n-a putut să filmeze. Cu domnul Theodorescu am avut un schimb de saluturi şi m-a surprins o întrebare pe care n-am înţeles-o: «Vă place, domnule Iuga?» Imediat au apărut atacurile lui Petre Popescu pe post la adresa sindicatului." /.../ — „Aţi fost ameninţat?" — „Da, chiar în 14 dimineaţa o voce cavernoasă mi-a spus la telefon: «Vezi că Marian Munteanu a murit azi-noapte. Urmezi tu la rând.»" (Interviu luat de Alin Alexandru, Expres, nr. 24, iulie 1990)

Reacţia conducerii Televiziunii la acest interviu nu s-a lăsat aşteptată. La 11 iulie, colegiul director al Televiziunii publică în România liberă un comunicat care, în sfârşit, implică Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor în întreruperea emisiunii din seara zilei de 13: „Dat fiind pericolul iminent de ocupare a întregii zone de emisie, ca şi invadarea cabinetelor preşedintelui şi directorului general de către un grup numeros de huligani, preşedintele Radioteleviziunii a cerut ulterior conducerii Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor scoaterea din funcţiune a emiţătoarelor." Cu toate acestea, se ridică o întrebare şi asupra acesteia conducerea Televiziunii se fereşte să se pronunţe: De ce trebuia, chiar dacă exista un pericol real, să se întrerupă emisia? Reacţia cea mai naturală a unor adevăraţi profesionişti ai informaţiei nu ar fi fost oare tocmai să transmită în direct ceea ce se întâmpla?

Singurul răspuns plauzibil la această întrebare este că nu a existat un pericol real. D. Iuga a afirmat-o şi susţine în întregime această versiune asupra faptelor în Expres nr. 26, care îi oferă prilejul să se apere de acuzaţia de minciună ce i-a fost adusă de către conducerea Televiziunii:
„Eu am fost prezent ca martor ocular în punctele fierbinţi din interior care sunt pentru mine studiourile de emisie 4,5, 6, CDC, grupul de telecinema şi de magnetoscoape. Nici o cabină din astea nu a fost invadată de oameni care să folosească violenţa /.../ Am mai spus, pe culoare eu nu am văzut oameni înarmaţi, începând de la intrare în blocul turn, apoi m-am plimbat pe pasarelă, prin toate culoarele şi nu am văzut oameni înarmaţi. Se plimbau efectiv. /.../ Da, geamurile erau sparte, dar mă gândesc în sinea mea de ce aceşti oameni s-ar fi liniştit subit şi s-ar fi plimbat cu atâta nonşalanţă."

Atunci, cine sunt cei care au fost filmaţi în timpul devastării sediilor Televiziunii? Unde sunt mânuitorii bâtelor şi ai bastoanelor care, cum se va vedea, au fost îngrijiţi pe ascuns în spitalele în care au fost transportaţi? Cine este femeia blondă cu chipul aspru care se deda cu atâta satisfacţie la distrugeri, pozând parcă în faţa camerei de luat vederi? Unii au recunoscut-o cu uimire, seara, privind pe micile ecrane: o văzuseră în dimineaţa aceleiaşi zile printre cei mai îndârjiţi participanţi la atacul de la Institutul de Arhitectură. Atunci nu striga încă „Jos Iliescu!", ci „ICTB! ICTB!". Şi cine ştie, poate a doua zi a preluat comanda unei vajnice echipe de mineri. în orice caz, nimeni nu a recunoscut-o în „grupul de agresori arestaţi" pe care televiziunea l-a arătat îndelung în seara zilei de 13 iunie.  Mărturia lui Ionel Constantinescu permite în continuare să se ridice o parte a vălului de mister care învăluie pe aceşti stranii „civili" atât de activi în Piaţă, la Poliţie, la Televiziune...

După ce a fost bătut la Televiziune, profesorul, în vârstă de 50 de ani, îşi va petrece seara la Spitalul de Urgenţă: „Am rămas pe culoarul Camerei de gardă până pe la ora 23. în acest interval de timp am asistat fără voia mea la sosirea altor răniţi. Mai mult de treizeci dintre ei erau manifestanţi; în afară de aceştia au mai fost aduşi şi doi civili, răniţi la picior, pe care i-am recunoscut ca fiind dintre cei ce ne-au bătut cu bastoanele, şi un caporal, repede expediat după ce i s-a aplicat pe frunte un plasture (nu avea decât o simplă zgârietură).

Am mai observat că erau însoţiţi de un individ foarte solid care lăsa impresia a fi şeful lor. El a aranjat ca răniţii lui să fie consultaţi de un alt medic decât cel care se afla la Camera de gardă, chemat special pentru ei de la un alt cabinet al spitalului.

Numele celor doi mânuitori de bâte nu au fost înregistrate. Ştiu acest lucru pentru că am rugat-o pe asistentă să-mi spună cum se numesc.

Numărul răniţilor şi gravitatea stării lor devenind din ce în ce mai îngrijorătoare, la Camera de gardă a venit chiar directorul spitalului. M-am adresat lui, rugându-1 să afle numele celor doi. Mi-a răspuns că ei nu şi-au dat numele şi că ar fi inutil să li se ceară actele pentru că au mai multe şi nici unul din ele nu este autentic."


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu