vineri, 17 iunie 2016

Ciuma (24)


Albert Camus






A treia zi, la câtva timp înaintea deschiderii porţilor, doc­torul Rieux se întorcea acasă, pe la prânz, întrebându-se dacă o să găsească telegrama pe care o aştepta. Cu toate că zilele erau pentru el la fel de istovitoare ca şi în cea mai grea pe­rioadă a ciumei, aşteptarea eliberării definitive îi risipise şi lui orice oboseală. Spera acum şi se bucura. Nu poţi să-ţi so­liciţi mereu voinţa şi să fii mereu încordat şi e o fericire să dezlegi în sfârşit, într-o efuziune, acest snop de energie strâns pentru luptă. Dacă telegrama aşteptată îi aducea şi ea veşti bune, Rieux putea s-o ia de la început. Şi el era de părere că toată lumea trebuie s-o ia de la început.

Trecu pe dinaintea odăiţei portarului. Noul portar, cu faţa lipită de gemuleţ, i-a zâmbit. Urcând scările, Rieux se gândea la înfăţişarea acestuia, gălbejită de oboseli şi lipsuri.
Da, o s-o  ia de la început când abstracţiunea se va fi încheiat şi, cu puţin noroc... Dar chiar în acelaşi moment el deschidea uşa şi mama îi ieşea în întâmpinare să-l anunţe că domnul Tarrou nu se simţea bine. Se sculase de dimineaţă, dar nu putuse să iasă şi tocmai se culcase din nou. Doamna Rieux era îngrijorată. 
—  Poate că nu e nimic grav, spune fiul ei.
Tarrou era întins cât era de lung, capul lui greu apăsa perna, pieptul puternic i se desena sub grosimea păturilor. Avea febră, avea dureri de cap. I-a spus lui Rieux că era vor­ba de simptome vagi care puteau să fie foarte bine cele ale ciumei.
—  Nu, nimic precis încă, spune Rieux după ce l-a exa­minat.
Dar Tarrou era devorat de sete. Pe culoar, doctorul i-a spus mamei sale că putea să fie începutul ciumei.
—  O ! spune ea, nu se poate, tocmai acum !
Şi apoi, numaidecât:
—  Să-l ţinem aici, Bernard.
Rieux reflecta:
—  N-am dreptul, spune el. Dar porţile se vor deschide. Cred că ar fi primul drept pe care mi l-aş asuma, dacă n-ai fi tu aici.
—  Bernard, spune ea, ţine-ne pe amândoi aici. Ştii bine că tocmai m-am vaccinat din nou.

Doctorul spune că şi Tarrou era vaccinat, dar că, poate din pricina oboselii, probabil că a omis să-şi facă ultima in­jecţie cu ser şi a uitat să-şi ia anumite precauţii.

Rieux se şi îndrepta spre cabinetul lui. Când s-a întors în odaie, Tarrou a văzut că ţinea în mână fiole mari de ser.
—  A, asta e deci, spune el.
—  Nu, dar e o precauţie.
Drept orice răspuns, Tarrou îşi întinse braţul şi a îndurat interminabila injecţie pe care el însuşi o făcuse altor bolnavi.
—  O să vedem diseară, spune Rieux şi l-a privit pe Tarrou drept în faţă.
Şi izolarea, Rieux ?
—  Nu e deloc sigur că ai ciumă.
Tarrou a zâmbit cu greutate.
—  E prima oară când văd injectându-se un ser fără să se ordone în acelaşi timp izolarea.
Rieux s-a întors cu spatele.
—  Mama şi cu mine o să te îngrijim. O să-ţi fie mai bine aici.
Tarrou a tăcut şi doctorul, care aranja fiolele, aştepta ca el să vorbească pentru a se întoarce cu faţa. În cele din urmă s-a îndreptat spre pat. Bolnavul îl privea. Chipul lui era obo­sit, dar ochii lui cenuşii erau calmi. Rieux i-a zâmbit.
—  Dormi dacă poţi. Mă întorc repede.
Ajuns la uşă, a auzit glasul lui Tarrou care îl chema. Se întoarce spre el.
Dar Tarrou părea să se lupte cu gândul pe care trebuia să-l exprime şi nu-l putea exprima.
—  Rieux, a rostit el sfârşit, va trebui să-mi spui tot, am nevoie de asta.
—  Îţi promit.
Celălalt îşi strâmbă puţin chipul lui masiv într-un zâmbet.
—  Mulţumesc. N-am chef să mor, o să lupt. Dar dacă partida e pierdută, vreau să sfârşesc cum trebuie.
Rieux se apleacă şi-i strânge umărul.
—  Nu, zise el. Ca să devii un sfânt, trebuie să trăieşti. Luptă!
În timpul zilei, frigul, care fusese viu, a mai scăzut, dar ca să facă loc, după-amiază, averselor violente de ploaie şi de grindină. La asfinţit cerul s-a înseninat puţin şi frigul se făcuse mai pătrunzător. Rieux s-a întors acasă seara fără să-şi scoată paltonul, a intrat în odaia prietenului său. Mama tricota. Tarrou părea să nu se fi mişcat deloc, dar buzele lui, albite de febră, erau semnul luptei pe care o dădea.
—  Ei ? spune doctorul.
Tarrou îşi înălţă puţin, peste pături, umerii lui puternici.
—  Ei, zise el, pierd partida.
Doctorul s-a aplecat asupra lui. Sub pielea care frigea se formaseră ganglioni, pieptul lui părea să răsune de toate zgomotele unei forje subterane. În mod ciudat, Tarrou prezenta cele două serii de simptome. Ridicându-se, Rieux spune că serul n-avusese încă timp să-şi facă tot efectul. Dar un nou val de febră tocmai îl cuprinde şi bolnavului i s-au oprit în gât cele câteva cuvinte pe care încerca să le rostească.

După cină, Rieux şi mama lui au venit şi s-au aşezat lângă bolnav. Noaptea începea cu luptă pentru el, şi Rieux ştia că această grea bătălie cu îngerul ciumei avea să dureze până în zori. Umerii puternici şi pieptul larg al lui Tarrou nu erau cele mai bune arme ale sale, ci mai degrabă sângele lui pe care Rieux îl făcuse să ţâşnească adineauri sub acul seringii, şi, în acest sânge, acel ceva care era mai tainic decât sufletul şi pe care nici o ştiinţă nu-l putea da în vileag. Şi el trebuia doar să se uite cum lupta prietenul său. Cât despre ceea ce avea de făcut el, abcesele de care trebuia să aibă grijă, întări­toarele pe care trebuia să i le administreze, multe luni de eşecuri repetate îl învăţaseră să le aprecieze eficacitatea. Singura lui sarcină, într-adevăr, era să dea ocazii favorabile acestui hazard care prea adesea nu se sinchisea decât provo­cat. Şi trebuia ca acest hazard să se sinchisească. Căci Rieux se găsea înaintea unei feţe a ciumei care îl deconcerta. O dată mai mult, ea se silea să dejoace planurile de luptă folo­site împotriva ei, apărea în locurile unde nu era aşteptată, ca să dispară din acelea unde părea bine instalată. O dată mai mult ea se străduia să uimească.

Tarrou lupta, nemişcat. Nici o singură dată, în cursul nopţii, el nu opuse agitaţia asalturilor febrei, luptând doar prin  robusteţe şi prin tăcere. Şi de asemenea nici o singură dată nu vorbi, mărturisind astfel, în felul său, că nu-i mai stătea în putinţă să se sustragă bolii. Rieux urmărea fazele bătăliei doar după ochii prietenului său, rând pe rând des­chişi sau închişi, cu pleoapele mai strânse pe globul ocular sau dimpotrivă, destinse, cu privirea fixată asupra unui obiect sau întoarsă asupra doctorului şi a mamei lui. De fiecare dată când doctorul întâlnea această privire, Tarrou zâmbea, cu un mare efort.
Într-o vreme s-au auzit paşi grăbiţi pe stradă. Păreau să fugă dinaintea unui bubuit îndepărtat care se apropia încetul cu încetul şi care a sfârşit prin a umple strada cu şiroaiele lui: ploaia reîncepea, amestecată curând cu o grindină care se izbea de trotuare. Marile draperii s-au vălurit înaintea ferestrei, în umbra odăii, Rieux, un moment distrat de zgomotul ploii, îl contempla din nou pe Tarrou, luminat de o lampă de pat. Mama lui tricota, ridicând din când în când capul ca să se uite la bolnav. Doctorul făcuse acum tot ceea ce era de făcut. După ploaie, tăcerea s-a materializat parcă în odaie, plină doar de tumultul fără glas al unui război invizibil. Crispat de nesomn, doctorul îşi închipuia că aude, la marginea tăcerii, şuieratul uşor şi regulat care îl însoţise în timpul întregii epi­demii. I-a făcut mamei lui un semn ca s-o determine să se culce. Ea a refuzat cu o mişcare a capului şi privirile i s-au luminat, apoi a examinat cu grijă, în vârful andrelelor, un ochi tricotat de care nu era sigură. Rieux s-a ridicat să-i dea bolnavului de băut, s-a întors şi s-a aşezat.

Câţiva trecători, profitând de acalmie, păşeau zoriţi pe trotuar. Zgomotul paşilor descreştea şi  ei se îndepărtau; pentru întâia oară doctorul şi-a dat seama că această noapte plină de oameni care se plimbau târziu şi lipsită de sunetele sirenelor ambulanţelor semăna cu cele de altădată. Era o noapte eliberată de ciumă. Şi se părea că molima, gonită de frig, de lumini şi de mulţime ieşise din adâncimile întunecate ale oraşului şi  se refugiase în această odaie caldă ca să dea ultimul ei asalt asupra trupului inert al lui Tarrou. Flagelul nu mai răscolea cerul oraşului. Dar şuiera încet în aerul greu al încăperii. Pe el îl auzea Rieux de ore întregi. Trebuia aşteptat ca şi aici să se oprească, şi aici ciuma să se declare învinsă.

Puţin înaintea zorilor, Rieux s-a aplecat spre mama lui:
—  Va trebui să te culci, ca să poţi să mă înlocuieşti la ora opt. Fă-ţi instilaţii înainte de culcare.
Doamna Rieux s-a ridicat, şi-a aranjat andrelele şi a înaintat spre pat. Tarrou îşi ţinea acum, de câtăva vreme, ochii închişi. Sudoarea îi încreţise părul pe fruntea osoasă. Doamna Rieux suspină şi bolnavul deschide ochii. El vede chipul blând aplecat asupra lui şi, sub valurile mişcătoare ale febrei, zâmbetul tenace apare încă o dată. Dar ochii i s-au închis numaidecât. Rămas singur, Rieux se aşează în fotoliul pe care tocmai îl părăsise mama lui. Strada amuţise şi tăce­rea era acum totală. Frigul dimineţii începea să se facă simţit în odaie.

Doctorul aţipise, dar prima trăsură care trecu în zori l-a trezit din somnolenţă. S-a înfiorat şi, uitându-se la Tarrou, a înţeles că avusese loc o pauză şi că bolnavul dormea şi el. Roţile de lemn şi de fier ale trăsurii cu cal se auzeau încă îndepărtându-se. Fereastra era încă neluminată. Când docto­rul s-a apropiat de pat, Tarrou îl privea cu nişte ochi fără ex­presie, ca şi când se găsea încă sub imperiul somnului.
—  Ai dormit, nu-i aşa ? l-a întrebat Rieux.
—  Da.
—  Respiri mai bine ?
—  Puţin. Asta poate să însemne ceva ?
Rieux tace şi după un timp:
—  Nu, Tarrou, asta nu înseamnă nimic. Ştii, ca şi mine, că apare ameliorarea matinală.
Tarrou confirmă.
—  Mulţumesc, spune el. Răspunde-mi totdeauna exact.
Rieux se aşează la picioarele patului. Simţea aproape de el picioarele bolnavului, lungi şi ţepene, asemănătoare mem­brelor unei statui culcate. Tarrou respira mai tare.
—  Febra o să reînceapă, nu-i aşa, Rieux? spune el gâfâind.
—  Da, dar la prânz vom şti.
Tarrou închide ochii, părând să-şi adune forţele. O expre­sie de oboseală se citea pe trăsăturile lui. Aştepta urcarea fe­brei, care se şi urnea undeva în adâncul lui. Când şi-a deschis ochii, privirea lui era ştearsă. Nu s-a luminat decât zărindu-l pe Rieux aplecat asupra lui.
—  Bea, spunea acesta.
Celălalt a băut şi şi-a lăsat iar capul pe pernă.
—  Ţine mult, spune el.
Rieux îi apucă braţul, dar Tarrou, cu privirea întoarsă, nu mai reacţiona. Deodată, febra se revarsă vizibil până pe obraz ca şi când s-ar fi spart nu ştiu ce dig interior. Când privirea lui Tarrou s-a întors spre doctor, acesta îl încuraja cu chipul său încordat. Zâmbetul pe care Tarrou încerca să-l schiţeze, n-a putut să treacă dincolo de maxilarele strânse şi de buzele cimentate de o spumă albicioasă. Dar, pe chipul înţepenit, ochii se aprinseseră cu toată strălucirea curajului.

 La orele şapte, doamna Rieux a intrat în odaie. Doctorul se întorsese în birou ca să telefoneze la spital să-i ţină cineva locul. El hotărâse de asemenea să-şi amâne consultaţiile, se întinsese o clipă pe divanul cabinetului său, dar se ridicase aproape imediat şi revenise în odaie. Tarrou avea capul întors spre doamna Rieux. El privea mica umbră chircită lângă el pe un scaun, cu mâinile împreunate pe genunchi. Şi o contempla cu atâta intensitate încât doamna Rieux duse un deget la buze şi s-a ridicat să stingă lampa de la căpătâi. Dar, în spatele perdelelor, ziua se strecura cu rapiditate şi, puţin după aceea, când trăsăturile bolnavului deveniseră vizibile în întunericul odăii, doamna Rieux a putut să-şi dea seama că el o privea mereu. S-a aplecat asupra lui, i-a aranjat perna şi, ridicându-se, i-a pus o clipă mâna pe părul lui umed şi ciufu­lit. Ea a auzit atunci o voce înăbuşită, venind de departe, spunându-i mulţumesc şi că acum totul era bine. Când ea s-a aşezat din nou, Tarrou închisese ochii şi chipul său istovit, deşi avea gura pecetluită, părea din nou că zâmbeşte.

La prânz febra atinse culmea. Un soi de tuse viscerală scutura corpul bolnavului care începuse să scuipe sânge. Ganglionii încetaseră să se mai umfle. Erau mereu la locul lor, tari ca nişte piuliţe înşurubate în scobitura articulaţiilor şi Rieux socotea imposibilă deschiderea lor. În intervalele febrei şi tusei, Tarrou se uita încă din când în când la prietenii săi. Dar, curând, ochii lui se deschiseră din ce în ce mai rar şi lumina care se reflecta atunci pe chipul său devastat, se stingea tot mai mult. Furtuna care zgâlţâia acest corp cu tresăriri bruşte şi convulsive îl lumina cu fulgere din ce în ce mai rare şi Tarrou se lăsa târât încet în adâncul acestei fur­tuni. Rieux nu mai avea înaintea lui decât o mască de-acum încolo inertă, de pe care zâmbetul dispăruse. Această formă umană care îi fusese atât de apropiată, străpunsă acum de lo­vituri de ţepuşă, arsă de un rău supraomenesc, răsucită de toate vânturile duşmănoase ale cerului, se scufunda sub ochii săi în apele ciumei şi el nu putea să facă nimic contra acestui naufragiu. Trebuia, o dată mai mult, să rămână pe ţărm cu mâinile goale şi inima frântă, fără arme şi fără ajutor pe care să le opună acestui dezastru. Şi la sfârşit, singure lacrimile de neputinţă îl împiedicaseră pe Rieux să-l vadă pe Tarrou întorcându-se brusc cu faţa la perete şi dându-şi sufletul într-un vaiet adânc, ca şi când în fiinţa lui s-ar fi rupt o coardă esenţială.

Noaptea care a urmat nu a mai fost de luptă, ci de tăcere, în această odaie, departe de lume, deasupra acestui corp neînsufleţit, acum îmbrăcat, Rieux simţea plutind acel calm surprinzător care, cu multe nopţi în urmă, pe terasele de deasupra ciumei, urmase atacului porţilor. De pe atunci se gândise la această tăcere care se ridica din paturile în care el lăsase să moară oameni. Pretutindeni era aceeaşi pauză, ace­laşi interval solemn, mereu aceeaşi potolire de după bătălii, era tăcerea înfrângerii. Dar aceea care îl învăluia acum pe prietenul lui era atât de compactă, se potrivea atât de perfect cu tăcerea străzilor şi a oraşului eliberat de ciumă, încât Rieux simţea clar că era vorba de astă dată de înfrângerea di­vină, aceea cu care se sfârşeau războaiele şi care face din pa­cea însăşi o suferinţă fără vindecare. Doctorul nu ştia dacă în cele din urmă Tarrou îşi găsise pacea sa interioară, dar, în acest moment cel puţin,  el credea că ştie că pentru el însuşi această pace nu va mai fi pentru niciodată posibilă, aşa cum nu există armistiţiu pentru mama ruptă de fiul ei sau pentru bărbatul care îşi înmormântează prietenul.

Afară era aceeaşi noapte geroasă, cu stele reci pe un cer limpede şi îngheţat. În odaia semiîntunecoasă se simţea fri­gul apăsând asupra ferestrelor, marea respiraţie vânătă a unei nopţi polare. Lângă pat, doamna Rieux şedea în atitudinea care îi era familiară, luminată de lampa de la căpătâi. În mijlocul odăii, departe de lumină, Rieux aştepta în fotoliul lui. Se gândea la soţia lui, dar respingea de fiecare dată acest gând.

La începutul serii, paşii trecătorilor răsunară limpede în noaptea rece.
—  Ai avut grijă de tot ? îl întrebase doamna Rieux.
—  Da, am telefonat.
Îşi reluaseră apoi veghea tăcută. Doamna Rieux îşi pri­vea fiul din vreme în vreme. Când surprindea una din aceste priviri, le zâmbea. În stradă, zgomotele familiare ale nopţii se schimbaseră rând pe rând. Cu toate că nu se dăduse încă autorizaţia, multe maşini circulau din nou. Înghiţeau repede asfaltul,  dispăreau şi apoi reapăreau. Glasuri, chemări, din nou tăcerea, pasul unui cal, două tramvaie scârţâind la o curbă, foşnete nesigure şi iarăşi respiraţia nopţii.
—  Bernard!
—  Da.
—  Nu eşti obosit ?
—  Nu. 
El ştia ce gândea mama lui şi că în acel moment îl iubea. Dar ştia de asemenea că nu e mare lucru să iubeşti pe cineva, sau cel puţin că o iubire nu este niciodată de ajuns de puter­nică pentru ca să-şi găsească propria ei expresie. Astfel, ma­ma lui şi cu el se vor iubi întotdeauna în tăcere. Şi ea avea să moară la rândul ei — sau el — fără ca, de-a lungul întregii lor vieţi, să fi putut să meargă mai departe în mărturisirea afecţiunii lor. Tot aşa trăise alături de Tarrou şi Tarrou murise  în seara aceasta, fără ca prietenia lor să fi avut timp să fie într-adevăr trăită. Tarrou pierduse partida, cum spunea el însuşi. Dar el, Rieux? Se alesese doar cu faptul că putuse să cunoască ciuma şi să şi-o amintească, că putuse să cunoască prietenia şi să şi-o amintească, să cunoască duioşia şi într-o zi să şi-o amintească. Tot ceea ce putea omul să câştige în focul ciumei şi al vieţii erau cunoaşterea şi aducerea aminte. Poate că asta era ceea ce numea Tarrou a câştiga partida.

Din nou trecuse o maşină şi doamna Rieux se mişcase puţin pe scaunul ei. Rieux i-a zâmbit. Ea îi spune că nu era obosită şi adaugă îndată:
—  Va trebui să te duci acolo, la munte, să te odihneşti.
—  Desigur, mamă.
Da, se va odihni acolo. De ce nu ? Va fi şi ăsta un pretext pentru aduceri-aminte. Dar dacă asta înseamnă să câştigi partida, cât de greu trebuie să fie să trăieşti numai cu ceea ce ştii şi cu ceea ce îţi aminteşti, lipsit fiind de speranţă. Astfel trăise, fără îndoială, Tarrou, şi Rieux era conştient de cât de sterilă e o viaţă fără iluzii. Nu există pace fără speranţă, iar Tarrou, care nu dădea oamenilor dreptul de a condamna pe cineva, care ştia cu toate astea că nimeni nu se poate împie­dica să condamne şi că se întâmplă uneori ca înseşi victimele să fie călăi, Tarrou trăise în sfâşiere şi contradicţii şi nu cu­noscuse niciodată speranţa. Oare de aceea voise el să cu­noască sfinţenia şi căutase pacea interioară punându-se în serviciul oamenilor? De fapt Rieux nu ştia nimic în această privinţă, şi lucrul avea puţină importanţă. Singurele imagini pe care le va păstra despre Tarrou vor fi cele ale unui om care apuca bine cu ambele mâini volanul maşinii pentru a o conduce sau cele ale acestui trup îndesat, întins acum în ne­mişcare. O scânteie de viaţă şi o imagine de moarte, aceasta era  cunoaşterea.

Iată de ce, fără îndoială, a primit doctorul Rieux, cu li­nişte, dimineaţa, vestea morţii soţiei lui. Era în birou. Mama lui venise aproape fugind să-i aducă o telegramă, apoi ieşise să dea un bacşiş aducătorului. Când s-a întors, fiul ei ţinea în mână telegrama deschisă. Ea se uita la el, dar el contempla cu încăpăţânare pe fereastră o dimineaţă magnifică ridicându-se deasupra portului.
—  Bernard, spune doamna Rieux.
Doctorul o privea cu un aer distrat.
—  Telegrama ? întreba ea.
—  Da, asta e, a recunoscut medicul. Acum opt zile. Doamna Rieux şi-a întors capul spre fereastră. Doctorul tăcea. Apoi i-a spus mamei sale să nu plângă, că el se aştepta la asta, dar că îi era greu totuşi. Şi doctorul ştia, pur şi simplu, spunând asta, că suferinţa nu-l surprinsese. De luni întregi şi de două zile, era aceeaşi durere care nu mai contenea.


Porţile oraşului s-au deschis, în sfârşit, în zorii unei di­mineţi frumoase de februarie, salutate de populaţie, de ziare, de radio şi de comunicatele prefecturii. Îi rămâne deci poves­titorului să se facă cronicarul ceasurilor de bucurie care au urmat acestei deschideri a porţilor, deşi el însuşi era unul dintre aceia cărora nu le era permis să i se alăture cu totul.
Mari serbări erau organizate pentru tot restul zilei şi pentru noapte. În acelaşi timp, trenurile începuseră să fu­mege în gară, în timp ce, venite din mări îndepărtate, va­poare ancorau acum în portul nostru, arătând în felul lor că această zi era, pentru toţi cei care gemeau că sunt despărţiţi, ziua marii revederi.

E lesne de închipuit aici ce a putut să devină sentimentul despărţirii care fusese trăit de atât de mulţi dintre concetăţenii noştri. Trenurile, care în timpul zilei au intrat în oraşul nostru nu erau mai puţin încărcate decât acelea care au ieşit. Fiecare îşi reţinuse un loc pentru ziua aceea în cursul celor două săptămâni de răgaz, tremurând ca nu cumva să nu fie anulată în ultima clipă hotărârea prefectorală. Unii călători care veneau spre oraş nu erau, de altfel, cu totul dezbăraţi de teamă, căci dacă cunoşteau ei în general soarta celor apropiaţi lor, nu ştiau nimic despre ceilalţi şi despre oraşul însuşi, căruia îi atribuiau o înfăţişare de temut. Dar asta nu era adevărat decât pentru cei pe care pasiunea nu-i consumase în timpul acestui întreg interval de timp.

Cei arşi de pasiune, într-adevăr, erau pradă ideii lor fixe. Un singur lucru se schimbase pentru ei: acest lucru, pe care, de-a lungul lunilor de exil, ar fi vrut să-l silească să treacă mai repede, pe care se mai încăpăţânau încă să-l grăbească, atunci când se aflau de-acum în apropierea oraşului nostru; dimpotrivă, ei doreau acum să-l prelungească şi să-l ţină sus­pendat, de îndată ce trenul începea să frâneze înainte de oprire. Un sentiment vag şi totodată acut al tuturor acestor luni de viaţă pierdute pentru iubirea lor îi făcea să pretindă în mod tulbure un fel de compensaţie prin care timpul bucu­riei să se scurgă de două ori mai repede decât cel al aşteptării. Iar cei care îi aşteptau într-o odaie sau pe peron, ca de pildă Rambert, a cărui soţie, prevenită de săptămâni întregi, făcuse tot ce trebuia pentru a sosi, se aflau în aceeaşi stare de nerăbdare şi de zăpăceală. Căci Rambert aştepta tremurând să confrunte această iubire şi această duioşie, pe care lunile de ciumă le redusese la abstracţie, cu fiinţa vie care fusese suportul acestei iubiri şi duioşii.

El ar fi voit să redevină acelaşi care la începutul epide­miei voise să iasă alergând într-un suflet din oraş şi să se avânte în întâmpinarea celei pe care o iubea. Dar ştia că asta nu mai este posibil. Se schimbase, ciuma lăsase în el un fel de absenţă pe care încerca din toate puterile s-o nege, şi care totuşi continua să existe în el ca o sursă de nelinişte. Într-un sens, el avea sentimentul că ciuma încetase prea brutal, nu-şi regăsea prezenţa de spirit. Fericirea sosea în goană, eveni­mentul alerga mai repede decât aşteptarea. Rambert înţele­gea că totul îi va fi redat dintr-odată şi că bucuria este o arsură pe care nu o poţi savura.


va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu