marți, 7 iunie 2016

De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii (9)


Silviu Brucan






Totul a început la Budapesta



Alexandru Singer: 
Gheorghiu-Dej era un stalinist convins. Cum a ajuns el campionul desovietizării?


Silviu Brucan: 
Totul a început în 1956, când Gheorghiu-Dej a fost solicitat de Hruşciov să meargă la Budapesta, pentru a reorganiza partidul comunist sfărâmat în ţăndări după revoluţie, cu ajutorul a 2 000 de activişti ai PMR de origine ungară din Transilvania, şi pentru a-1 instala pe Kâdăr, ca secretar general al Partidului Comunist Ungar. Era o misiune de mare răspundere, care arăta nu numai încrederea politică a conducerii sovietice în Dej, dar şi aprecierea înaltă a priceperii politice a acestuia.

Eram la Washington (voi explica ulterior) şi am fost chemat urgent în ţară. L-am întâlnit imediat pe Gheorghiu-Dej, care mi s-a părut pentru prima dată răvăşit şi îngrijorat. M-a luat direct: „Dragă Tache, dacă nu facem o cotitură de 180 de grade în relaţiile noastre cu sovieticii, suntem pierduţi!"

Am rămas buimac. Veneam dintr-un mediu social şi diplomatic, în care evenimentele din Ungaria produseseră o adevărată isterie colectivă. Două echipe ale televiziunii americane se aflaseră la Budapesta în momenţul declaraţiilor de independenţă ale premierului Imre Nagy, şi deci văzusem pe micul ecran toate grozăviile: în prima fază, agenţi ai securităţii maghiare spânzuraţi pe străzi sau atârnaţi cu capul în jos, şi statuile lui Stalin zdrobite cu ciocanul, iar în cea de-a doua fază, represiunea brutală şi nemiloasă comisă de trupele sovietice. Era un pandemonium, că ne era frică să mai ieşim pe străzile Washingtonului. Ministrul Ungariei fugise, lăsând ca însărcinat de afaceri un tânăr diplomat complet dezorientat şi lefter, deoarece ministrul luase toţi dolarii din Legaţie cu el. Timp de trei luni de zile l-am finanţat noi ca să nu moară de foame.

Gheorghiu mi-a relatat mai întâi convorbirea telefonică avută cu Hruşciov. Când i-a spus lui Nikita că a recrutat printre membrii de partid din Transilvania 2 000 de unguri pe care să-i ia cu el la Budapesta şi să pună pe picioare partidul de-acolo, Hruşciov a exclamat cu admiraţie: Gheorghi Afanasievici, vî nastaiaşci bolşevik! (Eşti un adevărat bolşevic!)

Apoi mi-a povestit cele văzute la Budapesta. Luase cu el doi tovarăşi care ştiau bine ungureşte: Valter Roman şi poetul Mihai Beniuc. In ziua critică, după ce în seara şi noaptea precedentă, prin ziare, afişe şi mai ales prin posturile de radio, Comandamentul Sovietic făcuse apel la cetăţenii Budapestei să se prezinte la lucru, să se deschidă magazinele şi să se reia viaţa normală în oraş, Dej, împreună cu Valter şi Mihai, pe la ora 8 dimineaţa, a pornit cu o maşină pe arterele principale, să vadă cu ochii lui efectul apelului. Bulevardele erau goale, nici ţipenie de om. I-a cerut apoi şoferului să dea o raită pe la uzinele Csepel, în cartierul fabricilor. Nici o mişcare. Totul rămânea încremenit.

Abia atunci am înţeles gravul avertisment din fraza cu care mă primise. După aceea, mi-a cerut să elaborez textul unui document secret, exclusiv pentru membrii Biroului Politic, în care să se analizeze momentul internaţional, pentru a se desprinde cum şi prin ce mijloace s-ar putea afirma treptat o poziţie mai independentă a României pe arena internaţională, urmând să arate în special poporului român că noi acordăm prioritate intereselor noastre naţionale, şi nu, ca până acum, celor sovietice. Şi a subliniat: ascuţişul să fie îndreptat mai mult spre interior, decât spre exterior, ca să nu-i ofuscăm pe tovarăşii sovietici. (M-a surprins oarecum luciditatea şi chiar curajul intelectual al acestei directive, pentru că, implicit, el recunoştea că până acum acordase prioritate intereselor sovietice.) Apoi a adăugat: „Am spus să se pregătească în paralel şi un material în care să se prevadă măsurile pe linia politicii economice şi culturale prin care să ne desprindem «din îmbrăţişarea ursului sovietic». Dar, bagă de seamă - a încheiat el -, totul trebuie să se petreacă încet, treptat, cu mult tact, fără nici o pripeală." Şi a repetat două dintre expresiile lui favorite: nici să nu sărim peste cal, nici să nu învârtim sabia lui Damocles (sic!) în vânt.

„Am înţeles, tovarăşe Gheorghiu - am spus eu -, şi mă bucur de această însărcinare mai mult decât de oricare alta. Şi eu am simţit la Washington şi la ONU că se impune o acţiune, aş spune de desatelitizare.“ „Da - a zis el -, ăsta-i cuvântul potrivit. La treabă!“

La şedinţa Biroului Politic în care s-a discutat textul acestui memorandum, cine credeţi că a fost criticul cel mai vehement, chiar furios? Nicolae Ceauşescu. El a declarat de la început că e greşit teoretic şi nerealist practic. Şi trebuie să spun că a argumentat foarte convingător şi una şi alta, încât Drăghici şi Borilă i s-au alăturat imediat. Mi-am dat seama de pericol şi atunci am cerut să iau cuvântul. Trebuia să demolez mai întâi construcţia teoretică a lui Ceauşescu. Am arătat că în literatura marxistă nu se ţine seama de politica de mare putere a ţărilor socialiste, în speţă de faptul ca URSS este o mare putere, cu interese militare şi strategice pe întreg globul, şi că aceste interese nu coincid totdeauna cu cele ale altor ţări socialiste. Am dat ca exemple China şi conflictele ei cu URSS, Iugoslavia lui Tito şi chiar cazul României, cu răpirea Basarabiei şi Sovromurile, prin intermediul cărora ne-au exploatat „tovărăşeşte“, fapt care, la ora aceea, era destul de bine documentat. Mai mult, chiar o declaraţie sovietică, după moartea lui Stalin, recunoştea că acesta încălcase principiile egalităţii şi independenţei în relaţiile cu ţările socialiste. Lovitura de graţie a fost însă atunci când am reamintit modul în care conducerea sovietică a silit partidul nostru să declare România ca „stat multinaţional", o poziţie evident greşită, ce a permis guvernanţilor ţării să ne declare o „agentură a URSS“, precum şi faptul că, în perioada când legionarismul câştiga teren în România, instruit şi finanţat de Hitler, partidul nostru era obligat să-şi îndrepte focul împotriva puterilor occidentale, Franţa şi Anglia, pentru că aşa dictau interesele politicii externe ale Moscovei. Aici, Ceauşescu n-a mai avut ce spune şi a înghiţit hapul. El fusese bătut şi batjocorit de legionari în închisoare, şi nu le-a iertat niciodată această umilire.



Când ursul lasă să-i scape prada



Alexandru Singer: 
Merită să repovestiţi scena în care Gheorghia-Dej l-a convins pe Hruşciov să retragă trupele sovietice din România.


Silviu Brucan: 
Desatelitizarea era de neconceput atât timp cât aveam în ţară trupe sovietice. S-a afirmat în câteva lucrări din Occident că problema ar fi fost discutată cu Hruşciov de către Ion Gheorghe Maurer, dar Hruşciov, în memoriile lui, pomeneşte numai de Bodnăraş, care, bucurându-se de o bine cunoscută încredere din partea Moscovei, primise de la Biroul Politic însărcinarea de a tatona lucrurile, însă nu reuşise. In realitate, decizia premierului sovietic de a-şi retrage trupele din România a fost rezultatul unei convorbiri Hruşciov-Dej, care merită să fie relatată, deoarece nu are nimic oficial sau formal în ea, ci seamănă mai curând cu un taifas între doi ţărani bătrâni şi înţelepţi. Mi-a relatat-o Gheorghiu-Dej într-o seară, după cină, cu acel talent actoricesc care conferea autenticitate spuselor sale.

Totul se petrecuse la o vânătoare de urşi organizată de Dej special pentru Hruşciov, în nordul Transilvaniei. Dej aranjase cu Directorul Vânătorii „să-l ajute" pe Hruşciov să împuşte doi urşi mari, aşa încât rusul se simţea în culmea fericirii. Erau, bineînţeles, încălziţi amândoi de votcă rusească şi de „Galbenă" de Odobeşti.

 - Draga Nikita Sergheevici, deschise Dej discuţia, mi-ai încredinţat mai multe sarcini de mare răspundere şi m-am achitat de ele cât am putut mai bine.
 - Da, chiar foarte bine, îl întrerupse Hruşciov.
 - Ei, dacă aşa stau lucrurile, mă întreb de ce nu ai tu încredere în partidul nostru?
 - Cum aşa? Ba am toată încrederea, că mă ştii bine, altfel nu mă bizuiam pe tine.
 - Păi atunci, de ce ai tu nevoie să ţii aici, în România, zeci de mii de soldaţi sovietici? Ştii, dragă Nikita, cum sunt soldaţii. Se mai duc duminica prin oraş, trag o duşcă şi beau mai mult decât trebuie, se îmbată şi fac scandal, iar uneori pun mâna pe câte o femeie sau chiar o fetişcană şi o regulează. Iar românii se înfurie şi înjură, pe cine? Nu pe Vania sau pe Rodion, ci Armata Roşie, Uniunea Sovietică. Unde mai pui că o ducem greu cu pâinea şi carnea, iar duşmanii noştri răspândesc versiunea că soldaţii sovietici sunt de vină, că ei mănâncă totul. Şi, în loc să se dezvolte la noi dragostea pentru Uniunea Sovietică eliberatoare, se creează o atmosferă ostilă vouă, se răspândeşte antisovietism. Ceea ce nouă ne face greutăţi în muncă, iar vouă vă face rău. Ce-ţi trebuie toată chestia asta, la ce bun să fie aici, la noi, atâţia soldaţi sovietici?

 - M-ai pus pe gânduri, dragă Gheorghi Afanasievici, să ştii că mi-ai dat o idee. Tot mă gândeam eu cum să mai repar lucrurile după nenorocirea asta din Ungaria, care nu mi-a picat deloc bine acum, când tocmai voiam să îmbunătăţim relaţiile cu Vestul. Da, tocmai acum, când aveam nevoie de altă imagine acolo. Să ştii că am să discut chestia cu tovarăşii, mi-ai dat o idee. Da, mi-ai dat o idee!

Nu trecu mult, şi Hruşciov îl chemă la telefon pe Gheorghiu, anunţându-1 că a dat ordin de retragere a trupelor sovietice din România.

După ce îmi relată convorbirea, Dej adăugă: „Ştii ce-a mai spus? Că decizia asta trebuie să aibă o compensaţie, şi să mă gândesc bine ce pot oferi eu în schimb. Al dracu’ negustor, rusul ăsta!“
Oricum, era prima dată în istoria democraţiilor populare când ursul sovietic lăsa să-i scape o pradă din labe.



Desatelitizarea stalinistă


Desatelitizarea a început treptat. Poporul român primea semnale, unul după altul, de „românizare". Ministerul învăţământului trimisese o circulară „internă", prin care se desfiinţa obligativitatea învăţării limbii ruse în şcoli şi licee, introducându-se, în schimb, franceza, engleza, germana şi italiana, la alegere. Liceul de fete „Zoia Kosmodemianskaia" devine Liceul Central; se desfiinţează editura „Cartea rusă" şi Institutul de lingvistică „Maxim Gorki". Prinzând curaj o dată cu creşterea popularităţii, Dej hotărâse schimbarea numelui „Oraşul Stalin" în vechiul Braşov. Academicianul Roller, care iniţiase o adevărată campanie de rusificare a limbii române şi a istoriei românilor, este trecut pe linie moartă. Academia Română restabileşte latinitatea limbii române; în locul literelor cu sunet slav se reintroduc cele cu sunet latin.

Numele străzilor cu rezonanţă rusă sau sovietică este schimbat (Bulevardul Jdanov devine Bulevardul Primăverii) şi începe o vastă operaţiune a ceea ce s-a numit „revalorificarea moştenirii culturale". Sunt readuşi în panteonul naţional marele poet Mihai Eminescu, needitat până atunci din cauza puternicelor accente antiruseşti din opera sa, istoricul Nicolae Iorga, criticul Titu Maiorescu, iar Tudor Arghezi, criticat în mod vicios de Sorin Toma, în Scânteia, la începutul anilor ’50, este invitat la Comitetul Central şi binecuvântat cu toate onorurile şi privilegiile regimului.

O lovitură de maestru a constituit-o publicarea, sub îngrijirea academicianului Andrei Oţetea, a „subversivei" lucrări a lui Karl Marx Note despre români, în care clasicul socialismului ştiinţific denunţa imixtiunea Rusiei ţariste în problema independenţei României şi, în special, anexarea Basarabiei.

Manipularea simbolurilor naţionale devine o parte a strategiei Partidului Comunist, care va fi ridicată la nivelul unei politici de stat de către Nicolae Ceauşescu.

Această cotitură în politica României era reflexul pe plan interior (şi devenea posibil) în contextul marii cotituri care avea loc în politica mondială, la răscrucea dintre anii ’50 şi anii ’60.



Asaltul integrării sovietice



Alexandru Singer: 
încercările lui Hruşciov de a integra ţările socialiste au stârnit o reacţie fermă în România. Cum se explică acest lucru?


Silviu Brucan: 
Un moment crucial în afirmarea poziţiei independente a României l-a constituit respingerea planurilor lui Hruşciov de integrare economică a ţărilor membre ale CAER. Incă din 1961, Hruşciov lansase ideea unei „specializări" în cadrul organizaţiei, potrivit căreia URSS, RDG şi Cehoslovacia urmau să continue industrializarea, în timp ce ţări ca România şi Bulgaria aveau să pună accentul pe dezvoltarea agriculturii. Un organism supranaţional - CAER - trebuia să asigure această diviziune a muncii. Ideea era susţinută în mod firesc de RDG şi Cehoslovacia, în vreme ce Polonia şi Ungaria aveau ezitări şi rezerve, iar Bulgaria, ca de obicei, se aliniase docilă Moscovei. La conferinţa la nivel înalt a CAER-ului de la Moscova, din 1963, Gheorghiu-Dej a respins în mod hotărât acest plan, argumentând atât împotriva transformării României intr-un hinterland agricol, cât şi împotriva încălcării principiului independenţei şi suveranităţii naţionale. Polonezii şi ungurii l-au susţinut, şi conferinţa s-a încheiat printr-un triumf al României.

In 1964, Hruşciov a făcut o nouă tentativă de subordonare a ţărilor est-europene. El le-a trimis tuturor membrilor Tratatului de la Varşovia o propunere de integrare a grosului forţelor militare ale acestor ţări sub comandă unică, bineînţeles sovietică, preconizând standardizarea armamentului şi chiar a uniformelor şi gradelor ofiţereşti pentru a mări „forţa combativă" a Tratatului. Era la începutul anului şi, conform unui obicei stabilit, membrii Biroului Politic se aflau, timp de două săptămâni după Anul Nou, în staţiunile din munţii Carpaţi. Am primit dispoziţii prin telefon să vin urgent la Timiş, unde se afla Gheorghiu-Dej, în enclava cu gard înalt, vopsit în roşu-închis de pe dreapta şoselei, în care mai existau două vile, locuite de Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica. Eram, pe vremea aceea, prim-vicepreşedinte al Radio-Televiziunii; am plecat imediat cu maşina la Predeal, unde am fost instalat într-o garsonieră chiar vizavi de vila lui Nicolae Ceauşescu.

M-am prezentat în aceeaşi seară la Dej, care mi-a arătat Memorandumul lui Hruşciov şi mi-a spus că trebuie redactat un răspuns scurt, dar „ţeapăn", de respingere a propunerii. A adăugat că a numit o comisie formată din Maurer, Bodnăraş şi Ceauşescu, care să vadă proiectul de răspuns şi, în momentul în care vor socoti că este adecvat, să se convoace şedinţa Biroului Politic pentru a-1 discuta şi aproba. Zis şi făcut.

Imi amintesc şi acum acea şedinţă. Toţi se aflau în jurul unei mese solide de brad, lungă de vreo cinci metri, şi în capătul ei stătea „şeful“. Erau anii în care economia românească prinsese aripi după o perioadă de grele suferinţe şi privaţiuni pentru populaţie. Se desfiinţase cota obligatorie care îi silea pe ţărani să-şi vândă grosul producţiei pe nimic, hrană era din abundenţă, după ce scăpaserăm de cartele şi se produsese chiar o relaxare a regimului de muncă intensivă în aparatul de partid şi de stat. Secretariatul CC trimisese o circulară în care se recomanda tuturor cadrelor să-şi organizeze munca în limita a opt ore, iar la o conferinţă cu activul de partid, Gheorghiu-Dej a spus că a sosit timpul să ne ocupăm şi de familie, să mai citim o carte, să ne uităm la programele de televiziune şi a început să-şi bată joc, în stilul său caracteristic, de cei care căutau să înlocuiască eficacitatea prin ore suplimentare de muncă prelungite până noaptea târziu. „Cine nu reuşeşte să rezolve problemele în opt ore nu le va da de capăt nici în douăzeci", a declarat el. In acelaşi contex politic de „destindere internă", între 1962 şi 1965, au fost eliberaţi din lagăre şi închisori (potrivit cifrei oficiale) 12 750 de deţinuţi şi au fost „reabilitate" personalităţi din ştiinţă şi cultură, care, până atunci, fuseseră sau ignorate, sau puse la index. Gheorghiu-Dej era deci în culmea popularităţii lui.

A deschis şedinţa rezumând foarte pe scurt ordinea de zi şi esenţialul din scrisoarea lui Hruşciov, după care a spus: „Tache, citeşte textul!"

Am început să citesc cât mai rar şi chiar să repet frazele principale, ca să poată fi reţinute de membrii BP. Aruncam din când în când o privire spre Dej. Ii cunoşteam bine reacţiile după fizionomia sa foarte mobilă şi expresivă. Făcea mutre din ce în ce mai mult, ceea ce însemna că nu-i place. Nu eram singurul observator din sală; toţi se uitau la el, fiindcă şi ei se învăţaseră să-i afle gândurile după mişcările feţei şi expresia ochilor. Când am terminat, n-a făcut decât să repete o frază favorită: „Oare este necesar să învârtim în aer sabia lui Damocles?" şi a mimat în aer mişcarea cowboyului care învârteşte lasoul ca să prindă o vită.

Imediat, câţiva se înscriseră la cuvânt. Ştiau că trebuie să critice textul, să-i găsească cusururi, deoarece citiseră „linia partidului" în fizionomia şefului. Autoritatea lui în anii aceia era necontestată.

Primul a fost Borilă, care, în orice caz, era nemulţumit de turnura „antisovietică" din ultimii ani, urmat de Drăghici - şi el cam fâstâcit de situaţie. Orientându-se pe loc, Maurer, deşi aprobase textul, făcu observaţia că e „prea tare" şi ar putea să-l întărâte în mod inutil pe Hruşciov. Bodnăraş spuse şi el că, în definitiv, e doar un brouillon şi se mai poate îmbunătăţi. Doar Ceauşescu zise pe un ton cam arţăgos: „Tovarăşi, eu am aprobat acest text şi-mi menţin aprecierea că este bun, aşa cum este!" Dar toţi ceilalţi găseau fel de fel de obiecţii, ba de fond, ba de formă.

Atunci, „bătrânul", cum îi spuneam între noi, se uită la mine. Ii zisesem odată că metoda de a trimite proiectul unui document de partid la toţi membrii Biroului Politic pentru a face observaţii, care apoi să fie introduse în text, este contraindicată, deoarece unele se bat cap în cap, iar un document trebuie să aibă coerenţă, să fie un tot unitar şi compact. Gheorghiu băga asemenea idei la cutie şi de-atunci, ori de câte ori se năşteau controverse, înainte de a trage el concluziile, îmi cerea şi mie părerea.

Veneam de la ONU, unde făcusem un antrenament sistematic în asemenea dezbateri. Ascultându-i pe membrii BP, îmi făcusem un punctaj, fiindcă ştiam că-mi vine rândul. Trei puncte: 1) Acum ori niciodată, dacă nu respingem propunerea, ea va fi pusă în practică şi, o dată integrată armata noastră, nu va mai fi nimic de făcut; 2) Respingerea trebuie să fie fermă, categorică, altfel Hruşciov va simţi slăbiciunea noastră şi nu ne va lua în serios; 3) Conjunctura internaţională şi poziţia URSS, după ce a fost nevoită să bată în retragere în Cuba, sunt de asemenea natură încât Hruşciov nu ne poate face nimic, va fi nevoit să înghită această pilulă amară. Când am terminat, m-am uitat la ceas. Vorbisem cincisprezece minute, mai mult decât toţi membrii BP, şi m-am speriat retroactiv. A urmat un moment de tăcere, după care Gheorghiu-Dej a spus: „Da, e ceva în ceea ce s-a spus. Ca să încheiem, tovarăşi, eu zic ca Maurer şi Ceauşescu să mai revadă o dată textul, dacă se mai poate îmbunătăţi pe ici-pe colo, dar în general să rămână aşa cum este şi ca idei, şi ca ton. Ridicăm şedinţa."

Am răsuflat uşurat. Toată lumea s-a răspândit, iar eu m-am întors la Predeal. Era o zi frumoasă de iarnă. Totul era alb, o zăpadă înaltă de peste un metru, însă şoseaua fusese bine curăţată. Ajuns la vilă, am aprins focul în sobă şi m-am trântit pe o canapea, gândindu-mă la cele întâmplate. Cineva bătu la uşa din faţă. Era bodyguardul lui Ceauşescu: „Tovarăşul vă invită diseară la cină. Pe la 7 seara." Am rămas stupefiat, deoarece ştiam că nu prea mă are la stomac. De vreo două ori pe sălile CC se prefăcuse că nu mă vede. Ce i-o fi venit acum?

M-am dus la ora convenită. Mă aştepta, şi nici n-am apucat să-mi scot paltonul, că se şi repezi la mine şi spuse: „Ştii de ce te-am invitat? Mi-a plăcut că te-ai ţinut pe poziţie. I-ai văzut pe Jenică (Maurer) şi pe Emil (Bodnăraş), parcă nici n-ar fi avut nimic de-a face cu textul. Au şi uitat că l-au aprobat. A fost de ajuns ca Ghiţă (Dej) să strâmbe din nas, ei grăbindu-se să-i cânte în strună."

Se mai bâlbâia puţin, abia mai târziu i-a trecut de tot. (Se pare că şi-a făcut operaţie.) Am tăcut. Ce era să zic? Apoi comandă: „Alexandre, ia adu o ţuică d-aia bătrână, să sărbătorim victoria asupra laşităţii politice!"

Am înţeles atunci că pentru el fusese o victorie politică. Ieşise întărit din şedinţa de dimineaţă, deoarece fusese singurul din BP care rămăsese pe poziţie, şi până la urmă i se dăduse dreptate. învinsese. Iar eu - eu l-am ajutat să obţină victoria. Deci trebuia să fiu recompensat - îi făcusem un serviciu.

Cam aşa-i mergea mintea şi înainta cu paşi siguri spre vârf. Se ştia că Dej are cancer şi zilele îi sunt numărate. Iar el, Ceauşescu, era deja numărul doi pe linie de partid ca Director Organizatoric, omul care avea în mână judeţele de partid şi întreaga structură organizatorică a Partidului.


va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu