joi, 9 iunie 2016

Alexandru Ghica, prinţ modest fără făţărnicie (II)

grupaj



Fără compromisuri cu diavolii roșii


A nu se înțelege că Prințul Ghica a făcut vreun compromis prin care ar fi putut fi șantajat dacă nu colabora cu regimul comunist. Pentru mărturisitorii cu verticalitate exemplară șantajul era de ordin sentimental. Securitatea îi ”sfătuia” pe cei din familiile deținuților ”îndărătnici” să le trimită scrisori și fotografii prin care copiii sau părinții bătrâni de acasă să le ceară să facă „tot ce se poate”, adică toate concesiile cerute, pentru a veni acasă. Astfel, după mărturia lui Marcel Petrișor Prințul Ghica a fost pus în fața unui astfel de șantaj de către Colonelul Crăciun cu o scrisoare a fiului.







Urmaș al familiei domnitoare Ghica și doctor în drept, prințul Alecu primește întâia condamnare în anul 1941. I s-au dat 12 ani de închisoare pentru convingerile sale politice și religioase. Trei ani mai târziu, în 1944, comuniștii aveau să corecteze această situație printr-o falsă „rejudecare”. Acum avea să fie condamnat la muncă silnică pe viață; așa credeau autoritățile vremii că vor sfârși caracterul și eleganța princiară.


S-au înșelat în privința prințului Alecu Ghica, pentru că acesta „trece prin temnițele țării cu o demnitate și o ținută morală de la care nu va abdica niciodată, cu toate pedepsele și umilințele la care era supus sistematic de conducerea închisorii (la un moment dat a fost trimis ca servitor la o crescătorie de porci, unde prin firea sa nobilă a câștigat în scurt timp simpatia tuturor porcarilor femei)”.
A reușit să scape curat, fără compromisuri, și din ultima încercare a comuniștilor de a frânge caracterele dure: reeducarea aplicată deținuților din zarca Aiudului.


Părintele Gheorghe Calciu mărturisea în lucrarea sa autobiografică1 că a primit lecții de bună-creștere de la prințul Ghica:
„Prințul Ghica era un om înalt și foarte politicos. El te saluta întâi. Deși noi eram mai tineri, venea el primul și ne dădea „Bună dimineața“.
Te întreba: „Îmi dai voie să mătur eu astăzi în celulă în locul dumitale?“ Cum să-i dai voie!? Cum să-i zici:
„Da, dom’le, mătură!?“… Dar el insista: „Te rog, te rog!“.
Și-ți era rușine să-l refuzi până la urmă. Sau dacă era cineva bolnav ori slăbit, prințul se scula de dimineață și mătura înainte ca acela să apuce. Și era de o eleganță în expresie, de o noblețe, ceva extraordinar! Nu a făcut niciun compromis, a avut o demnitate princiară. Și era și foarte credincios”.


Și fiicele prințului Ghica își amintesc cu dragoste de tatăl lor: „Niciodată tata nu ne-a povestit despre ce a făcut și a trăit el în închisoare. Târziu am aflat, de la unii și alții… Iar când, după venirea lui acasă, încercam să-i dăruim ceva, să-i facem o bucurie măruntă, ne spunea parcă stânjenit: „Nu, nu trebuie, eu nu v-am dăruit vouă nimic…“.


Aceeași dragoste i-o va arăta prințul Alecu Ghica și soției sale, care s-a îmbolnăvit de cancer după o viață de luptă pentru creșterea celor trei copii. Nobilul Ghica o va îngriji cu dragoste și devotament până la sfârșitul vieții.

(Revista Argeșul Ortodox, nr. 404 din aprilie 2009, pag. 5)



A intrat și a ieșit din închisoare curat ca o lacrimă


Nu pot, nu-i o falsă scuză, să scriu despre acest om,  titan în suferință; voi încerca totuși să vi-l prezint:
Întră în Mișcarea Legionară, nu atunci când a venit valul spre ea, ci mai devreme. Despre cultura sa, nu sunt eu îndreptățit să scriu.


În guvernarea legionară este numit Directorul Siguranței Statului. Semăna mult cu Căpitanul, ba, când acesta era închis la Jilava, a vrut să-l înlocuiască, ceea ce Căpitanul a refuzat. După rebeliune, este condamnat la 25 ani temniță. Îl întâlnesc, adică aud în 1948 că e la Aiud. Când ajung din nou la Aiud prin 1962-63, era la Zarcă. Era locul cel mai greu pentru deținuții Aiudului. Celularul avea 312 celule. Zarca era de pe timpul ungurilor și avea faimă mare, criminalii fiind aduși la Aiud în Zarcă. În momentul când a început reeducarea, în sala cea mare a fost adus și prințul Ghica. Colonelul Crăciun, directorul penitenciarului, ne anunța că va începe a doua zi reeducarea și se vor spune și vorbe tari; cine nu-i de acord, poate pleca. Aud un glas sonor și o mână ridicată în sus și cuvantul lui. Era Ghica. Colonelul Craciu, nervos, începe să strige: „Poți pleca! N-avem nevoie de prinți!”.


Iată greșeala mea: nu l-am urmat pe acest om în Zarcă. O remușcare și o rușine planează pe conștiința mea până îmi voi încredința viața Celui Atotputernic. Ce m-a îndemnat la acest act? Frica de Zarcă? Absolut nu! Această pată nu mi-o pot ierta niciodată. Iată pentru mine o palidă justificare: Conducerea legionara de la Aiud a hotărât o cedare față de reeducare. Nicolae Petrascu, dr. Niculescu care se afla de 24 de ani și alte figuri de frunte ale Mișcării, s-au supus. Eram izolat, singur de șapte luni în celulă, nevoind să mă murdăresc. În plină sală de reeducare, la presiunea așa zișilor lectori, am zis că nu accept nimic și mâinile mele nu-s pline de sânge. Colonelul Crăciun a spus că îl va aduce și pe Ghica în sală. Acesta a refuzat, și la ademeniri, și la amenințări. Era desenat pe afișe interne cu coroana pe cap și măncând bunătăți din pachetele primite, în timp ce camarazii lui se uitau la el. El, munte de credință în Căpitan și Legiune, pe care nu-l interesa decât linia lui, conștiința lui. În primul rând că nu se primeau pachete, în altă ordine, un om ca prințul Ghica dacă ar fi primit pachet, l-ar fi dat camarazilor lui. Până la eliberarea sa a refuzat să participe la reeducare și a ieșit curat ca o lacrimă, acest nemaipomenit om și legionar.


Au fost oameni care după primele 24 ore au cedat, dar să stai 24 de ani, ultimii 18 în condițiile în care te puneau asiaticii comuniști… Și insultele, înfometarea, izolarea și lanțurile; mai ales când ajungeai la izolare, de acolo ieșeai ori la spital -adică grav, grav bolnav-, ori la cimitirul temniței.
Prințul Ghica le-a înfruntat pe toate și a ieșit așa cum a intrat.

(Dumitru Banea – Acuzat, martor, apărător în procesul vieții mele, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, pag. 163-164)



Alecu Ghica – ”cel mai desăvârșit camarad de suferință


După o săptămână de conviețuire, într-o dimineață, fratele meu a fost luat ca după o jumătate de oră să fiu expediat, la rându-mi într-o altă celulă, obișnuită, fără cearceafuri și într-o murdărie îngrozitoare. Recunoșteam Zarca. (…)


A doua zi dimineața, sunt condus la secție, într-o celulă cu profesorul Vasile Stoian, Eugen Rațiu și prințul Alecu Ghica. În această secție erau organizate cluburile de reeducare. Schimbăm impresiile și informațiile, puțin agitați, cu excepția lui Alecu Ghica, perfect stăpân pe el tot timpul. (…)


De remarcat că pe culoarul ”secției” era o activitate febrilă. Auzeam târșitul saboților sau al bocancilor, a numeroase grupuri care treceau în dreapta și în stânga. Dinstingeam și un oareacare murmur. Părea a fi o aglomerație. În timp ce făceam tot felul de ipoteze, prințul Ghica se așează în pat turcește și își pleacă fruntea în mâinile sprijinite în coate pe genunchi. Și-a început rugăciunea în care a rămas cufundat circa o jumătate de oră.


Ridicându-se din pat, ne întreabă, în șagă:
– Ei, ați descoperit secretele? Mai bine, rugați-vă. Nu ne așteaptă nimic mai bun, decât un simulacru de libertate și ne vom revedea, probabil, familiile, dacă le mai găsim în viață. Dar să vedem ce va fi până atunci!


În toate împrejurările prin care am trecut, atât la Jilava, unde am stat în aceeași celulă cu prințul Ghica, aproape un an, cât și după aceea, refugiul lui era rugăciunea. Senin și egal cu sine întotdeauna Alecu Ghica era cel mai desăvârșit camarad de suferință, cel mai modest și mai echilibrat. N-a acceptat niciodată să fie scutit de corvezile celulei (mătura, căratul tinetelor, spălatul gamelelor, etc.) și întotdeauna le-a făcut în modul cel mai exemplar. Chiar în raporturile cu administrația penitenciarului, niciodată nu avea atitudini demonstrative, bătăioase. Cu cea mai perfectă supunere în formă și în cel mai elegant limbaj, nu accepta nici o atingere, însă, a ceea ce constituia capitalul lui moral și spiritual. Atitudinea lui era întotdeauna fermă, dar nu ostentativă. Vorbea rar despre strămoșii a căror viață s-a împletit cu istoria românilor, iar familia era un domeniu sacru, despre care pomenea cu discreție și rareori. În câteva cuvinte, conviețuirea cu Alecu Ghica era o desfătare sufletească.

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de Fier, Editura Gordian, Timișoara, 1994, pp. 233-234)



Alexandru Ghika – Prinţul cel blând şi rugător


Cu zurgălăii la picioare, am ajuns în aşa zisa secţie TBC, pe acelaşi coridor, câteva camere mai spre ieşire [acţiunea se petrece la închisoarea Jilava n.n.]. Erau patru rânduri de paturi, câte trei suprapuse, numai de o parte a peretelui. Spaţiul era mult mai mare, lumină mai multă, aer curat şi hrană puţin mai bună.


Am avut cinstea şi norocul să-l am vecin de pat pe Principele Alexandru Ghika şi, de partea stângă, pe Mihai Timaru. Alte vieţi, alţi oameni, alte romane!


Principele Alexandru Ghika, participant în guvernarea legionară, de profesie magistrat, închis din bunăvoinţa mareşalului Antonescu, încă din 1941, era un bărbat înalt, drept, senin, cu păr cărunt şi cu ochi albaştri. Se acomodase total cu viaţa de închisoare, cu celula şi suferinţa. Era descendent din familia domnitoare Ghika, cu o ascendenţă de câteva sute de ani, care a dat ţării noastre mulţi oameni mari. Când l-am cunoscut eu, împlinise deja 15 ani de închisoare de zi cu zi.[…]


Cu Prinţul Ghika m-am împrietenit repede, ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea. Dânsul era un om foarte blând şi comunicativ. I-au plăcut povestirile mele despre cele ce am trăit şi am văzut în Cercul Polar de Nord şi mi-a schimbat numele în “Vorkuta”.


În anul 1958, când am ajuns la Aiud, toţi deţinuţii din Celular ştiau deja de  Nicu Popescu Vorkuta.


Din conversaţiile avute cu dânsul, am auzit pentru prima dată de rugăciunea inimii, pe care o practica de mulţi ani.
– Datorită acestei rugăciuni, îmi spunea dânsul cu toată convingerea, n-am căpătat nicio lovitură, atunci când aici, în Jilava, năvăleau zilnic gardienii în celule şi băteau cu bâta, cu bocancii, cu pumnii!


Tot dânsul mi-a povestit de “Miracolul de la Vladimireşti”, ca de o mare graţie acordată de Dumnezeu neamului românesc.


Am crezut total în cele relatate de dânsul, m-am cutremurat şi am plâns când am auzit de minunile ce s-au petrecut acolo!


La încercările comuniştilor de a afla de la dânsul cum mai stă cu convingerile sale politice, a fost chemat şi interogat mai multe zile în şir, acolo, la Jilava. A scris pagini întregi cu propria-i mână şi a încheiat statornic declaraţiile cu: “Trăiască legiunea şi Căpitanul!”.
Întrebat de ce face asta, a răspuns ferm:
– Pentru că aşa simt eu!


Mult mai târziu am avut ocazia să citesc că, la eliberarea din Aiud, în 1964, gânditorul Petre Ţuţea, care era închis de 13 ani, l-a invitat pe Prinţul Ghika, care avea 23 de ani de închisoare: “Luaţi-o înainte, că aveţi 23 de ani de închisoare; dacă ies eu întâi, zic ăştia că sunt omul guvernului”. 


Tot Prinţul Ghika mi-a povestit că mamei mareşalului Antonescu i s-a permis să-şi vadă fiul  înainte de a fi executat.
Sosită la Jilava cu o gabrioletă, primele cuvinte pe care i le-a spus fiului ei, după ce l-a îmbrăţişat, au fost:
– Bine, Ioane, să nu spui tu nimic la proces despre Basarabia?
– Ce să fac, mamă, a răspuns mareşalul, dacă neisprăviţii ăştia doi (Mihai Antonescu şi Alexianu), timp de două săptămâni s-au rugat de mine, plângând şi văicărindu-se, că lor li s-a promis viaţa, dacă eu nu voi pomeni nimic la proces despre Basarabia?! Nu era mai bine să fi mers eu cu tinerii aceia (legionarii n.a.), că aceia barem ştiau să moară?!


[…]am auzit de atitudinea eroică a mareşalului Antonescu în faţa plutonului de execuţie, pe care l-a comandat, nelegat la ochi, în timpul propriei sale execuţii.”

(Nicu Popescu Vorkuta – Crez şi adevăr, Bucureşti, 2009, pp. 245-247)



Printul Ghyka, neînfricatul Iov al veacului modern


Printul Alexandru Ghyka, fost comandant legionar, fost sef al Politiei române si om cu 24 de ani de închisoare politica, n-a fost – precum stramosul sau domn al Moldovei – consacrat de istoria românilor ca personalitate de referinta. Noi, cei care l-am cunoscut în închisoare însa, stim cine a fost Printul Ghyka, model de demnitate si de rezistenta anticomunista, de o corectitudine exemplara si o putere de suferinta pentru idealul sau de neînchipuit. Nimic nu l-a putut înfrînge.


El a ramas Printul pîna la capat.


Încercarile la care a fost supus nu au fost putine. Istoria veacului trecut, atît de framîntata, sîngeroasa si întoarsa cu fata de la Dumnezeu, nu i-a stirbit personalitatea, ci dimpotriva i-a aratat-o în adevarata sa dimensiune. Le-a facut fata tuturor cu un vesnic zîmbet princiar pe buze. Catarg pe care nici o furtuna sufleteasca nu l-a putut nici îndoi, nici rupe. Asa ni-l amintim.


Le-a strabatut pe toate cu ochii mereu atintiti spre steaua care l-a calauzit pe cele mai drepte cai, prin cele mai întortocheate spatii. Spatii carcerale si situatii limita prin care adversarii nu l-au putut rapune, nici prietenii deruta.


Si cîte nu s-au încercat cu neînfricatul Iov al veacului modern. Diavolul si-a schimbat stategia si nu a mai respectat biblicul contract din Cer: a încercat sa i se atinga si de suflet, dupa ce foamea, setea, frigul si întunericul temnitei, care i-au dat tîrcoale zeci de ani, muscasera cu pofta din carnea-i abia mai ramasa pe oase. Frigul atîtor ani însa nu l-a înghetat, l-a sleit doar, ca sa nu tremure în fata nimanui. Iar întunericul, în loc sa-l orbeasca, i-a ascutit si mai mult privirea. O privire de sfinx, cu care si-a urmarit obsedat idealul: mîntuirea. Mîntuirea lui si mîntuirea întregului neam.


Represiunii fizice i-au urmat apoi ispitele, zdrobite si ele, cu tot cortegiul lor funebru. Dar nu pe un munte biblic, ci pe cel al unei suferinte omenesti profunde. Si diavolul i s-a atins apoi de suflet, nu cu propria-i mîna, ci cu a aproapelui. De mai multe ori, pîna cînd îngaduinta divina a pus punct. „Iese Printul în lume!” – a exclamat atunci un gardian al temnitei Aiudiului, vazîndu-l cum pasea pe poarta deschisa a închisorii. Era 1964, anul în care regimul comunist a mimat clementa, deschizînd portile puscariilor spre a ne turna în temnita mai mare care era România. Printul însa, trecut prin istorie, pasea spre legenda.


Si cum sa nu se mire paznicii încercarilor sale de tinuta-i princiara, sau cum sa-l uite martorii calvarului sau cînd el, de fapt:


1. Niciodata, în nici o zi din toti cei 24 de ani de închisoare pe care i-a facut, mîna lui nu s-a întins sa ia din pîiinea sau din malaiul dat ca hrana celor din celula sau din camera cu el decît spre cea mai mica portie. Nici cînd era grav bolnav n-a vrut decît cea mai putina hrana.


2. Niciodata, în toata detentia, nu ezitat sa dea apa sa de baut unuia mai însetat sau mai în nevoie decît el. Cazut într-o noapte în murdaria unei celule, pe mine m-a spalat cu ultima apa ce-i mai ramasese în gamela.


3. Toti cei care au fost pedepsiti alaturi de el la carcera sau la izolare îsi amintesc vreun gest de afectiune din parte-i, daca nu chiar de oferta pîinii, a portiei sale de mîncare sau de apa calda pentru o zi.


4. Niciodata Printul Alexandru Ghyka n-a fost vazut sau auzit cerînd de la cineva ceva. Dispus fiind însa în acelasi timp sa ofere tot ce putea oricui. Pîna si propria-i identitate, pentru suportarea unei pedepse carcerale, cînd confuzia ar fi fost posibila – si a fost de multe ori.


5. În nici o împrejurare nu a acuzat pe cineva de ceea ce i s-a întîmplat lui pe drept sau pe nedrept.


6. Niciodata nu a fost auzit plîngîndu-se de cineva sau de ceva, oftînd. Nici macar de cei care îl osîndisera la închisoare pe viata pentru ca a crezut în ceea ce a crezut si fusese ceea ce fusese.


7. Niciodata nu a mintit si nu a acceptat vreun compromis. Odata, ministrul de interne Draghici i-a propus libertatea în schimbul unei declaratii acuzatorii la adresa lui Lucretiu Patrascanu – pe baza careia acesta sa fie condamnat la moarte. Printul a spus: „Domnule ministru, dumneavoastra stiti cît si cum va iubesc eu si cîti as mai vrea sa ramîneti în viata ca adversari; dar ca sa triumf printr-o miselie împotriva oricui – chiar si împotriva lui Patrascanu, pe care l-am compatimit ca dusman si iubit ca om, mai bine sa cad pe drumul onoarei, cum spunea Capitanul. Asadar, gasiti-va alt client pentru acest gen de crima, domnule ministru”.


8. Niciodata n-a fost aspru, acuzator sau nepoliticos cu cineva. Cu sine însa a fost întotdeauna neînduplecat.


9. În faimoasa si capitularda „reeducare” din penitenciarul Aiud, din perioada 1961-1964 (cît a durat aceasta siluire a constiintelor si torturare a carnii trupurilor epuizate de zeci de ani de recluziune), printul Alexandru Ghyka n-a facut nici o concesie, pastrîndu-si permanent pe buze surîsul aristocratic, iar pe trup hlamida de mucegai. Dus fortat într-o calatorie supravegheata prin tara de ministerul de interne, ca sa vada „marile realizari ale socialismului triumfator la sate si orase” si întrebat la întoarcere ce l-a impresionat din cele vazute, a raspuns tot surîzator: „Ce frumos plîng salciile de pe Aiudel, domnule clonel!”. Aiudelul fiind pîrîul ce înconjura penitenciarul Aiud. Urmarea: o explozie de indignare din partea „organizatorilor” silitului voiaj, uluirea auditorului – detinuti strînsi cu forta în curtea închisorii, ca sa-l auda ce spune – si un numar imens de zile de carcera pentru Print, din care omul n-a mai iesit decît la eliberare.


10. Tot în cadrul preparativelor de eliberare conditionata, de renuntare la identitatea politica, într-o zi, în fata a sute de detinuti strînsi ca sa-l vada si sa-l auda ce spune dupa citirea unei scrisori trimise de familie – în care cei de acasa îl implorau sa renunte la ceea ce n-a renuntat în cei 24 de ani de închisoare -, Printul Ghyka a raspuns tot surîzînd: „Domnule colonel, cu mai bine de o suta de ani în urma, un stramos al meu si-a pierdut capul pentru Bucovina, iar un alt stramos comun de data asta si mie si dumneavoastra, si întregului neam românesc, Constantin Brîncoveanu, si-a pierdut pentru credinta, la Constantinopol, capul sau si pe al copiilor sai, care îl implorau sa cedeze vointei sultanului. Pot fi mai prejos decît ei, cînd mie nu mi se cere capul, ci numai identitatea si onoarea?”


„Print blestemat, nu stii pe ce lume traiesti!”- a exclamat atunci colonelul Craciun, comandantul închisorii Aiud.


Dar Alexandru Ghyka stia. Traia într-o lume pe care o efigie, chiar si princiara, cu greu ar fi putut-o cuprinde. Si niciodata n-a iesit din ea.

(Marcel Petrişor – Revista Rost, numarul 46, decembrie 2006)



Alexandru Ghica – noblețea morală în persoană


Sunt readus pe Celular. În timpul cât am fost la Secţie, Aiudul s-a supraaglomerat. Un mare val de arestări s-a abătut asupra românilor în 1958. Cei arestaţi atunci, după un stagiu pe la Securitate şi tribunale militare, vin la Aiud ca o avalanşă nestăvilită. Nu mai există celule cu patru persoane, ci doar cu şase sau opt. În marele penitenciar din Aiud începe calvarul supraaglomerării.


Ajung într-o celulă pe scurta-sud, pe latura vestică. Prima mare surpriză: în celulă este prinţul Alexandru Ghica, arestat din 1941. (…)


Cunoscându-l pe prinţul Alexandru Ghica, mă gândesc la unele teorii despre degenerescenţa nobilimii. În cazul prinţului Ghica s-a produs un fenomen invers. Selecţia pozitivă a concentrat şi amplificat în persoana lui toate calităţile ascendenţilor. Este un om dotat deplin din punct de vedere fizic şi intelectual. În ceea ce priveşte caracterul moral, este nobil în cel mai propriu sens al cuvântului. El constituie un caz în care nobleţea socială coincide cu nobleţea morală. Datorită atitudinii sale din lunga lui detenţie, va fi supranumit “Prinţul demnităţii legionare”. Alexandru Ghica onorează descendenţa sa dintr-o familie domnitoare. Este din spiţa lui Grigore Ghica-Vodă, martirul integrităţii hotarelor româneşti. Este o personalitate de referinţă a Mişcării Legionare.


Prinţul este frământat de viitorul Mişcării Legionare, mai ales într-un prelungit regim de dominaţie bolşevică.
– Ce crezi în această privinţă? mă întreabă el. Ce s-ar putea face, mai ales în raport de tineret?


Stau puţin pe gânduri. Ce pot eu să răspund într-o astfel de problemă, unui asemenea om? Dar îmi dau seama că pentru omul de spiţă nobilă, care şi-a părăsit culcuşul cald şi somptuos pentru a se dărui unei cauze pentru care suferă de un sfert de veac, răspunsul este de mare importanţă. Şi probabil că nu întâmplător a pus întrebarea celui mai tânăr din celulă.

(Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu