vineri, 24 iunie 2016

13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (14)

Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche







Televiziunea devastată: dovada în imagini


Atacul asupra Televiziunii ocupă un loc deosebit şi totodată central în scenariul care urma să se desfăşoare. Autorităţile profită de acest eveniment în două sensuri: ca o dovadă în plus pentru susţinerea tezei unei lovituri premeditate şi bine pregătite: Televiziunea română este o instituţie a statului, şi chiar una dintre cele mai importante; ea a fost ameninţată simultan cu alte puncte nevralgice ale „tinerei democraţii", ceea ce vine în sprijinul tezei loviturii de stat.

Dar nu în asta constă aspectul esenţial: ceea ce contează cel mai mult în derularea acestui episod este rolul specific pe care l-a avut Televiziunea în strategia manipulării. Transmiterea în direct, sub imperiul emoţiei, a atacului căruia îi căzuse victimă, precum şi întreruperea emisiei constituie pentru întreaga ţară, şi chiar pentru străinătate, dovada în imagini că are loc o dramă; Televiziunea va furniza cu pricepere cheia înţelegerii evenimentelor, astfel încât să poată fi legitimată mobilizarea populaţiei, de data asta nu numai a populaţiei capitalei, ci a întregii ţări — şi în special a minerilor din Valea Jiului.

In primele comunicate oferite de autorităţi, accentul nu cade pe evenimente ca atare, ca şi când dramatizarea care a însoţit prezentarea atacurilor (nefilmate) de la Ministerul de Interne ar fi fost de ajuns pentru demonstraţia ce trebuia făcută; în acelaşi sens se pare că autorităţile preferă să lase Televiziunii grija de a dovedi prin mijloace proprii gravitatea situaţiei. Pesemne, fiindcă, fără îndoială, intenţia de provocare este aici prea evidentă: bătaia aplicată primei delegaţii a manifestanţilor; atacul dezlănţuit asupra mulţimii de către persoane ieşite din clădirea Televiziunii; întreruperea emisiei fără ca situaţia reală să justifice acest lucru (cum se explică atunci că „eroicul" Studio 4, care în decembrie nu a încetat să transmită, chiar în timpul unor atacuri mult mai serioase, îşi suspendă acum emisia când de fapt nu a fost nicidecum direct ameninţat?); atitudinea armatei, în nici un fel explicabilă (armata, care în ciuda efectivelor sale asistă fără să intervină la pătrunderea manifestanţilor în Televiziune).

Reţinerea de care dă dovadă preşedintele Iliescu în ceea ce priveşte evenimentele este cu totul ieşită din comun, dacă nu chiar stranie. în cuvântarea sa din timpul serii, în chiar clipele când Televiziunea era pradă „elementelor extremiste", el nici nu se referă măcar la acest fapt. Trebuie să tragem oare de aici concluzia că acest comunicat — tocmai cel care, în acel moment, dramatizează cel mai mult situaţia şi care va juca rolul de catehism pentru versiunea oficială asupra evenimentelor — a fost cumva pregătit dinainte? Omisiunea este cu atât mai surprinzătoare cu cât primul său comunicat, cel care a fost difuzat în jurul orei 17.45 — deci în timp ce Piaţa Universităţii fusese recâştigată de către manifestanţi şi aceştia se deplasaseră către sediul Poliţiei —, preşedintele Iliescu îi chemase pe locuitorii Bucureştiului să vină să apere cele două simboluri ale revoluţiei din decembrie: Piaţa Victoriei, sediul actual al Guvernului, şi Televiziunea. De ce oare, în acest context, să nu fi chemat într-un asemenea moment pe oamenii cinstiţi să meargă unde se desfăşurau într-adevăr evenimentele? Şi, în aceeaşi ordine de idei, de ce oare a uitat el apoi Televiziunea, atunci când acolo se petrecea într-adevăr ceva? în tot cursul serii, impresia este că s-a procedat astfel încât apelul adresat populaţiei, armatei, pompierilor, să fie de fiecare dată făcut cu întârziere, ca şi cum ajutorul nu trebuia să sosească decât după ce clădirile au ars, după ce „lovitura" se consumase.


Preşedintele Iliescu se referă pentru prima dată la evenimentele de la Televiziune la ora 22, în faţa sprijinitorilor săi adunaţi în Piaţa Victoriei. Atacul este prezentat ca un argument în plus pentru a susţine că este vorba de o rebeliune legionară. El le cere celor adunaţi „să o înăbuşe în faşă"... „rămânând pe loc"...!
„Au încercat să ocupe Televiziunea, scrie Dimineaţa din 15 iunie relatând spusele preşedintelui. A fost întreruptă emisiunea. Semnalăm o încercare de lovitură de tip legionar. Este necesar să strângem rândurile tuturor celor care s-au pronunţat pentru dezvoltarea democratică a ţării. Trebuie să punem capăt acţiunilor rebele ale elementelor extremiste, reacţionare. Vă mulţumesc tuturor încă o dată! Rămâneţi pe loc. Vor veni şi alte forţe din judeţele vecine. Să fim pregătiţi pentru orice încercare a acestor elemente lipsite de raţiune, lipsite de respect pentru opţiunea, pentru alegerea poporului nostru. Să le dăm riposta cuvenită. Să înăbuşim în faşă rebeliunea legionară şi să asigurăm dezvoltarea democratică a ţării. Vă mulţumesc încă o dată!"

Aceeaşi atitudine va adopta şi Guvernul. Discret în ceea ce priveşte evenimentele, Guvernul va face uz, în comunicatul său din 16 iunie, de imaginile transmise la televizor, ca dovadă cât se poate de convingătoare pentru susţinerea pledoariei sale în care se afirmă că a existat un atac simultan asupra obiectivelor de stat: „Grupuri de agresori au atacat cu o violenţă extremă şi greu de prevăzut obiectivele de stat menţionate mai sus /sediul Poliţiei, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul de Interne/aşa cum s-a putut vedea prin intermediul imaginilor transmise de Televiziune."

Ca de obicei, presa „oficială" reia, amplifică şi difuzează, după ce evenimentele s-au petrecut, lecţia care trebuie învăţată din ele. Presa se bucură în plus de posibilitatea — datorită decalajului în timp — de a publica „reportaje pe viu" elaborate cu mare atenţie. Aşa cum este articolul apărut în România Muncitoare din 15 iunie:
„La Televiziune, ora 23. Din curtea interioară, se aruncă sticle incendiare şi pietre. Nu te poţi apropia prea mult pentru că rişti să devii victima violenţelor unor tipi bizari — mulţi bruneţi — în stare de ebrietate sau surescitaţi la maximum /.../ Nici un poliţist în acest loc de coşmar. Siluete de militari aleargă de colo, colo, încercând să facă faţă violenţei." Mai departe, articolul revine asupra slăbiciunilor poliţiei, pentru a conchide: „înţelegem necesitatea unor schimbări în conducerea Ministerului de Interne."

Sau încă acest reportaj, intitulat „Au dorit război civil", apărut în ziarul Dimineaţa, din 15 iunie: „Cu începere de la ora 20, miercuri seara, în faţa Televiziunii, am asistat la scene de coşmar. Ceea ce văzusem pe micul ecran din cele ce se petreceau la Beirut, în Palestina sau în alte părţi, avea acum loc aici, la noi, în paşnicul oraş Bucureşti, capitală a paşnicei Românii. Destul de bine organizate, valuri şi valuri de indivizi înarmaţi cu bâte, pietre, sticle cu benzină, bile, ciocane şi răngi se precipitau spre Televiziune. Cei care se întorceau de acolo, mândri de performanţele lor, îşi aprindeau o ţigară şi îşi povesteau atacurile, înconjuraţi cu simpatie şi încurajaţi de «suporteri ». Aceste grupuri de asalt erau alcătuite în bună parte din tineri. I-am privit de aproape şi am încercat să înţeleg ce se ascundea înapoia satisfacţiei lor, etalată cu atâta superioritate. Era oare fiara din ei care se deşteptase la o viaţă agresivă? Erau oare soldaţii unui ideal măreţ pe care credeau că-1 pot împlini acum şi numai acum? Nu am găsit mare lucru. Tiradele lor erau vulgare şi dure, cuvintele, un amalgam cu semnificaţii rudimentare şi simpliste. O bolboroseală, un delir colectiv. Şi ura. O ură animalică, scăpând controlului raţiunii.

Cine sunt aceşti oameni? Ce minte bolnavă i-a imaginat, unindu-i într-o cohortă a violenţei? Nu pot înţelege. Sau, dacă înţeleg, ei nu pot face parte decât dintr-o acţiune subterană, perfect gândită şi organizată. Şi momentul era bine ales: câteva zile înainte de confirmarea deputaţilor, senatorilor şi preşedintelui ales la 20 mai, câteva zile înainte de numirea Guvernului. Ceea ce aveam în faţa ochilor nu era o mişcare spontană. Nu în mod spontan se adunaseră în Piaţa Universităţii unde au fost incendiate maşini şi unde tineri poliţişti au fost grav răniţi. Clădirile Poliţiei şi ale Ministerului de Interne n-au fost atacate nici din întâmplare, nici spontan; de asemenea, ei nu se aflau aici la Televiziune nici din întâmplare, nici spontan. Televiziunea a fost obsesia lor în toate tentativele de lovitură de forţă anterioare, pentru a imita ceea ce se petrecuse în 22 decembrie."

Televiziunea va juca rolul principal într-o formidabilă înscenare. Cu o artă desăvârşită, ea va exploata toate mijloacele de care dispune pentru a-i face pe oameni să vadă şi să trăiască, în direct, pe viu, chintesenţa faptelor petrecute în timpul zilei, aşa cum trebuie ele să fie reţinute de opinia publică. Piesa e de aşa natură, actorii de o asemenea clasă (în primul rând personajele principale, Răzvan Theodorescu, preşedintele Televiziunii, şi Emanuel Valeriu, directorul general), încât faptele şi argumentele cele mai neverosimile devin credibile; mai mult, întreaga poveste apare ca fiind singura explicaţie posibilă pentru înţelegerea celor întâmplate dimineaţa şi care nu pot stârni decât indignarea.

Ce s-a văzut de fapt la Televiziune în acea seară: un grup de agresori, a căror violenţă nu poate fi stăpânită de forţele de ordine, bieţi soldaţi atacaţi care încearcă, în ce-i priveşte, să păstreze limitele legalităţii şi nu trag în mulţime; agresori a căror ticăloşie este atât de mare încât nu poţi rămâne nepăsător; ei sunt gata să-i arunce pe fereastră pe preşedintele Televiziunii, pe directorul ei general, gata să spargă totul, să distrugă acest bun atât de scump tuturor: Televiziunea. Aceasta îşi întrerupe programul puţin după ora 20 — după ce crainicul a anunţat: „Suntem atacaţi!" — într-un moment în care toată lumea se află în faţa micilor ecrane să vadă transmisia unui meci de fotbal din cadrul Campionatului Mondial. Dintr-odată, Televiziunea redevine Televiziunea Română Liberă din decembrie.

Când reapare imaginea, este efectiv ca în decembrie: tot Studioul 4 este prezent, adunat în jurul preşedintelui Televiziunii care, pe un ton tragic, explică telespectatorilor: „A trebuit să ne baricadăm în celebrul Studio 4, unde ne găsim în prezent. Nu avem de a face cu manifestanţi, ci de-a dreptul cu barbari, o mână de oameni în stare de ebrietate, dând dovadă de o violenţă extremă, folosind cuvinte extreme. O manieră bestială de a pătrunde aid, care mie, ca istoric, mi-a amintit de legionari." Iată deci că, anticipându-1 pe preşedintele Iliescu însuşi, Răzvan Theodorescu a lansat cuvântul-cheie al întregii istorii.

In ce-1 priveşte, în ziua de 16 iunie, cu ocazia conferinţei de presă a Televiziunii, Emanuel Valeriu va arunca şi el cu piatra. El a remarcat — ne spune ziarul Azi din 17 iunie, care face o dare de seamă asupra acestei conferinţe de presă — că „evenimentele din 13 iunie sunt de sorginte legionară şi a prezentat spre exemplificare un material intitulat «Renaşterea legionară», împodobit cu zvastica, şi care a fost primit, acesta şi multe altele, pe adresa Televiziunii". Răspunzând cu două zile înainte unui ziarist de la Tineretul liber, care pusese o întrebare privind caracterul spontan sau, dimpotrivă, premeditat al atacului de la Televiziune, el insinuează: „în urmă cu patru zile, am fost vizitaţi aici, la Televiziune, de domnul Mărieş, de la organizaţia «16-21 Decembrie», care ne-a ameninţat că, dacă nu-1 difuzăm pe post, vine cu 50 000 de oameni asupra noastră." Deci, conchide el, a fost un atac „spontan" extrem de bine pregătit.



O foarte ciudată campanie de ameninţări


Referindu-se, în textul distribuit în timpul conferinţei de presă din 16 iunie, la întreruperea emisiunilor, conducerea Televiziunii îşi permite un joc de cuvinte care spunemulte despre gradul de colaborare al acesteia cu autorităţile când este vorba să participe la manipularea opiniei publice: „Televiziunea a fost «eliberată» timp de aproape o oră, de misiunea ei de a se adresa ţării, de a informa populaţia asupra evenimentelor de o importanţă crucială care aveau loc în acea zi în capitală."

Acesta este motivul pentru care, apoi, fără îndoială încă sub efectul şocului provocat de evenimente şi pentru a se „aduna", televiziunea nu va mai difuza decât imagini din 13 iunie, fără să mai arate nimic din ceea ce se petrecea atunci la Bucureşti: venirea minerilor, actele de violenţă la care aceştia s-au dedat. Tăcere pe care chiar minerii i-o vor reproşa în cele din urmă.

Un ultim fapt trădează, sub aparenţa anodină a întâmplării, gradul de înţelegere tacită între diferitele nivele ale puterii, mai direct spus, complexitatea stratagemei pusă în aplicare. Cum se poate explica altfel perfecta sincronizare pe care martori demni de crezare au remarcat-o între întreruperea emisiunii şi începerea, aproape simultan, a unei campanii de ameninţări telefonice, care va dura mai multe zile, chiar mai multe săptămâni — campanie îndreptată tocmai împotriva persoanelor care vor fi indicate, începând de a doua zi, în presa FSN, ca responsabili morali ai „rebeliunii". Iată mărturia lui Gabriel Liiceanu, filozof, directorul Editurii Humanitas (cea mai importantă editură de ştiinţe umaniste din România), membru al Grupului pentru Dialog Social:
„Miercuri seara, la 13 iunie, puţin după ora 20, eram acasă, în faţa televizorului, când s-a întrerupt emisiunea. Ceea ce m-a frapat de la bun început este acea falsă panică ce se simţea în cuvintele prezentatorului televiziunii, când a anunţat că studiourile erau atacate, că nu ştie cât timp vor mai putea încă emite. Apoi programele au fost întrerupte, lăsându-ne pe noi, telespectatorii, pradă unui sentiment de pericol iminent, dar difuz.

Câteva secunde mai târziu a sunat telefonul. O voce de femeie, foarte vulgară, mi-a spus «Ei, idioţilor, sunteţi mulţumiţi acum de ce aţi făcut? Legionarii dracului!» Am închis telefonul, complet năucit. Desluşeam legături stranii între rapiditatea reacţiei telefonice şi întreruperea emisiunilor. In mintea mea, ideea unui scenariu perfect pus la punct devenea brusc o certitudine.

Am trecut în biroul meu, unde este instalat al doilea telefon, al cărui număr — înregistrat sub un alt nume de abonat — nu este cunoscut decât de prietenii mei şi de Securitate. In clipa când intram pe uşă, deci câteva minute doar după întreruperea emisiunilor şi primul telefon, a început să sune cel de-al doilea telefon. O altă voce, tot de femeie: «Acum nu mai eşti în balconul Universităţii, ai? Laşilor!», urmat de o grozavă înjurătură.

Cele două telefoane au sunat zile de-a rândul fără întrerupere. La capătul firului, aceleaşi voci de femei. Grosolănia şi violenţa ameninţărilor pe care le proferau erau uluitoare: «Slănină afumată, asta o să facem din tine, porcule! » «Du-te să vezi cum arde casa părinţilor tăi la Cotroceni! », însoţite întotdeauna de groaznice înjurături.

Am încercat să-mi imaginez amploarea acestei operaţiuni, numărul lucrătorilor din Securitate ce fuseseră mobilizaţi, având la dispoziţia lor date precise asupra fiecărei persoane vizate, şi chemând simultan în toate colţurile Bucureştiului şi chiar ale ţării.

Când, două luni mai târziu, l-am cunoscut pe Corneliu Coposu, secretarul Partidului Naţional Ţărănesc, şi i-am relatat acest episod, mi-a povestit cum, la 14 iunie, un prieten, salariat la una din centralele telefonice ale Bucureştiului, l-a chemat să vină să-l vadă la serviciu şi, pentru câteva secunde, i-a întredeschis uşa unui birou: vreo douăzeci de centraliste — benevole? femei din cartier? fanatice ale FSN? salariate ale Securităţii? — având liste cu nume şi numere de telefon, precum şi detalii referitoare la persoanele vizate, proferau, fiecare potrivit cu imaginaţia şi experienţa proprie, cele mai cumplite orori la adresa celor pe care-i aveau pe liste."


va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu