vineri, 17 iunie 2016

Celor care-și imaginează că „înainte” nu se fura ca acum


Cătălin Bizdadea



Când vorbim despre corupție, avem sentimentul că această problemă este mai actuală ca oricând, dar că, în același timp, fiind atât de actuală la 25 de ani de la Revoluție, nu mai poate fi tolerată. Așa s-ar putea explica într-un fel ieșirea în stradă a celor câtorva zeci de mii de oameni, după tragedia din Colectiv și demisia ulterioară a guvernului.







Fiind un eveniment care a fost relatat și în presa occidentală, am citit foarte multe comentarii din ziare de prestigiu făcute de cetățeni obișnuiți din țări mai evoluate ca a noastră. Foarte mulți oameni nu înțelegeau, cu sinceritate, cum este posibil ca un guvern să-și dea demisia după un incendiu într-un club de noapte. Legătura dintre un incendiu izolat și căderea unui guvern într-o țară a Uniunii Europene pur și simplu nu părea să aibă prea multă logică. 

Pentru noi, cei de aici, logica era mai mult decât evidentă și își avea rădăcinile cu multe zeci de ani în urmă. Relația noastră personală cu corupția atinsese un prag maxim de suportabilitate.

Dar ce este corupția? De multe ori avem tendința, mai ales în ultimul timp, să expediem foarte multe nefunctionalități ale statului, dar și ale noastre, ca indivizi, către comoda explicație a corupției. Corupții sunt de vină, corupția nu ne lasă să ne dezvoltăm și până la urmă corupția este cea care nu ne permite să avem viața la care visăm.

Coruptia, ca o definiție generală, este utilizarea puterii publice pentru a obține beneficii private. Pentru cazul României, această definiție este în continuare foarte actuală și își are originea recentă în cei 50 de ani de comunism.


Manifestul comunist și mâna invizibilă


Comunismul a însemnat pentru România 50 de ani de artificializare a relațiilor sociale. Spontaneitatea economiei de piață a fost înghețată și transferată pe câmpul luptei de clasă și, în loc de mâna invizibilă a lui Adam Smith, a fost adus manifestul lui Marx și experimentele comuniste ulterioare din URSS și China. 

Au apărut planurile cincinale, exproprierile, raționalizările, industrializarea forțată etc. România a devenit o întreagă fabrică de stat, ca un organism mort în care mintea planificării centrale mută membrele inerte. 

Se controla ce se producea, ce se importa, ce se exporta și cât, cum se plăteau oamenii muncii, ce aveai voie să cumperi, cât și cu cât și când. Proprietatea privată, deși exista de facto în sensul că erai proprietarul casei sau al mașinii, era și ea controlată sistemic. Pentru o mașină așteptai 5 ani, iar în ultimul deceniu al comunismului până și mâncarea devenise raționalizată și cumpăram toți pe cartelă lapte și ulei. În fine, nu chiar toți. Pentru că aici intervine mâna invizibilă, nu a lui Smith de această data, și cea românească.




Ceea ce în comunism însă s-a dovedit a fi o calitate și chiar un instinct de supraviețuire, s-a dezvoltat în capitalism ca o placă turnantă pentru adevăratul flagel al corupției generalizate cu repercusiuni majore asupre dezvoltării economiei.



Comunismul, ca orice sistem dictatorial în care relațiile economice sunt artificializate prin planificare centrală va duce, iremediabil la o „piață neagră” tolerată, ca o consecință a ceea ce nota F.Hayek („...o autoritate care dictează întregul sistem economic va avea putere completă să decidă ceea ce va primi fiecare și în ce condiții. Nu va decide doar ce produse și servicii vor fi disponibile și în ce cantități, dar va direcționa și distribuirea acestora discreționară între persoane”). Pentru că raționalizarea bunurilor de consum nu poate răspunde diferitelor preferințe de utilitate ale consumatorilor (unii își doresc mai mult din bunul X și mai puțin din Y, iar raționalizarea și „împărțirea” discreționară nu va avea cum să mulțumească aceste diferențe de utilitate). 

Astfel s-a dezvoltat și în România o piață neagră a bunurilor și serviciilor. Celebra expresie „pe sub mână” evidențiază chiar asta, comerțul spontan, ilicit după strandardele de atunci. Acest comerț a fost însă tolerat de puterea comunistă, mai ales cel cu mărfuri de afară, care era controlat de Securitate. S-a creat astfel o cutumă a șpăgii și mitei încă de atunci, perpetuată ani de ani în Republica Comunistă România, de la pachetul de Kent, „cunoștințele” de la fabrica de carne sau pilele de la serviciu. Sub aparența politicii comuniste a omului nou, o întreagă economie subterană se desfășura după regulile ei, atât ca un spirit de frondă, cât și ca o modalitate de îndeplinire economică a propriilor interese personale. A apărut astfel tiparul omului descurcăreț și abil care printr-o întreagă rețea de șpăgi, relații, pile și interese reușea să obțină ceea ce voia și mai mult decât cineva putea obține oficial supunându-se regulilor puterii politice de atunci. Ceea ce în comunism însă s-a dovedit a fi o calitate și chiar un instinct de supraviețuire, s-a dezvoltat în capitalism ca o placă turnantă pentru adevăratul flagel al corupției generalizate cu repercusiuni majore asupre dezvoltării economiei.




Dacă ai dat șpagă pentru că ți-a fost teamă că asistentele și medicii nu se ocupă cum ar trebui de copilul tău bolnav, înseamnă că ai participat la fenomenul micii corupții. Dacă nu ai plătit amenda când ai fost oprit de polițist și ai strecurat o plată informală, problema este și la tine. Dar de multe ori, așa cum spunea Sartre, infernul sunt ceilalți, nu noi.



Marea și mica corupție în capitalismul românesc


Economia corupției este simplă: urmează aceleași legi ale agenților economici, anume maximizarea profitului, rentei și utilității. În cazul corupției, principala problemă este că din poziția de forță pe care o dețin agenții publici (primari, birocrați, inspectori etc...) aceștia urmăresc maximizarea propriului profit (rentă) asociat cu postul public prin redistribuirea accesului la bunurile publice pe o bază informală (mită). 

Renta aici trebuie înțeleasă în sensul original (cel descris în Avuția națiunilor de Adam Smith), anume extragerea unui profit personal fără valoare productivă, fără ca prin aceasta să se adauge o nouă bogăție (valoare) în economie. Majoritatea scandalurilor de corupție au implicat scurgerea de bani publici de la posibilele lor întrebuințări productive către interese private pasive (și transferul acestora în conturi de peste hotare sau în consum pasiv). Acesta este în mare traseul pe care s-a înscris marea corupție (adică cea a oficialilor publici) după 1989. Într-o țară care doar aparent a trecut de la instituțiile comuniste la cele capitaliste, infrastructura umană de conducere a statului a rămas eminamente aceeași, iar mentalitatea cutumei șpăgii s-a propagat fără probleme într-o nouă paradigmă, cea capitalistă sau proto-capitalistă. Vidul instituțional din primii ani de capitalism a fost de asemenea solul perfect pentru proliferarea relațiilor informale, retrocedările abuzive, privatizările netransparente ale întreprinderilor și distorsionarea eficientizării folosirii bunurilor publice.

Dar această mare corupție nu ar fi putut să fie atât de prevalentă dacă nu ar fi existat mentalitatea micii corupții (pe care englezii o numesc „petty corruption”) și care vine din ceea ce am observat mai sus, cutumele informale ale vieții comuniste, impregnate în ethos-ul social românesc : cultura „pachetului de Kent„, a „pe sub mâinii”, a amenzilor neplătite, a șpăgii la medic și la bacalaureat. „Mulțimea ritmică și fremătătoare" despre care vorbea Elias Canetti, supusă experimentului comunist de masă, a dezvoltat acest sindrom al micii corupții. Oricât îi place românului să se situeze în afara acestui fenomen la nivel declarativ, trebuie să admitem că aceste practici au fost și încă sunt extrem de extinse și că vina corupției nu este doar acolo, sus, la oamenii care ne conduc și uneori și în oglindă.  




Asta este și imaginea României, la 25 de ani de comunism: o țară aparent integrată în lumea civilizată, dar care funcționează încă pe picioarele de lut ale instituțiilor și cutumelor exclusive - clasa politică nu se preocupă de utilizarea eficientă a bunului public, ci mai mult de distribuirea informală a acestuia către clientela privată.



Dacă ai dat șpagă pentru că ți-a fost teamă că asistentele și medicii nu se ocupă cum ar trebui de copilul tău bolnav, înseamnă că ai participat la fenomenul micii corupții. Dacă nu ai plătit amenda când ai fost oprit de polițist și ai strecurat o plată informală, problema este și la tine. Dar de multe ori, așa cum spunea Sartre, infernul sunt ceilalți, nu noi.

Acest joc autopotențiator între marea și mica corupție a dus însă la o subdezvoltare vizibilă a acestei țări. Daron Acemoglu, în cartea sa Why nations fail rezumă diferențele între țările dezvoltate și cele care nu reușesc să crească nu neapărat prin diferențe geografice, culturale sau de context istoric, ci mai ales din diferențele instituționale: țările dezvoltate au reușit să impună de-a lungul timpului instituții și politici publice inclusive, spre deosebire de țările subdezvoltate care s-au bazat pe instituții exclusive (adică acele instituții și politici informale care exclud participarea tuturor cetățenilor la bunul public și deraiază bunurile publice către foloasele private ale unei categorii restrânse de populație). 

Asta este și imaginea României, la 25 de ani de comunism: o țară aparent integrată în lumea civilizată, dar care funcționează încă pe picioarele de lut ale instituțiilor și cutumelor exclusive - clasa politică nu se preocupă de utilizarea eficientă a bunului public, ci mai mult de distribuirea informală a acestuia către clientela privată. Au avut loc deci privatizări netransparente, retrocedări fictive pe bani foarte mulți, defrișări masive prin contracte frauduloase, contracte publice acordate nu pe baza meritelor, ci pe criterii de plăți informale. Toate aceste practici au dus la o alocare ineficientă a resurselor, transferul resurselor din direcții productive către direcții pasive (mite, șpăgi) și o subdezvoltare cronică a sectoarelor educației, sănătății și cercetării. Această triadă reprezintă esența unui sistem public performant, dar într-un sistem exclusiv al corupției generalizate banii din taxe nu ajung aici, ci în canalele corupției de sistem.

Relația dintre corupție și dezvoltarea economică este bine documentată.




Se vede un incendiu care se petrece oriunde, dar observatorii externi nu văd miile de localuri care funcționează fără autorizare, micile aranjamente care scurtcircuitează normele sanitare și de siguranță, nu văd că în spatele acestor morți stau mii de alți morți care nu mor toți odată, ci pe rând (deci nu intră în breaking news) pe paturi de spital insalubre sau pe drumuri prost construite sau neconstruite, plătind toți prețul marii și micii corupții.



Transparency Internațional a studiat acest fenomen și comparând indicele corupției cu UN human development report concluzia este clară: un indice înalt al corupției este puternic corelat cu un indice înalt de subdezvoltare economică. Paradoxal, un indice mic al corupției (dar nu zero) are o influență pozitivă asupra unei economii. Acest fenomen se regăsește mai ales în țările dezvoltate, unde instituțiile în general funcționează și unde un procent mic de corupție are rolul de a depăși barierele unui stat birocratic.

Un mare economist clasic francez, Frederic Bastiat, vorbea despre „ceea ce se vede și ceea ce nu se vede”, argumentând că în spatele unei politici publice vizibile se produc efecte imediate care se văd, dar și alt tip de efecte, consecutive, care nu se văd pentru că sunt disimulate de trecerea timpului. Efectele cutumei corupției sunt ceea ce nu se vede din tragedia din Colectiv, cel puțin nu cu ochiul liber și nu din afară. Se vede un incendiu care se petrece oriunde, dar observatorii externi nu văd miile de localuri care funcționează fără autorizare, micile aranjamente care scurtcircuitează normele sanitare și de siguranță, nu văd că în spatele acestor morți stau mii de alți morți care nu mor toți odată, ci pe rând (deci nu intră în breaking news) pe paturi de spital insalubre sau pe drumuri prost construite sau neconstruite, plătind toți prețul marii și micii corupții.




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu