marți, 21 iunie 2016

De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii (11)


Silviu Brucan







COTITURA LUI BRUCAN



Alexandru Singer: 
Există păreri diferite cu privire la metamorfoza Dvs. politică. Să vă spun sincer, nici eu nu prea înţeleg cum a fost posibil un asemenea salt în conştiinţa unui om?


Silviu Brucan: 
Anul 1956 a însemnat nu numai revoluţia maghiară, ci şi Raportul secret al lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS. Din fericire, mă aflam în acel moment la Washington, şi deci l-am putut citi, analiza şi discuta cu prietenii mei americani, ceea ce n-au putut face tovarăşii din ţară. Am fost tot timpul conştient de acest „decalaj" şi cred că învăţasem ceva de la Gheorghiu-Dej în domeniu, şi anume cum să procedez „încet, treptat, cu mult tact, fără nici o pripeală". Aş putea observa că aceasta era un fel de lege de fier a supravieţuirii într-un partid comunist, pentru ca la momentul oportun să poţi acţiona şi lovi cu eficacitate politică. Da, politica a fost şi rămâne arta posibilului, a fezabilului.

Şocul a fost pentru mine brutal şi răscolitor, iar pentru stalinistul din mine fatal. Citisem şi până atunci câteva cărţi care denunţau crimele lui Stalin, dar găseam totdeauna motivări şi circumstanţe atenuante pentru deciziile lui. Când am fost însă confruntat cu acea acumulare oribilă de acte de violenţă şi teroare ce trădau un despotism medieval sau, cum spunea Marx, oriental, îndreptat nu atât împotriva „duşmanului de clasă", cât a celor mai apropiaţi tovarăşi de luptă şi idei (aproape două treimi din membrii CC ucişi sau deportaţi din ordinul lui Stalin), mi-am dat seama că este vorba de unul dintre cei mai feroce şi cinici criminali din istorie. Şi, cu formaţia mea de om al ştiinţelor sociale, am înţeles imediat că, dacă un asemenea om s-a putut ridica şi menţine un timp îndelungat la conducerea partidului comunist şi a statului sovietic, atunci e ceva fundamental greşit în sistem, e ceva putred în el.

Eram tulburat, răscolit şi nu mai îmi găseam liniştea. Dar faptul la fel de şocant că dezvăluirea şi denunţarea fărădelegilor şi crimelor lui Stalin o făcuse noul conducător al Partidului în faţa unui congres de partid îmi insufla încrederea şi speranţa în capacitatea comunismlui de a se reforma, de a se repara, deşi îmi dădeam seama că e vorba de o reparaţie generală.

Am fost deci fericit când Dej m-a chemat la Bucureşti pentru a participa la elaborarea strategiei distanţării faţă de Uniunea Sovietică. Dar, vai, noua lui orientare era determinată mai mult de ceea ce văzuse la Budapesta, decât de ceea ce se întâmpla la Moscova. In capul lui, desovietizarea nu însemna şi destalinizare. Ba dimpotrivă, desovietizarea apărea, într-o anumită măsură, ca o linie, sau mai bine-zis ca o tranşee de autoapărare a sistemului politic stalinist (strategie care va apărea şi mai pronunţat la Ceauşescu). Pentru Gheorghiu-Dej, experienţa sovietică, pe care înainte o adoptase cu toptanul, devenise acum un menu ă la table, adică alegea din ea numai ceea ce-i convenea. Era o desatelitizare pentru a salva stalinismul, şi nu pentru a-1 reforma sau liberaliza, aşa cum încerca s-o facă Hruşciov în Uniunea Sovietică.

Aşa încât, în timp ce în Uniunea Sovietică avea loc „dezgheţul", anunţat de romanul lui Ilya Ehrenburg, şi după două decenii de rapoarte oficiale optimiste despre succesele „celei mai avansate agriculturi din lume“, viziunea cosmetică era brusc sfărâmată de recunoaşterea sinceră a lui Hruşciov că producţia agricolă era în multe privinţe mai mică decât în perioada ţarismului. Atunci când artiştii şi scriitorii denigraţi sau ucişi în timpul lui Stalin erau reabilitaţi, Gheorghiu-Dej declara, la Bucureşti: „Noi nu aveam pe cine reabilita", şi se mândrea cu faptul că rezistase presiunilor lui Stalin de a organiza procese-spectacol în România. Dar, simultan, organiza şedinţe cu scriitorii şi artiştii, în care erau criticaţi cei care se abăteau de la dogmele „realismului socialist".

In câteva rânduri, Dej mi-a spus că „Raportul secret al lui Hruşciov a fost o greşeală politică majoră, care dăunează ideologiei marxist-leniniste". Despre liderul sovietic avea aprecieri contradictorii: pe de o parte, îi recunoştea meritul de a fi iniţiat politica de destindere cu America şi iniţiativele sale răsunătoare în chestiunea dezarmării generale şi complete; pe de altă parte, sublinia mereu caracterul aventuros şi temperamentul intempestiv al acţiunilor sale, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern: „E un adevărat pericol ca în fruntea Uniunii Sovietice să se afle un om care nu ştie să-şi controleze nervii", sublinia el.

Când m-am întors în ţară, în 1962, am constatat că între noi nu mai exista acea comunicare directă dinainte. Nu mai lucram la documentele de partid, îşi făcuse o altă echipă şi mă solicita numai în problemele de politică externă sau când mergea în străinătate.

Recunosc însă că la Radio-Televiziune mi-a dat mână liberă şi, cât timp a trăit, m-a apărat împotriva criticilor acerbi ai programelor TV pe care le-am iniţiat. La întoarcerea în ţară, mi-a propus postul de number two la Ministerul de Externe, ca ministru de stat, dar eu am refuzat categoric, argumentând că nu sunt bun ca diplomat şi nici nu-mi place un post în care n-am posibilitatea de a-mi afirma părerea mea proprie. A înţeles şi a fost de acord.

După vreo lună, m-a chemat şi mi-a spus că trebuie organizată şi în România o televiziune care să-i educe pe oameni, dar, totodată, să le placă, şi că, după cei şapte ani pe care i-am petrecut în America, eram omul cel mai indicat să organizez aşa ceva la noi.

Mi-a surâs ideea, dar i-am atras atenţia că primesc numai dacă mi se va lăsa libertatea să organizez televiziunea aşa cum cred de cuviinţă şi nu-şi vor băga râtul toţi neaveniţii care îşi închipuie că, din moment ce deţin un post de conducere, se pricep la toate. A fost de acord şi, într-adevăr, la prima şedinţă în care s-a analizat activitatea Radio-Televiziunii eu am relatat că primisem cinci telefoane de la membri ai Biroului Politic: doi mă felicitaseră pentru programele pe care le considerau instructive şi captivante, iar trei protestau, ba că „prezint femei cu fundul gol“ pe micul ecran, ba că i-am adus pe Mircea Crişan şi pe Amza Pellea cu programe de satiră politică în care „era batjocorită linia partidului", ba că serialul cu Sfântul „perverteşte tineretul", îndemnându-1 la crime. Şi am pus întrebarea: „După cine să mă iau, tovarăşe Gheorghiu?" La care a răspuns: „Ia-te după tine, totul pe răspunderea ta, numai să fii atent să nu faci greşeli prea mari, că din alea mici o să faci în mod inevitabil." Şi le-a atras atenţia tuturor să mă lase în pace, că „Tache ştie el ce face". Şi, într-adevăr, chiar atunci când reprezentantul cenzurii la avanpremiere îmi cerea să scot din programe un cuplet de satiră politică, un balet modem sau o scenă cu o femeie în bichini, decizia o luam „pe barba mea."

Când Dej a fost la New York, la ONU, şedea toată duminica şi privea programele politice Face the Nation sau Meet the Press, ca şi mesele rotunde, iar eu îi traduceam cuvânt cu cuvânt, fiindcă îl pasiona enorm. Il uimea faptul că la TV erau invitaţi unii care criticau guvernul şi lăsaţi să-l facă cu ou şi cu oţet. I-am explicat că orice sistem politic, ca şi o maşină, trebuie să dispună de nişte supape de siguranţă prin care să iasă aburul, altfel explodează. Părea să fi înţeles de ce Occidentul avea nevoie de acest lucru, dar nu mergea atât de departe, încât să-şi dea seama că ar fi necesar şi la noi.



CELE DOUĂ FEŢE ALE SOCIETĂŢII COMUNISTE



Alexandru Singer: 
Cum se explică faptul că spirite mari şi nobile ale epocii, ca Romain Rolland şi Henri Barbusse, Heinrich Mann şi Bertolt Brecht, Picasso şi Pablo Casals, Jolliot-Curie şi John Bernal, de fapt numărul lor este legiune, au avut cuvinte de admiraţie pentru societatea comunistă şi au luat apărarea ei atunci când era criticată sau ameninţată?


Silviu Brucan: 
Adevărul este că societatea comunistă avea două feţe, iar ei au văzut numai una dintre ele, aşa cum mi-a convenit şi mie să văd. Avea o faţă publică, la vedere, inspirată de valori umane superioare şi afişată propagandistic cu o mare forţă de persuasiune şi cu o tehnică bine pusă la punct, pudrată în sfera socială de ideologia marxist-leninistă şi în literatură sau artă de realismul socialist. Ea reuşea să plăsmuiască o imagine socială idilică în simplitatea ei, dar nu a societăţii prezente, condamnată la sărăcie de dominaţia Occidentului, ci a viitorului dezvoltat şi bogat, pe care pretindea că-1 construia cu tenacitate şi abnegaţie. Cealaltă faţă era ascunsă după văluri, bine dosită, reglată şi cunoscută de câţiva, potrivit regulilor conspiraţiei. Era ţinută departe de vizitatorii străini şi de băştinaşi, cu o străşnicie eficace chiar atunci când era vorba de milioane de oameni. Când Nikita Hruşciov a dezvăluit dimensiunea enormă a genocidului stalinist, surpriza în lume a fost la fel de mare ca şi oroarea - nu numai în străinătate, ci şi acasă, în URSS. Desigur, familiile celor ucişi sau torturaţi erau la curent, dar se temeau să spună şi parcă erau izolaţi de restul societăţii printr-un zid rusesc, mai lung decât cel chinezesc. Chiar atunci când aflau câte ceva, oamenilor nu le venea să creadă. Li se părea neverosimil. In perioada „dezgheţului hruşciovist“, când a apărut în Uniune prima carte a lui Soljeniţîn, ziarele sovietice au fost inundate de sute de mii de scrisori care protestau împotriva denigrării societăţii sovietice. Reacţii asemănătoare s-au produs şi în România, când au apărut revelaţii despre faţa ascunsă a societăţii noastre.



Fata cea bună si frumoasă


In timpul războiului, comuniştii fuseseră puţini la număr, cam vreo mie. Carnetul meu de partid, cu vechime din 1940, avea numărul 438. Mulţi se aflau în închisori sau lagăre, iar afară riscul era foarte mare. Cu Siguranţa fascistă şi Gestapoul nu se glumea, pentru că era stare de război. Se numărau pe degete cei care se încumetau să înfrunte torturile anchetei sau plutonul de execuţie, fără a avea certitudinea că rezultatul nu va fi acelaşi.

Dar la 23 august 1944, forţa politică şi morală a comuniştilor era imensă, tocmai datorită aureolei eroice care-i înconjura, iar politiceşte călăreau pe un val propice - ofensiva eliberatoare a Armatei Roşii, factorul decisiv, recunoscut de întreaga lume, în răpunerea bestiei hitleriste.

Am văzut cu ochii mei cum, de la o demonstraţie la alta, masa oamenilor care răspundea la chemările Partidului sporea cu zecile şi apoi cu sutele de mii. Grosul demonstranţilor nu ştia prea multe nici despre partid, nici despre programul comunist, iar despre Marx şi Engels nici nu auziseră. Imi aduc aminte la un marş din octombrie 1944, la care mulţi purtau opinci sau erau cu picioarele goale, când un muncitor de la „Vulcan“ purta o pancartă cu portretul lui Karl Marx, iar altul din spate îl călca pe picioare ori de câte ori se oprea coloana din marş. Furios, cel la „Vulcan“ îl apostrofă: „Mă, dacă mă mai calci, îţi dau cu lorga ăsta în cap!“ Şi-i arătă ameninţător portretul celuilalt bărbos.

Se sărbătorea pe-atunci şi aniversarea operelor clasicilor marxism-leninismului. La Teatrul sindicatelor de pe Lipscani, urma să vorbească Gheorghe Apostol despre lucrarea de filozofie a lui Lenin Materialism şi empiriocriticism şi, întrucât înghesuiala publicului nu era excesivă, sala a fost umplută cu rezerva strategică: două camioane cu muncitori de la „Malaxa". Atunci când vorbitorul, în stilul său agitatoric, a descris lupta fermă a lui Lenin împotriva unor filozofi de altă opinie, frezorii şi strungarii din industria grea, pivotul industriei româneşti, au început să strige: „Jos cu Mach şi Avenarius!", „Jos cu Mach şi Avenarius!" Au urmat ovaţii furtunoase în picioare.

Erau timpuri grele. Războiul ceruse sacrificii mari, hitleriştii secătuiseră bogăţiile ţării, căraseră grânele româneşti pe câmpurile de luptă pentru hrănirea Wehrmachtului, iar vacile, porcii şi păsările înghesuite în vagoanele-marfă luaseră drumul spre Germania.
Acum, toate alimentele de bază erau raţionalizate, iar românii primeau pe cartelă doar 300 grame de pâine sau de mălai zilnic şi 250 grame de came pe săptămână. Şi totuşi, lozinca „Totul pentru Front“ era populară, căci de astă-dată armata română lupta pentru o cauză justă: eliberarea Ardealului, mutilat de Dictatul de la Viena, şi participarea, alături de Armata Roşie, la lupta Naţiunilor Unite pentru zdrobirea fiarei hitleriste. In pusta ungară şi în munţii Cehoslovaciei, soldaţii români săvârşeau acte de eroism celebrate în toată lumea civilizată şi erau primiţi de populaţie la Budapesta, ca şi la Bratislava, ca eliberatori.

Ziarele vremii sunau ca o trompetă care chema oamenii la luptă şi la fapte mari.

Când Gheorghiu-Dej s-a dus în Valea Jiului, minerii se plângeau că n-au decât cartofi de pus pe masă în familie. Printr-un gest simbolic, Dej a inspirat adânc, şi-a supt burta concavă şi şi-a strâns cureaua la pantaloni. Minerii au înţeles mesajul şi, în mai puţin de şase luni, au dublat producţia de cărbune. Era însă un mesaj adresat întregii ţării, care s-a apucat cu îndârjire de treabă. Valul acţiunii sociale covârşea poziţiile negativiste ale partidelor din opoziţie. Comuniştii preluaseră iniţiativa politică.

Sub titlul „ în luptă cu natura şi cu greutăţile, mii de braţe harnice smulg capriciilor Dunării pâinea celor mulţi", reporterul înfăţişa, în termeni dramatici, munca oamenilor care s-au luptat eroic cu Dunărea şi au învins: „In faţa noastră se ridică acum un dig uriaş, iar un ţăran bătrân spune: «Am îndurat ani de-a rândul năvala necruţătoare a apelor. Mai cu seamă în 1942, tot ce vedeţi cu ochii era o mare de apă. Toate casele erau inundate. Săptămâni întregi, oameni şi animale au stat în câmp fără adăpost. Dar acum ne-am pus pe treabă mobilizaţi de partid şi am ridicat acest dig lung de 5 km, cu 80 cm mai înalt decât nivelul apelor din 1942, având lăţimea pe creastă de 6 metri. Da, acum, la adăpostul digului, răsare la noi în sat o viaţă nouă!»“

Peste trei zile, Scânteia anunţa triumfătoare: Ceferiştii au bătut recordul. Intreg traseul feroviar din Moldova este refăcut. După aprecierea specialiştilor sovietici, ceferiştii i-au depăşit chiar pe stahanoviştii din URSS. Lucrări programate pentru 8 zile au lost efectuate în 2 zile şi jumătate, iar etapa a doua, programată pe 7 zile, s-a terminat în 4 de ore. Bineînţeles, ministrul Comunicaţiilor era Gheorghiu-Dej.

In Platforma-Program a Blocului Partidelor Democratice se promitea:
„Asigurarea învăţământului primar şi a gimnaziului unic gratuit şi obligatoriu.
Acordarea de înlesniri pentru studii secundare şi universitare elementelor înzestrate, fii de muncitori, ţărani şi funcţionari, dar lipsite de mijloace materiale, prin ajutoare, burse, cantine, cămine.“
Cu timpul, gratuitatea învăţământului s-a generalizat, şi sute de mii de ingineri, agronomi, doctori, oameni de ştiinţă au fost beneficiarii reformei învăţământului. Când se mai pomenise în România ca un muncitor sau ţăran cu trei sau patru copii să-i vadă pe toţi devenind ingineri sau agronomi, doctori sau oameni de ştiinţă?

Internaţionalismul dobândise o mare forţă. Atunci s-au încheiat mii de căsătorii interetnice, iar un mare număr de studenţi trimişi la universităţi din Moscova şi Leningrad s-au întors cu soţii rusoaice.

La 1 octombrie 1945, România oferea lumii un ruşinos tablou: 4 223 451 analfabeţi, dintre care 1 910 542 bărbaţi şi 2 312 909 femei. Dacă-i adăugăm şi pe cei cu şcoala primară neterminată, obţinem uluitorul procentaj de 60 la sută.

Campania alfabetizării s-a desfăşurat ca o ofensivă militară. In primele zile, s-au înrolat profesori universitari, academicieni, savanţi renumiţi, care, în mod simbolic, au inaugurat şcoli de alfabetizare la sate. Am văzut cu ochii mei, într-un sat cu muncitori forestieri, un bătrân de 82 de ani scriind pe tablă cu creta primele litere ale alfabetului, însoţeam o delegaţie de deputaţi britanici şi m-a emoţionat faptul că unii dintre ei lăcrimau. In numai cinci sau şase ani, toţi analfabeţii au învăţat să scrie şi să citească.

Campania de ajutorare a regiunilor lovite de secetă a fost dezlănţuită în august 1946: Muncitorii ardeleni dăruiesc 58 de vagoane de alimente, îmbrăcăminte, materiale de construcţie pentru Moldova. Ceferiştii craioveni lucrează 15 ore suplimentar pentru ajutorarea celor loviţi de secetă. A fost o acţiune de mare şi profundă solidaritate umană, la scară naţională şi internaţională, cum n-a mai cunoscut societatea românească. Zeci de mii de orfani şi-au găsit părinţii. Soţia mea şi cu mine am adoptat, şi noi, doi băieţi - unul de un an, altul de doi.

Ziarele anunţau: Linia ferată Bumbeşti-Livezeni - un tunel de 31 km, cu mici ieşiri la lumină. 2500 de muncitori şi tehnicieni sfredelesc munţii şi cuceresc metru cu metru stâncile abrupte. Cu timpul, lucrarea s-a transformat într-un mare şantier al tineretului. Zeci de mii de tineri s-au îndreptat în anii aceia spre marile şantiere, avântându-se într-o acţiune de construcţie naţională fără precedent în România.

Apoi a început opera de industrializare - construirea unor fabrici în cele mai sărace şi înapoiate centre ale ţării. Prima mare bătălie s-a dat în jurul lansării producţiei de tractoare în România, iar când primele tractoare Made in Romania au sosit pe ogoarele ţării, a fost o zi de sărbătoare naţională.

Efervescenţa socială i-a cuprins curând pe scriitori şi poeţi, pe specialişti şi oameni de ştiinţă.

In 1946, savanţii români au hotărât să activeze în cadrul operei de refacere a ţării: matematicianul Pompei, preşedinte al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, prof. Traian Săvulescu, prof. Ionescu-Siseşti, prof. Horia Hulubei, prof. Neniţescu, dr. Oeriu şi alţii au constituit, la 1 iulie 1946, un comitet de coordonare. Doctorul Bagdasar era ministru al Sănătăţii, iar alţii erau trimişi ca ambasadori: academicianul Moisil la Ankara, prof. Tudor Ionescu la Paris, Mihai Ralea la Washington, Stoilov la Haga ş.a.m.d. Tot ce era mai strălucit în ştiinţa românească se angajase în opera de salvare şi ridicare a ţării.

Pe scurt, societatea românească părea inspirată de o mare forţă de schimbare spre mai bine, iar oamenii ei erau cuprinşi de un avânt al construcţiei caracteristic operei de industrializare, ceea ce îi atrăgea deopotrivă pe tineri şi pe toţi cei dornici să făurească o Românie de care să fie mândri. O societate călăuzită de un ţel - iată ceea ce îi impresiona pe idealiştii din Occident mai mult decât realizările de ordin material, şi aşa, destul de modeste, potrivit standardelor occidentale. Un vizitator american îmi spunea: „Noi am devenit bogaţi şi graşi, pe deplin satisfăcuţi de ceea ce avem. Voi sunteţi săraci, dar ştiţi încotro mergeţi şi aveţi un viitor." Iar mama ar fi spus: „Aşa viitor să fie pe capul lor!“


va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu