sâmbătă, 18 iunie 2016

ORBITOR (66)


MIRCEA CĂRTĂRESCU







Deşi nu-i promisese nimeni că după moarte avea să renască din apă şi Duh Sfînt şi că o să fie ca îngerii lui Dumnezeu, marea omidă a rădaştei simţise deodată o nelinişte şi un dor ciudat după o altă lume. Drumurile nesfîrşite pe care le săpase în inima stejarului, marcate de feromoni şi aţişoare subţiri de fecale, dulcile vase cu sevă şi amarele fibre uscate, nimerirea bruscă în labirintul altei omizi şi înfruntarea lor oarbă, singurătatea de o sută de mii de feluri, susurul propriilor intes­tine şi ganglioni, fojgăitul inelelor şi picioruşelor începură să i se pară, din pline de farmec şi de vitalitate, cum le trăise timp de mai bine de trei ani fără vară şi iarnă, soare şi lună, bine şi rău, femei şi mascul ― terne, obositoare, insuportabile-n mono­tonia lor. Asta fusese viaţa? Pentru asta eclozase atunci, în punc­tul zero al vieţii ei? Avea să dispară, pur şi simplu, în nesfîrşirea acestui lemn, care era pentru ea spaţiu, timp şi memorie în ace­laşi timp? Mereu împingînd capul negru, cu mandibule flămînde, în indistinctul care e viitorul, mereu înfulecîndu-l rapid şi transformîndu-l în canalele-ntortocheate ale trecutului. Sor­bind materia printr-un capăt, azvîrlind-o în urmă prin celălalt, doar ca să-şi menţină făptura de fum învîrtejit... Acum însă sim­ţise chemarea, fusese în fine aleasă pentru mîntuire şi har. Auzi­se din cer un vuiet puternic şi ceva ca o limbă de foc coborîse şi se aşezase pe ea. Şi-atunci simţise puterea pătrunzînd-o şi-ncepu să asude un lichid uleios, ce se-ntări-n jurul ei ca o coajă etanşă, ca o mandorlă gata s-o înalţe la cer. Şi înăuntru, smeri­tă, omida-şi începu meditaţia. I se arătă figura eternului vid lu­minos, încet, organele i se resorbiră, încet se dizolvă într-un lapte amorf care, chinuitor de încet, se schimba în altfel de or­gane. Şi nu doar trupul cunoscu acea schimbare la faţă: cre­dinţele şi mitologia, percepţiile şi conştiinţa, limbajul şi valorile căzură deodată ca un sistem energetic, se dovediră deşertăciune şi urîciune în ochii Domnului. Văile fură-nălţate şi dealurile coborîte, şi din ruinele vechilor ideologii, ale vechiului imagi­nar, ale vechiului strigăt de deznădejde se ridică deodată o alt­fel de minte cu un altfel de har, căci una e slava muritorilor şi alta a îngerilor din ceruri. Şi dacă omida auzise şi-nainte despre o altă-mpărăţie şi-o viaţă nouă, şi le putuse doar închipui cu mintea ei de omidă: acolo avea să fie un lemn mai bun, cu mai multe vase de sevă, iar noile fălci aveau să-i fie mai tari. Înţe­legea abia acum, cu mintea şi trupul cele noi, că n-aveau să mai fie nici lemn, nici fălci, nici tuneluri. Cînd îşi încheie meditaţia, era deja o rădaşcă puternică, acoperită peste tot de o platoşă neagră, avea ― de neimaginat înainte ― picioare, iar vechile fălci erau acum gigantice coarne ca de cerb. Avea acum organe de simţ pentru cereasca lumină, deşi încă locuia-n miezul întune­cimii. Dar ochii ei chemau ei înşişi lumina, căci n-ar fi fost deloc fără presimţirea vizionară a ei. Şi fiinţa împlătoşată era plină pe dinăuntru de bucurie. Bucuria o făcu să se umfle şi să crape vechea coajă a pupei, bucuria-i mişcă prima dată picioarele, ce se dovediră neaşteptat de viguroase, bucuria o călăuzi înapoi prin labirintul fostelor coridoare, înapoi prin grosimea aproa­pe nesfîrşită-a stejarului, pînă la punctul în care, cîndva, o insec­tă gigantică, aidoma ei, depusese un ou cilindric, punctul zero al fiinţei ei vechi. Acolo izbucni într-un cîntec de fericire, căci simţi prima geană de lumină vie coborînd domol prin tunelul oblic ce se-nălţa către adevărata viaţă. Rădaşca-ncepu suişul prin vămile din ce în ce mai luminoase, şi era ca şi cînd însăşi lumina o absorbea spre înalt, pînă cînd deveni atotputernică, orbitoare, şi priveliştea împărăţiei se desfăcu larg, minunat, înainte. Ce era imensitatea asta albastră? Dar ce era albastrul? Ce erau formele şi culorile? Insecta cea grea nu putea să ştie, dar avea să înveţe să existe în zariştea lor. Se-nfioră deodată în sine şi, cum stătea pe marginea găurii din scoarţa bătrînului copac, des­făcu elitrele şi-ntinse, sub ele, aripi apocaliptice. Se aruncă în gol, alăturîndu-se corului de heruvimi ce strigau, zbîrnîind din elitre, "Sfînt! Sfînt! Sfînt V O dată cu ei începu rotiri ameţitoa­re în cer.

Deşi era aproape opt seara, abia dacă un strop de roz se în­tindea pe boltă spre apus. Aleea Circului era plină de lume care se scurgea către clădirea de beton şi sticlă din capăt, cu cupo­la văluntă ca o ciupercă. Copiii erau nenumăraţi în mulţime, alergîndu-se şi ţipînd, oprindu-se să-şi cumpere vată de zahăr şi, deşi nu le era cu adevărat sete, făcînd coadă la ţîşnitoarea de sub castani. Ajunşi în dreptul celor trei stejari bătrîni, impresio­nant de groşi, aflaţi chiar în faţa Circului, oamenii se opreau uimiţi, iar copiii dădeau cu toţii năvală pe iarbă pînă lîngă scoar­ţa copacilor uriaşi. Aşa ceva nu mai văzuseră şi nu mai văzuse nimeni, nici măcar bătrînele care-şi făceau veacul pe alee, pe băncile din faţa blocurilor: chiar în acea seară ieşiseră din gău­rile lor, din toţi trei stejarii, sute de rădaşte, cei mai mari gîndaci pe care ţi-i poţi închipui, negri, lucioşi şi cumva eleganţi, unii cu coarne, alţii cu antene foarte lungi, lăsate pe spate. Zbu­rau greoi ca nişte pietre înaripate, se ciocneau de copaci, de oameni şi unii de alţii, copiii îi apucau din iarbă pe cîte doi şi-i puneau să se bată... Aleea vuia de zbîrnîitul aripilor, gîndacii erau peste tot, rotindu-se stîngaci, tîrîndu-se pe scoarţa copa­cilor. Aproape că nu-ţi mai venea să intri la circ, şi-ntr-adevăr cîţiva inşi renunţaseră la spectacol, preferîndu-l pe cel de-afară, şi rămăseseră acolo, pe alee, urmărind zborul insectelor tot mai negre pe cerul tot mai purpuriu, pînă cînd se lăsase noaptea şi zbîrnîitul se făcuse tot mai intens, şi pe neaşteptate cîte-un gîndac greu ca plumbul îţi cădea pe spate sau în cap şi ţi se căţăra, dezorientat, pe haine. Nuntirea bezmetică avea să ţină de-atunci două săptămîni în şir, la capătul cărora rădaştele moarte aveau să fie culese grămezi şi aruncate în tomberoane.

Îndreptîndu-se spre Circul de Stat cu Emilia de braţ (Dum­nezeule, pînă şi el trăgea cu ochiul din cînd în cînd la perechea de sîni pistruiaţi din taiorul de culoarea florii de tei al femeii lui, care, pe tocuri de paisprezece centimetri şi cu poşetă "de crocodil" asortată la pantofi, îşi purta mîndră părul ca flacăra Prin seara de sfîrşit de iunie), locotenentul de securitate Stănilă Ion nu bănuia cît de mult avea să aibă de-a face, la numai vreo doi-trei ani de-atunci încolo, cu circurile ambulante, şi cît de mult avea să sufere din pricina fatidicei femei-păianjen de la ba­ciul Moşilor. Era cu limba scoasă după spectacolele de circ. Nu pierdea niciodată vreunul, iar nevastă-sa, care nu mai ştia pe unde să-şi mai zornăie bijuteriile, îl însoţea cu bunăvoinţă, nu ca să vadă, ci ca să fie văzută... Decît în stal, gîndea uneori Ionel, i-ar fi stat mai bine acolo-n arenă, cu pene-n fund şi paiete scli­pitoare pe decolteu, călăreaţă de circ arătîndu-şi crupa mus­culoasă ca a iepelor, stînd în picioare pe şa în goana calului şi sucind triumfătoare din şolduri. Părul i-ar fi fluturat în urmă ca un drapel, poate chiar s-ar fi putut prinde-n el o seceră şi-un ciocan de poleială aurie... Dar alunga repede imaginea asta, care-i provoca mereu o inoportună şi stînjenitoare erecţie.

Pe lîngă faptul că mergea la circ bucuros ca un copil, locote­nentul avea în artiştii arenei şi un interes profesional. Secţia-n care lucra se ocupa şi de "oamenii de cultură şi artă", persoane interesante, din punctul de vedere al Securităţii statului, mai puţin prin cărţile, muzica, picturile şi filmele lor, cît prin fap­tul că, devenind notorii, cum inginerii sau muncitorii nu puteau spera să ajungă vreodată, ei puteau vehicula idei şi păreri contra­re politicii Partidului. Puteau să spună că pe vremuri era mai bine, că nu e libertate, cine ştie ce le mai trăznea prin minţile alea strîmbe ale lor. Inşii ăştia ieşeau cîteodată şi afară, nu doar în ţările socialiste, ci şi în Occident, şi te pomeneai că nu se mai întorc, devenind duşmanii statului şi orînduirii noastre. Te po­meneai apoi cu interviuri mari prin nu ştiu ce ziare, pline de minciuni şi calomnii la adresa conducerii ţării. Din fericire, to­varăşii intelectuali francezi şi italieni, măcar ei, erau de partea proletariatului şi-a Uniunii Sovietice şi-i priveau cu dispreţ pe nenorociţii, fasciştii ordinari care-şi trădau patria. Chiar şi circarii, prin urmare, trebuiau prelucraţi, supravegheaţi, ţinuţi în frîu, ei care dădeau spectacole peste tot în lume, fiindcă, slavă Domnului (vorba marxistului), Circul de Stat avea una dintre cele mai renumite trupe peste hotare. Locotenentul Stănilă par­ticipa de la o vreme la şedinţele lor de partid, foarte pitoreşti întrucît artiştii, presaţi de timp, luau loc la prezidiu aşa cum ve­neau de la repetiţii, îmbrăcaţi şi fardaţi ca pentru spectacol, şi infiltrase-ntre ei cîţiva agenţi care cu mare trudă învăţaseră cîte-un număr: unul dresa maimuţe, altul plimba ursul pe monociclu... veneau toţi la sediu zgîriaţi şi amărîţi ca vai de ei. Tur­nători, altfel, cîţi pofteai, căci artiştii erau geloşi unii pe succe­sele altora şi se dădeau în gît cu mare plăcere. Cel mai valoros era de departe forţosul care ţinea-n spinare cinci acrobaţi căţă­raţi unii pe umerii celorlalţi, şi care-i turnase pe rînd pe toţi, mama lor de paraziţi, pînă şi pe fetiţa contorsiomstă din vîrf, care-nfundase şi ea şcoala de corecţie... Secretarul de partid al organizaţiei era clovnul Ciacanica, cel care-n spectacol lua şu­turi în fund de la toată lumea, dar care, cînd stătea la masa-mbrăcată-n postav roşu, adusă special pentru şedinţe-n arenă, era ascultat cu sfinţenie, deşi discursurile despre realizarea planu­lui la încasări pe trimestrul patru a.c. nu prea se potriveau cu masca lui albă, cu nas roşu şi zîmbet pîn-la urechi. Alături de el, la prezidiu, stăteau de obicei secretarul cu propaganda, ilu­zionistul Farfarelli, în frac şi cu ţilindrul aşezat frumos, cu gura-n sus, pe masă, şi şeful de sindicat, cunoscutul dresor de purici Eduard. De cîte ori fusese la şedinţe, securistul se minunase de scandalurile care ieşeau mereu, din te miri ce motive. Trebuia să intervină el însuşi cînd spiritele se-ncingeau şi dresoarea de lei ameninţa că-ntr-o zi deschide cuştile dacă mai e criticată pe nedrept, iluzionistul răcnea la propria lui asistentă că o taie de-a binelea cu ferăstrăul dacă-l mai şicanează cu întrebări ino­portune iar zburătorii ameninţau cu greva şi se ridicau în stoluri pînă-n cupolă... Secretarul de partid încerca să intervină, răco-rindu-i cu jetul florii de la butonieră, omul-orchestră se-ncăiera cu scuipătorul de foc, se rostogoleau în nisip într-un vacarm de muzicuţe, tromboane, acordeoane, cinele şi piculine, într-o pălălaie de flăcări, pînă ce deodată ofiţerul de securitate sărea-n picioare şi striga: "La ordine, tovarăşi, la ordine!", arătînd spre toate punctele cardinale temuta legitimaţie. Abia atunci îşi reluau toţi locurile pe scaune, iar maşinistul de deasupra putea din nou să aşeze spoturile de lumină colorată, mereu schimbătoare, pe chipurile celor care, disciplinaţi, luau acum cuvîntul pe rînd. Ionel scutură de pe gulerul costumului rădaşcă neagră, lungă cît palma, care se agăţase acolo din zbor, cu elitrele încă ridi­cate şi aripile fumurii atîrnînd afară, neîmpăturite ca lumea. Ară­tară biletele şi intrară în holul cu enorme ferestre în care se răsfrîngeau luminile marilor policandre din tavan. Cîteva rădaşte pătrunseseră şi aici şi zbîrnîiau de-a lungul nesfîrşitelor supra­feţe de sticlă. "Ce bîzdîgănii scîrboase", începu Emilia, dar Io­nel îi făcu semn să tacă, fiindcă tocmai o zărise pe Marioara în mulţimea din hol. Stătea la coadă la bufetul unde se vindea oranjadă. Mai încolo-i descoperi şi pe Costel cu Mircişor. Se strecurară cu greu printre oameni pînă ajunseră la ei. Emilia se aplecă să-l pupe pe copil, care, ca de obicei, se trase-napoi din faţa buzelor rujate gros, iar bărbaţii îşi strînseră cu simpatie mîinile. Constatară că, din păcate, aveau locuri în sectoare diferite ale sălii, dar aveau să se vadă şi să mai stea de vorbă după aceea. Aşteptară să vină şi Marioara, cu paharele ei pline de ceva evi­dent chimic, căci nici o substanţă naturală din lume nu putea fi atît de intens portocalie. Dacă Ionel şi Costel păreau din cam aceeaşi lume, destul de eleganţi, sobri, tunşi de curînd cu părul lins pe spate, cum se purta pe-atunci, cu cravata-n dungi oblice şi butoni auriţi la manşete, diferenţa-ntre cele două femei era izbitoare. Erau fără-ndoială nu doar din altă lume, ci aproape din altă specie. Modestă şi cenuşie, coafată cît de ieftin cu pu­tinţă, cu un fel de ghemotoace de păr moale pe ţeasta subţire ca unghia, îmbătrînită-nainte de vreme, Maria nu avea altă fru­museţe decît tocmai lipsa ei dezarmantă, înduioşătoare, de po­doabe. Şi totuşi, ce fată frumuşică fusese, gîndi Ionel, privind-o cu milă. Acum nu se mai îngrijea deloc, trăia în umbra bărba­tului şi-a copilului, le lăsa lor totul, le-ar fi dat şi sufletul din ea dac-ar fi trebuit. Probabil că banii nu le ajungeau ca să facă faţă amîndoi ieşirilor în lume, aşa că femeia stătea mereu acasă, nu-şi mai lua haine, farduri, nu se mai coafa decît cînd nu se mai putea altfel, pentru ca soţul ei să poată fi şi el, măcar în aparenţă, la fel ca toţi ziariştii care ieşeau mereu şi trebuiau să arate bine. Ionel ştia însă cît suferea şi Costel, în ciuda hainelor lui bune (ce se reduceau de fapt la un costum gri şi unul maro), cînd toţi colegii lui mergeau după slujbă la vreun bar, cînd vorbeau de­spre operă şi teatru, cînd se vizitau şi-şi beau împreună cafeaua în saloane aranjate cu gust... Pe cînd el trebuia să se-ntoarcă me­reu direct acasă, fiindcă banii abia ajungeau pentru veşnicele ciorbe şi tocăniţe ale Mariei. Băiat de la ţară, Ionel cunoştea şi el nu numai triumful, ci şi umilinţa intrării într-o lume pentru care nu fusese făcut. Dar el avusese măcar noroc cu Ester, cu ambiţia ei de-a sui pe scara ierarhiilor de partid, cu slujba ei la Capitală, unde cîştiga mai bine ca el şi de unde-i veghea şi lui cariera. Femeile-şi dăduseră mîna fără să se pupe, o doamnă şi o... casnică (altfel cum ai fi definit-o pe mama lui Mircişor?), un taior nemţesc şi un amărît plovăraş luat cu ani în urmă de la "Vulturul de mare", pe care atîrnau perle de plastic. Dar zîmbetul Mariei era naiv şi cald, şi, dacă vreun strop de omenească invidie a încăput în sinea ei, a fost probabil înăbuşit pe loc, căci în toate ocaziile de acest fel Maria părea să spună "Eu am mult mai mult decît voi".

Mai stătură puţin de vorbă şi, cînd se auzi gongul de-ncepere a spectacolului, se despărţiră şi intrară în sală prin ganguri di­ferite. Atingînd-o de cîte ori era posibil pe talia călduţă, elas­tică, bine strînsă-n taior, şi ghidînd-o protector printre scaunele capitonate, Ionel îşi împinse nevasta pînă la locurile lor, locuri bune, pe rîndul doi de la arenă, departe de orchestră, cum era mai bine. Se aşezară şi abia atunci privi în jur, fericit: era lumea visurilor lui, încă de cînd văzuse prima panaramă nenorocită de bîlci rătăcită în Teleorman, era cupola tuturor minunilor, a tuturor luminilor. De jur-împrejur erau reflectoare îndreptate-n sus, spre bolta unde aveau să se rostogolească zburătorii, pe trupurile cărora aveau să pună spoturi din cele mai dulci şi mai tandre nuanţe, trandafiriu glisînd în azuriu glisînd în vernil glisînd în pură şi transfigurată lumină aurie... De apexul bolţii atîrnau trapeze de metal strălucitor, alte proiectoare, cu filtre colorate şi apărătoare negre, funii într-o împletire complicată, ciudate şi sclipitoare maşinării de zbor... Fîşii extrem de lungi de pînză colorată se desfăşurau pînă jos, prinse de balustrade. Nisipul mirosea reavăn a bălegar. Sala gemea de lume şi tot mai intrau alţii, clipă de clipă, încît te-ntrebai cînd şi cum o să-i poată absorbi pe toţi. Scaunele orchestrei erau deocamdată singurele goale, un sector gol într-o mare cutie înţesată de oameni. In­trarea arenei era acoperită de o cortină de mătase stacojie, cu­sută cu steluţe de aceeaşi culoare, care scînteiau însă în lumina neutră din sală. Mereu scotea capul prin deschizătura ei cîte-un măscărici chel şi cu o claie de păr roşu-mprejur, cîte-o femeie rimelată excesiv şi lucios, cîte-un îngrijitor în costum vărgat, ca de puşcăriaş. O delicată şi fermecătoare faţă de păpuşă bosumflată, albă ca dată cu făină, se arătă între mînuţe cu degete la fel de albe, roti îndelung privirea prin sală şi-şi strecură înapoi bu­clele complicate ca un palat de păr negru unsuros. Lăsă-n urma ei o absenţă ciudată, cumva dureroasă. Nu feţişoara în sine ar fi mirat pe cel care-ar fi privit-o mai atent, ci altceva, greu de-nţe-les la-nceput. Faţa de păpuşă îngîndurată, totuşi atît de dulce, se ivise undeva mai jos decît ar fi trebuit dintre pliurile cortinei, de parcă tînăra femeie ar fi stat mult aplecată, poate chiar în genunchi. Sau ca şi cînd o fetiţă de zece ani şi-ar fi pus, jucăuşă, pe faţă o mască de femeie adevărată, coaptă sexual, cu pomeţii dezvoltaţi de la atîtea şi-atîtea contracţii voluptuoase ale feţei. Ionel o ştia prea bine pe Katarina, una dintre cele opt dansa­toare şi jonglere pitice împrumutate pentru cîteva stagiuni de la Circul Mare din Moscova. Dar cine n-o ştia? Şi cine, de la di­rectorul circului pînă la ultimii rîndaşi de la menajerie, n-o avu­sese? Numai cine nu vroise, numai cui i se păruse că e nedrept "să profiţi de o nefericită". Dacă nu i-ar fi fost o frică patologică de muierea lui ― care oricum îl golea meticulos de sămînţă noapte de noapte cu mereu alte variaţii pe acelaşi scenariu (contrare­voluţie ca-n Ungaria, se-ntorc burghezii şi moşierii, vine regele înapoi, e arestată, judecată şi condamnată, băgată la puşcărie cu zece bărbaţi în celulă, toţi de drept comun, toţi tîlhari şi vio­latori, şi-apoi... apucată fără grabă, ţinută de mîini puternice, dezbrăcată încetişor, pusă în patru labe şi silită să profereze injurii la adresa patriei şi partidului, şi-apoi, noaptea-ntreagă, pe rînd sau mai mulţi deodată... ah, vino, Ionele! Acum! Ah, aaaaaah!...) ar fi-ncercat şi Ionel trupul de copilă cu şolduri pu­ternice şi ţîţe ce-şi arătau ţumburuşele pînă şi prin sutienul ca de tablă pe care-l purta la spectacole. Nimeni nu i-ar fi luat-o-n nume de rău, căci Katarina era în circ bunul tuturor, din care serveau cît le trebuia, ca dintr-o tortă, fără remuşcări, cu toţii, clovni şi portari, saxofonişti şi maşinişti, ca de altfel, dar în pro­porţie ceva mai mică, şi din Nadia, Pomona, Kimbale, Sonecika, Leila şi Marfenka, micuţele ei colege de trupă. Singura care nu-mpărtăşea desfrîul zîmbăreţ şi nepăsător al celorlalte era Aculina, poate nu pentru că n-ar fi vrut, ci pentru că nu se putu­se găsi deocamdată nimeni care să vrea să afle cum face dragoste ditamai ofiţerul K.G.B., insuficient acoperit de costumaşul decoltat, plin de paiete. Ce ciudat, gîndi Ionel, că piticii erau de două feluri, unii gheboşi, cu capul mare şi picioarele strîmbe, iar alţii oameni ca toţi oamenii, doar că micuţi ca nişte copii, cu pielea dulce şi fragedă, altfel întregi la minte şi la simţuri. Aculina era contactul lui "tovărăşesc", fusese de multe ori, serile, în baraca ei pe roate din spatele Circului ca să discute posibile acţiuni comune. Dar avea ordine să fie foarte rezervat, căci se pregătea o îndepărtare treptată de ruşi...

Al doilea gong răsună, cald şi nostalgic, şi lumina scăzu încet, pînă cînd numai dinţii, albul ochilor şi gulerele cămăşilor se mai văzură în inelul de spectatori din jurul arenei. Murmurul vo­cilor încetă şi deodată un jet puternic de lumină scaldă sectorul cu scaune goale al orchestrei. Pe rînd, în haine albe, încărcate de sclipiri, muzicanţii se iviră în cercul de lumină, ducîndu-şi fiecare, arzînd în snopul de raze, instrumentul: trompete, trom­boane, o tubă enormă, cinele de alamă, două saxofoane încovo­iate... Muzica izbucni la un semn al dirijorului, spectatorii aplaudară, asurziţi de acutele furioase ale dixieland-ului, şi Ionel uită de sine, de nevastă, de sala întunecată, de universul obtuz şi indescifrabil din jur şi-şi lăsă mintea să înconjoare tandru arena, cu slava şi deşertăciunea ei fermecătoare.

va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu