joi, 16 iunie 2016

Batalion de mars (10)


Sven Hassel






Îl privim neputincioşi, neştiind cum să-l ajutăm. Heide îşi tot pipăie tocul pistolului, disperat, Micuţul se dă cu capul de pereţii de oţel, strângând copilul la piept, acesta, cuprins de convulsii, se îndoaie şi înţepeneşte, încordat precum un arc. Scos din minţi, Micuţul răcneşte:
 — Ajutaţi-mă, porcilor! Ce trebuie să fac?
Deodată, plăpândul trupşor se-nmoaie, capul cade pe spate, ochii se înceţoşează. Micuţul lasă din mâini firavul corp în zdrenţe pârlite de foc şi priveşte, năuc, copilul care a lunecat pe planşeul de oţel mânjit de ulei. Gigantica brută închide şi deschide de câteva ori gura, pentru ca apoi să dea drumul unui urlet prelung, neomenesc.
 — Copilaşul meu, copilaşul meu! A murit!
Înhăţând copilul, Micuţul ţâşneşte afară din tanc, sare în mijlocul drumului şi acolo, ţinând cu o mână copilul la piept, smulge cu cealaltă pistolul din toc şi îl descarcă în toate direcţiile.
 — Veniţi, ticăloşilor! Veniţi, cotarle ale lui Hitler şi Stalin! Veniţi să vă căsăpesc!
Era înspăimântător la vedere, cu pansamentul plin de sânge fluturând la ceafă şi cu copilul mort în braţe.
 — A înnebunit! exclamă Porta. O să fie făcut bucăţi!
Asemeni unui dihor, Legionarul se furişează din tanc şi-l pocneşte pe Micuţul cu coada de lemn a unei grenade, apoi, Porta şi Heide îl cară, fără cunoştinţă, înapoi în vehicul. Pe drum a rămas trupul neînsufleţit al băieţelului.
Ne reluăm aşteptarea, trăgând mereu cu urechea... Cerul se luminează treptat, pâclele umede şi reci plutesc pe deasupra pământului. Lăudat fie Domnul! Acum, măcar, putem vedea. Dinspre liniile sovietice se înalţă câteva rachete de semnalizare, albe şi verzi. Am înţeles: urmează atacul.
Micuţul îşi revine în fire şi-şi smulge pansamentul.
 — Nu scapă nimeni viu din mâinile mele! Vreau cadavre! (Acum, mâna care ţinuse copilul mângâia mitraliera). În burtă, fetiţo, numai în burtă! Să doară!
Atacul se declanşase. Marea infanteriei sovietice pornită să se reverse peste tranşeele noastre putea fi acum urmărită cu ochiul liber. Auzeam până şi strigătele lor de „ura-a-a!" Frontul semăna cu un ocean pământiu răscolit, lanţurile de trăgători inamice tălăzuiau cât puteai cuprinde cu privirea, mii şi mii de oameni în uniforme kaki se năpusteau la asaltul poziţiilor germane. Ce reprezentau trupele noastre în faţa acestui puhoi nimicitor? O picătură de apă într-un ocean. Un petic de hârtie într-o vijelie. Şi iată-le părăsindu-şi tranşeele, aruncând arme, lepădând căşti şi fugind ca să-şi salveze pielea.
Gloanţele trasoare ţeseau pânza lor ucigaşă, moartea juca sarabanda printre tunete şi bubuituri. O dimineaţă cenuşie, leşioasă, spectrală, ultima pentru mii şi mii de oameni din acest sector al frontului. Nu se va şti niciodată numărul exact al morţilor din aceste douăzeci şi patru de ore. Şi într-o tabără, şi în cealaltă, listele au fost arse din pricină că bătălia pentru Lugansk a costat prea mult. Mai târziu, un comunicat avea să declare: „Atac local în sectorul Lugansk stopat de artileria noastră. Poziţiile au fost păstrate".
În căşti, glasul lui Mercedes:
 — Compania blindate grele, atenţie! Direcţia rambleul de cale ferată. Distanţa 400 metri. Atacaţi cu tot armamentul de bord! Înainte!
Rambleul şi calea ferată propriu-zisă sunt un haos de butoaie metalice ciuruite, de vagoane şi locomotive răsturnate, de, şine smulse şi răsucite, înălţându-se spre cer ca nişte degete acuzatoare. Într-una din ele, rotindu-se încetişor precum o giruetă, e corpul unui grenadier german, explozia unui obuz l-a proiectat în sus şi, căzând, a nimerit în şina aceea, ca într-o ţepuşă.
De sus, de pe taluz, privirea cuprinde, ca dintr-un balcon, întreaga câmpie. Lanţurile infanteriei inamice se pierd la orizont, peste tot numai soldaţi în uniforme kaki, un imens furnicar omenesc vânzolit, cei înhămaţi la tunuri de câmp, la tunuri anticar şi antiaeriene, baterii de aruncătoare de mine, servanţi trăgând după ei faimoasele mitraliere Maxim, cu scut şi rotiţe.
 — Cu neputinţă, îngăimă Bătrânul. Dumnezeule, e cu neputinţă să fie atât de mulţi...
 — Martor mi-e Allah că, în comparaţie cu ce văd, atacurile kabililor din Atlas erau o joacă de-a-puia-gaia! întăreşte Legionarul.
Pământul, pietrişul, tăblăraia, traversele din lemn, totul e scurmat de uriaşele noastre şenile, totul e pulverizat, monştri preistorici, Tiger-urile se desfăşoară în formaţie de luptă. Cu ochiul lipit de vizor, tragem ca nebunii, trasoarele ţes o urzeală atât de densă încât nici un proiectil nu se pierde în van, găseşte un corp, două, trei...
Primul val se poticneşte, izbit de ferocele nostru berbece, mareea omenească şovăie, dă să se retragă, dar e cu neputinţă, din spate vin alte valuri pe care obuzele noastre de 88 şi 105 milimetri le spulberă, le împuţinează, le risipesc.
Înlăuntrul tancului, vaporii de cordită ne sufocă, ventilatorul, pus la turaţie maximă, nu apucă să primească aerul, ochii ne lăcrimează, gâtlejurile ne ard, tuburile fierbinţi ale cartuşelor de mitralieră şi ale obuzelor zăngăne asurzitor şi dispar prin oblonul de evacuare. Heide e servant-încărcător la tun. Munceşte ca un apucat, culaţa, pe care o închide împingând-o cu fruntea, înghite nesăţioasă proiectil după proiectil, sudoarea şiroieşte pe faţa înnegrită de funingine, ochii lucesc ca ai unui vârcolac, repetă întruna: „Ce scârnăvie! Ce scârnăvie!" Mânuşile lui ignifuge miros a ars, de altfel, şi salopetele noastre s-au aprins de câteva ori şi le-am stins cu mâinile, fără să simţim durerea.
Tancul vibrează, se prăvale când într-o parte, când într-alta, turbarea vânătorii ne-a cuprins pe toţi, o cunoşteam de-acum, dar, de fiecare dată, e ceva nou. Uităm şi primejdia, şi spaima morţii, chiar şi motivul pentru care ne aflăm aici şi nu aiurea, ne stăpâneşte un singur gând: SĂ UCIDEM! Cei din faţa noastră, cei în kaki, nu mai sunt oameni, soldaţi ca şi noi, nu, sunt demoni, fiare de pradă ce trebuie strivite şi noi le strivim, îmbătaţi de sălbatică plăcere, fiindcă şi noi nu suntem decât alte fiare care ucid din plăcerea de a ucide! Au de ce să fie mândri instructorii noştri de pe poligoanele de luptă!
Râdem în hohote, râdem ca nişte scoşi din minţi. Ce exaltant e să vezi semeni de-ai tăi prinşi sub şenile! Îi zărim, ghemuiţi în gropile lor ca nişte bieţi iepuraşi înspăimântaţi şi atunci zvâcnim cu tancul peste ei, patinăm pe dreapta, pe stânga, un pic înainte, un pic înapoi... Şenilele scurmă, strivesc, împroşcă ţărâna. Ne-am scos vestoanele, ne agităm cu priviri de demenţi, rânjetul buzelor dezveleşte dinţi ca de cretă, feţele lucesc de năduşeală şi ulei. Micuţul urlă ca un lup. Ucidem, ucidem cu tunul, cu mitraliera, cu aruncătorul de flăcări. Înnebuniţi de masacru, ruşii aleargă care încotro, alţii se bat cu înverşunare, chiar şi răniţii continuă să tragă, cu revolverul, cu puşca, cu mitraliera, dar astea nu-s arme cu care să înfrunţi tancurile. Până şi tunurile lor anticar sunt eficace abia sub o sută de metri. Cuprinşi de fanatism, se reped la noi cu sticle incendiare, cu grenade de mână, cu mine magnetice, acestea din urmă, redutabile altminteri, nu pot fi fixate pe un Tiger al cărui blindaj e acoperit cu un strat de ciment, tocmai pentru a fi neaderent. Ar trebui ca mina să fie prinsă de un lanţ, răsucit la rândul său în jurul turelei, dar nu-i chiar atât de uşor să sari pe ditamai mastodontul, şi, oricum, forţa exploziei e sensibil diminuată.
În urmă cu vreo trei luni, încă ne mai feream ca de dracu de luptele corp-la-corp, acum, nici că ne pasă, las-să sară pe noi demenţii ăştia fanatici!
 — Înainte! Înainte! urlă în căşti vocea Chiorului. Scoateţi-vă deştele din gaura curu - lui, goniţi-i în fundul iadului! Înainte, găozarilor!
Motoarele sunt ambalate, duduitul lor a devenit infernal, peste stepa cenuşie se revarsă masa noastră cuirasată. Pâlcuri, pâlcuri, pifanii sovietici fug, cu capul vârât între umeri, fug dar proiectilele noastre explozive sunt mai rapide, trupuri sfârtecate zboară prin aer, mădulare smulse cad, cu zgomot sec, pe carcasele de oţel, tancurile noastre parcă-s tejghele de măcelar. Ventilatorul vâjâie neîntrerupt, dar duhoarea sângelui şi-a viscerelor e mai puternică, mai persistentă. Bătrânul vomită, mă stropeşte pe faţă, dar nici că-mi dau seama.
 — Ultimul proiectil! anunţă Heide, manevrând închizătorul tunului.
 — Nu mai am bandă pentru mitralieră! răsună vocea Micuţului.
 — Mai sunt doar treizeci de litri de motorină! comunică Porta.
 — Înapoi! ordonă Bătrânul.
Cisternele ne aşteaptă în dosul gării de mărfuri. Facem plinul într-un timp record, bur duşim fiecare colţişor liber cu proiectile de tun. S-au îngrămădit atâtea încât Micuţul, nemaiavând loc, se aşază direct peste unul din rastele. Porta rânjeşte:
 — Ei, şi acum ajunge un singur bobârnac de-al lui Ivan şi te trezeşti în cer!
 — Călătoriile lungi se fac cu mijloace rapide, replică, senin, huiduma şi se instalează mai confortabil.
O luăm îndărăt. Piuit în căşti. E Chiorul care-şi zbiară ordinele cu glas răguşit:
 — Formaţie inamică de tancuri la ora 9! Distanţa 1 200 metri. Trageţi la grămadă, numai cu perforante! Înainte, pui de lele, şo pe ei!
De astă-dată, nu mai aveam de-a face cu tancuri izolate, ci cu aproxi­ma­tiv un batalion de T-34, ale căror pântece negre se şi iviseră deasupra rambleului. M-a cuprins o dârdâială din cap până-n picioare. În asemenea cazuri nu-i o fericire să te ştii închis într-o cutie de fier plină de exploziv.
 — Foc! comandă Bătrânul.
Într-o clipită, primele T-34 sunt cuprinse de flăcări, dar şi din rândurile noastre uriaşe ruguri îşi trimit vâlvătăile către cer: sunt tancurile noastre MK-3 şi MK-4, strivite ca nişte coji de nucă de teribilele tunuri sovietice. Pe tot întinsul stepei se zăresc acum epave de oţel, aduse la incandescenţă, răspândind în jurul lor duhoarea îngrozitoare a cărnii arse. Exploziile se ţin lanţ, blindatele sar în bucăţi în clipa în care focul atinge muniţia şi rezervoa­rele de carburant.
Obuzele mele ţâşnesc spre ţintă. Avem, până acum, 28 de lovituri în plin. Heide îmi ia locul la luneta de ochire. E un ţintaş de primă forţă şi ştiu că, dacă scăpăm teferi, ţea  va tunului nostru se va împodobi cu noi cercuri albe, semne ale victoriilor repurtate. De câte ori vede un T-34 sărind în aer, Porta urlă ca un apucat:
 — Arde-i Julius, halitor de jidani! Arde-i şi nu-i lăsa!
Cu ochiul lipit de vizor şi mâna pe declanşator, Heide scuipă şi scrâşneşte:
 — Uite înc-un cep pentru curul tău, Ivane!
Şi obuzul plecă, şuierând, spre ţintă. În faţa Tiger-urilor, blindatele inamice sunt neputincioase. Toată încleştarea durează o oră şi ceva. N-a scăpat nici un T-34. Atacul sovietic s-a terminat în foc şi sânge, dar şi toate tancurile noastre uşoare, MK-3 şi MK-4, au fost nimicite.
 — După o asemenea bubuială, n-aş vrea să fiu în pielea inginerilor proiectanţi ai tizului meu de la Kremlin, făcu Joseph Porta. O să-i ţină numai în şuturi pentru că n-au fost în stare să conceapă un tanc ca Tiger-ul nostru!
 — Aşteaptă niţel şi-ai să-i vezi cum ne ajung din urmă, îl potoli Bătrânul. Siberia nu-i numai pentru deportări. N-apucăm noi să zicem „uf!" că şi-au şi completat mana - jeria cu vreun leopard, crocodil sau altă vietate care muşcă.
 — La vremea aia sper să fiu la pensie, şi Porta îşi aprinse o grifas, ţigările noastre cu opiu.
În ziua aceea, sovieticilor le deveni clar că străpungerea frontului în sectorul Lugansk era imposibilă. Pe noi însă acest aspect tactic ne interesa prea puţin, deschiseserăm toate obloanele tancului şi aerul proaspăt, care zvânta năduşeala de pe feţele noastre, ne îmbăta ca un vin dintre cele mai bune. În jur, morţii, răniţii, vehiculele incendiate păreau secvenţe dintr-un film suprarealist, dar care nu ne privea.
Bătrânul i-a observat primul... Un lung şir de T-34, gonind de-a lungul rambleului, pe partea opusă nouă. Ce urmăresc? Simplu de înţeles: vor să ne taie retragerea, să pro - cedeze la o manevră de învăluire, operaţiune în care ruşii excelează datorită extraor - dinarului sânge rece al echipajelor lor.
Nu mai e de stat pe gânduri. Bătrânul ia imediat legătura radio cu comandantul care ordonă replierea. Formaţie în V şi înapoi cu toată viteza! Nu mai e o cursă contra cronometru, ci contra moarte. Trecem de-a dreptul prin casele cuprinse de flăcări, grinzi aprinse cad peste noi, ţiglele sfărâmate răpăie pe blindaje, nu mai păstrăm nici ordinea, nici distanţele, fiecare tanc zoreşte pe cont propriu spre poziţiile noastre salvatoare.
Blindatele inamice şi-au schimbat direcţia, acum se năpustesc de-a curmezişul câm - piei, tăind calea ferată şi căutând adăpostul colinelor ce se ondulează la vest de ea. Laringofoanele intră în acţiune: înălţător 800, proiectil perforant, foc! În luneta mea de ochire, liniile telemetrice s-au încrucişat pe imaginea tancului inamic, o apăsare pe declanşator, o flacără la gura ţevii şi proiecti­lul pleacă mugind. O fulgerare la baza turelei primului T-34, urmată imediat de o imensă ciupercă neagră. Urmează explozia care sfârtecă, deopotrivă, oţel şi trupuri omeneşti.
Electromotoarele zumzăie, turela se roteşte, lunga ţeavă a tunului meu de 88 mm caută, lent, o nouă pradă.
 — Înălţător 700, aud glasul Bătrânului.
În telemetru, cifrele se succed vertiginos, apare „700", liniile s-au încru­ci­şat din nou, altă flacără, altă detunătură asurzitoare, altă turelă inamică proiectată în sus ca o minge.
 — A mai sărit în aer un membru de partid! rânjeşte Porta.
Situaţia e însă gravă, trecem în goană pe lângă tancuri germane incen­diate, cu echi - pajele prefăcute în mumii carbonizate. Încetinim ca să permi­tem câtorva grenadieri să se caţere pe blindaj. Însângeraţi, răniţi, fără arme... Se agaţă de turelă, de blindaj, unii mai şi cad, dar nu putem opri. N-avem cum să-i ajutăm, trebuie să-i dăm bătaie, să fugim cât mai iute. Fiecare secundă îşi are preţul ei în sânge. Mâini disperate încearcă să se prindă de apărătorile şenilei, de cârligul de remorcare, de orice...
 — Kammeraden! Luaţi-ne cu voi! Nu ne părăsiţi, Kammeraden!
Porta reduce viteza. Furios, Bătrânul îl zgâlţâie de umăr.
 — Dă-i drumul, idiotule!
 — Gura, Bătrâne! Dacă am chef opresc şi stau aici până prindem rugină! Panimaeşi?
 — Porta! E un ordin!
O izbitură formidabilă în turelă, tancul se poticneşte, cei de deasupra urlă.
 — Porneşte! Vrei să încasăm încă unul? Bine că n-au tras cu un perforant!
Porta rânjeşte, aparent nepăsător, dar accelerează, cu jobenul galben dat pe ceafă, manevrează calm levierele. În toată divizia nu mai găseşti un conductor ca el.
 — E unul care a nimerit sub şenile, auzim în căşti glasul stins al Legionarului. Facă-se voia lui Allah.
Dacă ar fi cu putinţă, şi-ar întinde, probabil, covoraşul de rugăciune şi s-ar închina cu faţa spre Mecca.
Locotenentul Ohlsen, unul din puţinii ofiţeri pe care-i iubim şi-i respec­tăm, a zis într-o zi că singura slăbiciune a Legionarului e credinţa în Allah, în rest, nu-i pasă de nimeni şi de nimic, îşi bate joc de toţi şi de toate, dar sunt două subiecte tabu: Allah şi Franţa. Sigur, etnic vorbind, e neamţ, dar lungii ani petrecuţi în Legiunea Străină au făcut din el, prin sângele vărsat, un autentic francez. Sub uniforma neagră de tanchist poartă, de-a curmezi­şul pieptului, tricolorul francez, iar în buzunarul vestonului, ală - turi de livretul militar, păstrează fotografia unui ofiţer francez, căruia nu-i spune altfel decât „domnul general". Locotenentul Ohlsen ne-a spus că se numeşte Charles de Gaulle, că e tanchist şi că el comandă forţele franceze care se bat în Africa. Heide a încasat-o, şi încă rău de tot, într-o zi când l-a tratat pe acest de Gaulle drept „căcănar al deşertului". Fulgerător, înainte ca vreunul dintre noi să poată interveni, Legionarul i-a şi crestat obrazul cu pumnalul său maur şi Heide a trebuit să galopeze până la infir merie ca să i se pună copci. De atunci, de câte ori se înfurie, cicatricele devin purpu - rii, de parcă are o cruce pictată pe mutră.
Un pic mai târziu, Legionarul a declarat:
 — Puteţi trata de porc pe oricare ofiţer poftiţi, dar să nu vă aud spunând o vorbă urâtă despre mon général. Nici unul dintre voi nu-i demn să-i pronunţe numele. M-aţi înţeles?
Tancurile gonesc cu toată viteza prin stepă, peste tranşeele năruite, peste grămezile de moloz ale fostelor locuinţe, peste gardurile vii, peste şanţuri şi taluze. Tot ce ne iese în cale e strivit sub şenile. Alte Tiger-uri se iţesc înaintea noastră. Doar tancul lui Barcelona se ţine alături, cu o claie de infanterişti, care teferi, care răniţi, pe el.
 — Podul! De-am ajunge la pod! şopteşte Bătrânul.
Ştim şi noi că totul depinde de pod. Dacă-l atingem după sosirea sovie­ticilor, ne-am ars. Gonim cu toată viteza de-a lungul digului, dincolo de pădure se învolburează fumul incendiilor: e Luganskul care se mistuie în flăcări.
Acum am dat peste o mlaştină, situaţia devine şi mai critică. Tiger-ul lui Barcelona derapează, şenilele nu mai au priză, încetul cu încetul, mastodon­tul de oţel se cufundă în smârc, încercăm să-l tragem afară cu ajutorul unui cablu, dar cum tracţiunea se execută oarecum oblic, rezultatul e zero, mai facem o tentativă, dar singurul ei efect e că şi ţeava tunului ajunge în infecta mocirlă care bolboroseşte şi aspiră.
Bătrânul ia legătura prin radio cu regimentul şi Mercedes ordonă arun­carea tancului în aer. Îl îmbarcăm pe Barcelona, echipajul şi pifanii înghesu­iţi pe blindaj şi Porta, înjurând şi blestemând de mama-focului, demarează ca un nebun.
După scurt timp, motorul începe să facă nazuri, viteza descreşte, dis­tan­ţa dintre noi şi restul companiei devine tot mai mare. Porta şi Micuţul trudesc încordaţi.
 — Ce se întâmplă? întreb cu glas gâtuit.
 — De unde vrei să ştiu? Ce-s eu, ghicitor în stele? se stropşeşte Porta, pompând de zor motorină în carburator.
Bătrânul încearcă să ia legătura cu locotenentul Ohlsen, dar fără suc­ces. Vedem cum ultimele noastre tancuri dispar după coama dealului. Cu totul pe neaşteptate, motorul dă două, trei rateuri asurzitoare, după care porneşte să duduie într-un ritm regulat. Ce muzică divină! Ce muzică încântătoare! Pentru a nu ştiu câta oară, Porta s-a descur - cat. De bucurie, ne burduşim spinările cu ghionturi.
 — Porta, eşti regele supapelor!
Porta nu ne învredniceşte cu vreun răspuns, scuipă, debreiază şi începe să schimbe vitezele. Micuţul şi-a lipit palmele a rugă şi-o face pe măscă­riciul:
 — Suntem eroi, ne batem până la ultimul cartuş! Heil Adolf! Ce baftă pe noi să ne fi născut la timp pentru război!
 — De fapt, pentru ce dracu ne batem ca chiorii? întrebă Barcelona Blom, care s-a culcat sub culata tunului ca să nu ne încurce în spaţiul acela şi aşa îngrozitor de strâmt.
 — Uite ce griji îl f... pe el! sare Micuţul. Nu ne batem pentru ceva anume, ne batem pur şi simplu! Heil, Micuţule, cel mai chipeş bărbat din Hamburg!
 — Ne batem ca să nu fim spânzuraţi, intervine Bătrânul. Ăsta-i adevărul. Ori porţi uniforma, ori te legeni într-un ştreang sau putrezeşti prin lagăre. Aşadar, bateţi-vă fraţilor ca nişte eroi, în felul ăsta vă mai rămâne o şansă.
Într-o învolburare de ţărână amestecată cu zăpadă, atingem podul. Cei câţiva infan - terişti ruşi care-l păzesc n-apucă să zică „pâs" că au şi fost striviţi sub şenile, unul dintre ei, cu un braţ smuls, e proiectat pe blindaj şi pasagerii noştri îi fac vânt de acolo cu lovituri furioase de picior.
Podul trosneşte din toate încheieturile, trăgând nebuneşte cu tot armamentul de bord, traversăm cu viteză maximă un sătuc aflat de partea cealaltă a râului. Drept în faţa noastră, un T-34. Trage. Proiectilul lui ne izbeşte frontal, acolo unde blindajul e cel mai gros, în plus, e un proiectil exploziv, neputincios când, e vorba de un Tiger. În schimb, toţi amărâţii agăţaţi de turelă şi capotă sunt măturaţi ca nişte paie. Bătrânul manevrează turela, acum îl am pe rus în luneta de ochire. Săgeţile se apropie, dar când să trag, Porta accelerează năprasnic şi intră berbeceşte în tancul inamic. Suntem zvârliţi de pe locurile noastre şi eu mă aleg cu o jupuitură zdravănă pe frunte. T-34 e într-o rână, Porta bagă în marşarier, se trage câţiva metri îndărăt, apoi trece în viteza întâi şi se repede din nou. Doi dintre tanchiştii sovietici care tocmai încercau să iasă sunt literalmente retezaţi în două în momentul în care oblonul turelei lor, sub impactul tonelor noastre dezlănţuite, li se închide peste şolduri.
 — Băi, şoferu' lu' peşte! zbiară Micuţul la adresa lui Porta. Nu ştii că depăşirile se fac numa' prin stânga?


va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu