Maitreyi (9)

Mircea Eliade

Într-o zi, d-l Sen bătu la uşa mea. Ieşii în prag şi îl văzui gata de plecare, iar pe Maitreyi înveştmîntată în cea mai frumoasă sari pe care o avea, de culoarea cafelei crude, cu şal maron şi papuci de aur.

― Fiică-mea ţine o conferinţă despre esenţa frumo­sului, îmi spuse.

Eu îi privii surprins şi zîmbii cu o mirare şi încîntare prefăcute. Maitreyi se juca indiferentă cu şalul. Avea un sul manuscris în mînă şi coafura foarte îngrijită. Fără îndoială că se parfumase cu "Keora atar", pentru că pătrundea pînă la mine esenţa aceea zăpăcitoare.

― Îi urez din inimă tot succesul. Numai să nu se intimideze, adăogai eu, privind-o.

― Nu e întîia dată cînd vorbeşte, lămuri d-l Sen, orgolios. Păcat că nu pricepi destul de bine bengaleza ca s-o asculţi şi d-ta...

Am intrat în odaia mea oarecum intimidat, cu o tur­bure dezamăgire în suflet. Mi-am reluat lectura cu greu, căci figura Maitreyiei conferenţiind despre frumos mă obseda. Ori e o farsă la mijloc, ori eu sunt un dobitoc, îmi spuneam. Niciodată n-aş fi crezut că fata aceasta poate gîndi probleme atît de responsabile. Repetam prostit: esenţa frumosului...

Cînd am auzit maşina oprindu-se în faţa casei, peste vreo două ceasuri, am ieşit într-adins pe verandă ca să-i întîmpin. Maitreyi mi s-a părut puţin cam tristă.

― Cum a fost? întreb eu, adresîndu-mă amîndorora.

― Nu prea au înţeles-o toţi, răspunse inginerul. A fost prea profundă, a vorbit de lucruri prea intime: despre creaţiune şi emoţie, despre interiorizarea frumosului, şi publicul n-a putut-o urmări întotdeauna.

Am crezut o clipă că Maitreyi se va opri să mai stea cu mine de vorbă, dar a trecut prin faţa uşii fără să mă privească şi a alergat sus. Am auzit-o închizînd ferestrele in odaia ei. Nu-mi găseam locul, şi atunci mi-am luat cascheta şi am pornit să mă plimb în parc. Coborînd trep­tele verandei, mă auzii chemat din balcon.

― Unde te duci?

Maitreyi sta aplecată pe balustradă, într-o sari albă, de casă, părul lăsat pe umeri şi braţele goale. Îi spusei că mă duc să mă plimb prin parc şi să-mi cumpăr tutun.

― Poţi trimite pe servitor să cumpere tutun.

― Şi eu ce să fac? Întrebai.

― Dacă vrei, vino sus să stăm de vorbă...

Invitaţia aceasta mă turbură mult, pentru că, deşi puteam circula liber prin toată casa, nu fusesem încă nici­odată în odaia Maitreyiei. Ajunsei acolo într-o clipă. Mă aştepta la uşă, cu o faţă obosită, ochii rugători şi buzele straniu de roşii. (Amănuntul acesta m-a frapat: am aflat mai tîrziu că, de cîte ori ieşea în oraş, îşi vopsea buzele cu pan, după ceremonialul eleganţei bengaleze.)

― Te rog să-ţi laşi pantofii aici, îmi spuse ea.

Rămăsei în ciorapi, şi aceasta mă făcu să mă cred ridicul, zăpăcindu-mă şi mai mult. Mă pofti să stau lîngă uşa ce da în balcon, pe o pernă. Odaia părea mai degrabă o celulă. Deşi era tot atît de mare ca şi a mea, nu avea decît un pat, un scaun şi două perne. În balcon mai era o măsuţă de scris, care aparţinea probabil tot odăiei. Nici o cadră pe pereţi, nici un dulap, nici o oglindă.

― În pat doarme Chabù, spuse ea, zîmbind.

― Şi d-ta?

― Pe rogojina asta.

Mi-o arăta de sub pat; o rogojină subţire ca pînza, făcută din pai de bambù. Eram emoţionat; parcă m-aş fi aflat dintr-o dată în faţa unei sfinte. Am adorat-o aproape în acea clipă. Dar ea avu un rîs ascuns şi-mi spuse aproape de ureche:

― De multe ori dorm în balcon: bate briza şi aud strada, jos.

O stradă pe care nu mai trecea nimeni după ora I seara, mai mult un colţ de parc decît o stradă.

― Îmi place să aud strada, vorbi ea, privind peste balustradă. Drumul ăsta de jos cine ştie unde duce?

― În Clive Street, spusei eu. crezînd că fac o glumă.

― Şi din Clive Street?

― La Gange.

― Şi apoi?

― La mare.

Tresări şi se apropie iar de mine.

― Cînd eram mică de tot, mai mică decît Chabù, mer­geam în fiecare vară la Puri, pe malul mării. Bunicul avea un hotel acolo. Valuri ca la Puri nu cred că mai există în alte mări. Cît casa asta...

Îmi închipui! valurile cît casa şi, alături, pe Maitreyi conferenţiind despre esenţa frumosului. Nu-mi putui stă-pîni un zîmbet superior, de luciditate.

― De ce rîzi? mă întrebă tristă.

― Mi se părea că exagerezi.

― Şi atunci trebuia să rîzi? Bunicul meu a exagerat mai mult ca mine: a făcut unsprezece copii...

Se întoarse iar pe balcon. Crezui că am supărat-o şi mormăii o scuză oarecare.

― Degeaba, acum nu-mi ceri iertare ca întîia oară, vorbi ea zîmbind rece. Nici d-ta nu crezi ce spui. Îţi place Swinburne?

Eram obicinuit cu vorbirea ei dezordonată, şi i-am răs­puns că-mi place destul Swinburne. Îmi aduse de pe mă­suţă un volum uzat şi îmi indică un pasagiu din Anactoria, subliniat cu creionul. Îl cetii tare. După cîteva versuri, îmi luă cartea din mînă.

― Poate îţi place alt poet, căci Swinburne nu-ţi place îndeajuns.

Eram jicnit, şi începui să mă scuz, pretextînd că întreaga poezie romantică nu valorează cît un singur poem al lui Valéry. Mă ascultă foarte atentă, privindu-mă în ochi, ca la cele dinţii lecţii de franceză, şi aprobîndu-mâ cu mişcări supuse din cap.

__ Vrei să bei o ceaşcă cu ceai? mă întrerupse ea tocmai cînd criticam "poemul filozofic" ca atare, numindu-l hibrid şi ineficient.

Amuţii, puţin plictisit de întrerupere. Ea ieşi pe coridor şi strigă jos, în curte, la bucătar, să pregătească ceaiul.

― Sper că n-ai sâ mi-l verşi şi mie pe pantaloni, cum l-ai vărsat anul trecut pe pantalonii lui Lucien!

Credeam că are să iîdă, dar ea rămase deodată îm­pietrită în mijlocul odăii, exclamă ceva în bengali şi fugi numaidecît. După paşi, bănuii că s-a dus spre biroul inginerului, care era alături de odaia de primire. Se întoarse cu două cărţi.

― Le-am primit azi-dimineaţă de la Paris şi am fost atât de cufundată în conferinţa aceea a mea, încît am uitat de ele.

Erau două exemplare din L'Inde avec les Anglais a lui Lucien şi, fiind trimise de editor, nu aveau nici un fel de dedicaţie.

― Una e a d-tale, spuse Maitreyi.

― Ştii ce facem? Eu îţi dăruiesc cu dedicaţie exem­plarul meu, şi d-ta, tot cu dedicaţie, exemplarul d-tale.

Bătu din palme. Îmi aduse cerneală şi de-abia îşi putea stăpîni nerăbdarea, în timp ce eu scriam: "Prietenei mele Maitreyi Devi, de la un elev şi profesor, în amin­tirea etc". Acel "etc." a intrigat-o. Pe exemplarul ei scrise doar atîta: "Prietenului".

― Şi dacă această carte e furată de cineva?

― Ce are a face, şi acela poate să-mi fie prieten.


va urma