duminică, 19 iunie 2016

Picnic la marginea drumului (14)


Arkadi şi Boris Strugaţki 







Ciolanu' se repezi la seif, scoase de-acolo un pachet şi îl puse pe masă în faţa lui Nunan, dezvelindu-i. Richard, îl răvăşi cu un singur deget: "stropi negri" şi o "brăţară" pe care o cercetă pe toate feţele, după care o puse la loc.
― Asta-i tot?
― Păi, dacă nu aduc, se plânse Ciolanu'.
― Nu aduc, repetă Nunan.
Îl sfredeli cu privirea şi îl lovi brusc în gambă puternic, cu vârful bocancului. Ciolanu' icni, se aple­că să-şi pipăie locul lovit, dar imediat se ridică în poziţie de drepţi. Atunci Nunan sări de parcă l-ar fi înţepat ci­neva în fund, îl prinse pe "Ciolan" de gulerul cămăşii şi începu să dea cu picioarele, bulbucându-şi ochii. Ciolanu' oftând, gemând şi întorcând capul ca un cal speriat, se re­trase mereu, până când se prăbuşi pe canapea.
― Lucrezi la doi stăpâni, puişorule, scrâşni Nunan, uitându-se direct în ochii lui albi de frică şi de groază. Sterviatnik se scaldă-n marfă, iar mie-mi arăţi mărgeluţe-n hârtiuţe? (Îşi făcu vânt şi îl lovi în plină figură, de parcă ar fi urmărit să-i spargă buba de pe nas.) O să putrezeşti în închisoare! O să te-ndopi numai cu băle­gar ... O să-ţi pară rău că te-ai născut pe lumea asta ... Şi din nou, cu avânt, cu pumnul peste bubă. De unde are Barbridge marfă? De ce lui îi aduce şi ţie nu? Cine îi aduce? De ce nu ştiu nimic? Pentru cine lucrezi? 
Cio­lanu' închidea şi deschidea gura fără să scoată un sunet. Nunan îl lăsă, se întoarse în fotoliu şi îşi aruncă picioarele pe masă. 
― Ei?!
Ciolanu' îşi trase sângele pe nas, se smiorcăi şi îngăi­mă:
― Zău, boss ... De ce? Ce fel de marfă are Sterviatnik? N-are nici un fel de marfă. Astăzi, nimeni nu mai are marfă ...
― Mă contrazici? întrebă, ameninţător, Nunan, cobo­rându-şi picioarele de pe birou.
― Nu, boss. Nu ... Zău! se grăbi Ciolanu'. Să-mi sară ochii! Cum o să vă contrazic? Nici gând ...
― Las'  că  te  zbor  eu  de-aici, se posomorî Nunan, Nu ştii să lucrezi. Din ăştia ca tine culeg zece cu un pol. Am nevoie de un afacerist adevărat.
― Staţi un pic, boss, zise Ciolanu' supus, mânjindu-şi mutra cu sânge. De ce aşa, dintr-o dată? Haideţi să ne înţelegem. (Îşi pipăi grijuliu buba cu vârful degetelor.) Spuneţi că Barbridge are multă marfă. Nu ştiu. Bineîn­ţeles, vă cer iertare, dar cineva v-a minţit. Astăzi nimeni nu mai are marfă. În Zonă merg numai mucoşii şi nu se mai întorc. Nu, boss. Cineva v-a înşirat verzi şi uscate.
Nunan îl urmărea pieziş. Se părea că Ciolanu' nu ştia, într-adevăr, nimic, mai ales că nu avea de câştigat dacă minţea. De la Sterviatnik nu prea câştigai.
― Afacerea cu picnicuri este o treabă bănoasă?
― Picnicuri? Nu prea. Nu poţi să aduni cu lopata ... Dar acum în oraş nici nu prea au mai rămas afaceri bă­noase.
― Unde se organizează picnicurile?
― Unde se organizează? Păi, în diferite locuri. Lângă Muntele Alb, la Izvoarele Calde, lângă Lacurile Curcubeului.
― Şi clientelă?
― Clientelă? Ciolanu' îşi pipăi din nou buba, se uită la degete şi zise cu sinceritate: Dacă dumneavoastră, boss, vreţi să vă apucaţi singur de această afacere, eu nu vă sfătuiesc. Contra lui Sterviatnik n-o să rezistaţi.
― De ce nu?
― Sterviatnik are clientelă. Căştile bleu, unu. (Cio­lanu' începu să-şi îndoaie degetele.) Ofiţerii din coman­dament, doi. Turiştii de la "Metropol", de la "Crinul Alb" şi de la "Extratereştri", trei. Pe urmă, are deja reclamă. Până şi localnicii merg la el. Zău, boss, nu merită să te iei de el.
― Localnicii ... Şi ei merg la el?
― În general, tineretul.
― Şi ce face acolo, la picnicuri?
― Ce se face acolo? Mergem în autocare, nu? Iar acolo sunt deja cortuleţe, un bufeţel, nişte melodiuţe ... Şi fiecare se distrează cum vrea. Ofiţerii mai mult cu feti­ţele, turiştii se bulucesc să  privească  Zona ... Dacă e lângă  Izvoarele  Calde,  de-acolo până la Zonă nu mai e decât o palmă de loc, chiar dincolo de Canionul Sulfului. Ster­viatnik a aruncat acolo nişte oase de cal, iar ei stau şi cască ochii prin binocluri ...
― Dar localnicii?
― Localnicii? Asta, bineînţeles, nu prezintă interes pentru ei ... Păi, fiecare se distrează cum poate.
― Şi Barbridge?
― Păi, ce-i cu Barbridge? Cum e cu toţi, aşa-i cu Barbridge.
― Şi tu?
― Şi eu ce? La fel şi cu mine. Mă uit şi eu, ca să nu le necăjesc pe fetiţe, şi cu asta ... Eh, acolo, ce pică ...
― Şi cât durează totul?
― Păi, de la caz la caz. De obicei, trei zile, dar se întâmplă să fie şi toată săptămâna.
― Şi cât costă această distracţie? întrebă Nunan, deja gândindu-se la altceva.
Ciolanu' răspunse ceva, Nunan însă nu-l mai auzi. "Ui­te, aici e fisura, se gândea el. Câteva zile ... Câteva nopţi ... În condiţiile astea este imposibil să-l urmăreşti pe Barbridge. Chiar dacă ţii cu tot dinadinsul s-o faci ... Şi totuşi, nu e clar. Doar e fără picioare. Şi acolo mai e şi Ca­nionul. E ceva putred aici ..."
― Care dintre localnici merge permanent?
― Dintre localnici? Doar v-am spus, mai mult tine­retul. Gullevy, Gudgba ... Tzappfa Puişorul ... Ăăă. Tzmâga şi Maltezu' mai vin. O companie călduţă. Ei numesc afa­cerea asta "şcoala duminicală". Aşa discută între ei: "Ce ziceţi, spun ei, vizităm «şcoala duminicală?»". Se câştigă binişor, îndeosebi cu "baborniţele". Vine o oarecare bă­trânica din Europa ...
― "Şcoala duminicală", repetă îngândurat Nunan.
O idee stranie îi trecu dintr-o dată prin cap: şcoală. Se ridică.
― Ei bine, zise. Lasă-i în plata Domnului, cu picnicul lor cu tot. Asta nu-i de noi ... Dar, ia aminte, Sterviatnik are marfă şi asta deja este treaba noastră, puişorule. Pur şi simplu nu putem lăsa totul aşa. Caută, măi Ciolane, caută. Altfel zbori de aici, puiuţule. De unde ia marfă, cine i-o aduce,   clarifici  totul  şi  îmi aduci  cu  douăzeci  la  sută   mai    mult  decât  el. S-a-nţeles?
― Am înţeles, boss. Ciolanu' stătea deja şi el în picioa­re, cu mâinile lipite de corp, iar pe mutra murdară i se citea devotamentul.
― Hai, mişcă-te o dată! Frământă-ţi creierii, vită, iz­bucni Nunan, apoi ieşi.
În hol, lângă tejghea, îşi bău aperitivul alene, discută cu Madame despre decăderea moravurilor şi lăsă de în­ţeles că în viitorul apropiat intenţionează extinderea "ins­tituţiei". Coborând vocea, mai mult pentru a-şi da impor­tanţă, se sfătui cu privire la Benny: îmbătrânise, nici nu mai auzea, reflexele deja nu-i mai erau ca-nainte şi nu mai făcea faţă ... 
Era deja ora şase, i se făcuse foame, iar în minte îl sfredelea şi se tot învârtea un gânduleţ neaş­teptat, care nu mai avea legătură cu nimic, dar, în ace­laşi timp, explica multe. De altfel, se mai lămurise câte ceva. Dispăruse din această afacere aura de misticism care deranja şi înspăimânta şi nu rămăsese decât ciuda pe sine însuşi că nu se gândise mai înainte la această posibilitate. Nu ăsta era însă principalul. Important era gânduleţul aceia care i se tot învârtea în cap şi îl rodea, nedându-i pace ...
Luându-şi rămas-bun de la Madame şi strângându-i mâna lui Benny, Nunan se repezi direct la "Borj". "Tot necazul este că nu observăm cum trec anii, se gândea el. Scuipi pe anii ăştia şi nu observi cum se schimbă totul, încă din copilărie ne învaţă că totul se transformă. Am văzut asta de mai multe ori, dar, în acelaşi timp, suntem complet incapabili să «prindem» acel moment când se pro­duce transformarea. Sau o căutăm acolo unde nu trebuie. Aşa au apărut şi stalkerii noi, dotaţi cu cibernetică. Stalkerul vechi era un om ursuz, murdar, care, cu o tenaci­tate animalică, se târa pe burtă, milimetru cu milimetru, prin Zonă, câştigându-şi suma. Stalkerul nou ― un fante cu cravată, inginer ― stă undeva la vreun kilometru de Zonă, cu ţigara înfiptă între buze, cu un pahar de coktail înviorător lângă cot, stă şi se uită la ecranele din faţa lui. Gentleman cu salariu. De altfel, o imagine foarte logică. În aşa hal de logică încât restul posibilităţilor dis­par din minte. Deşi mai sunt şi altele. «Şcoala duminicală», de exemplu.
Şi deodată, netam-nesam8, simte disperarea. Totul era în zadar. Totul era fără rost. "Doamne, nu mai putem face nimic! Nici de ţinut, nici de oprit. Nici o forţă nu va fi destul de puternică să ţină în vas acest ferment în­grozitor, se gândea înspăimântat. Şi nu pentru că lucrăm prost. Şi nici pentru că sunt mai şmecheri şi mai şireţi decât noi. Pur şi simplu, aşa e lumea.  Aşa  e  omul.  Dacă n-ar fi fost Vizita, ar fi fost altceva ..."
În "Borj" era lumină multă şi mirosea foarte îmbietor. Se schimbase şi el ― nici beţie, nici veselie. Cremă-de-ghete nu mai venea pe-aici, îi era scârbă; Redrick Schuhart îşi băgase şi el nasul pistruiat, se strâmbase şi ple­case, Ernest tot mai era în închisoare, iar toate treburile le rezolva bătrânica lui. Ce mai, se ajunsese: clientelă so­lidă şi permanentă ― tot Institutul vine aici la masă, ba chiar şi ofiţerii superiori ― separeuri intime, se găteşte gustos, nu e scump, berea e întotdeauna proaspătă. "Bu­nul şi vechiul nostru birt".
Într-unul din separeuri, Nunan îl zări pe Valentin Pilmann. Laureatul stătea cu o ceşcuţă de cafea în faţă şi citea o revistă îndoită pe jumătate. Nunan se apropie.
― Îmi permiţi să-ţi fiu vecin? întrebă el.
Valentin ridică spre el lentilele fumurii.
― Hm? mormăi. Te rog!
― Imediat. Numai să mă spăl pe mâini, zise Nunan, aducându-şi aminte de bubă.
Aici era bine cunoscut. Când se întoarse şi se aşeză vizavi de Valentin, pe masă erau deja un mic "grătărel", cu un "şirasco" aburind, precum şi o halbă cu bere, nici prea rece, nici prea caldă, aşa cum îi plăcea. Valentin puse revista deoparte şi gustă cafeaua.
― Ascultă, Valentin, zise Nunan, în timp ce tăia o bucăţică de carne. Ce părere ai? Cum se vor termina toate astea?
― Despre ce e vorba?
―  Vizita, Zonele, stalkerii, complexele militaro-industriale. În general,  toată  grămada asta ... Cum se poate termina?
Valentin se uită lung la el prin lentilele negre, oarbe. Pe urmă îşi aprinse o ţigară şi zise:
― Pentru cine? Dacă se poate concret.
― Să zicem pentru omenire în general.
― Depinde, dacă o să avem sau nu noroc, zise Va­lentin. Până în prezent, ştim că pentru omenire Vizita n-a avut urmări prea deosebite. Pentru omenire totul va trece fără să lase urme. Bineînţeles că sunt şi excepţii, pentru că, scoţând castanele din acest foc cum se nime­reşte, noi, în fond, putem scoate ceva de asemenea na­tură încât viaţa pe planetă să devină, pur şi simplu, im­posibilă. Asta ne va fi ghinionul. Totuşi cred că eşti de acord că acest ghinion a ameninţat omenirea dintotdeauna. (Vântură cu palma fumul de ţigară şi surâse.) Cum să-ţi spun, m-am dezobişnuit de mult să mă gândesc la ome­nire în totalitate. Omenirea este un sistem prea staţionar, pe care nu-l clinteşti cu nimic.
― Aşa consideri? întrebă, decepţionat, Nunan. Poate. O fi şi-aşa.
― Spune-mi cinstit, Richard, zise Valentin, amuzân­du-se evident. Pentru dumneata, ca om de afaceri, ce s-a schimbat în urma Vizitei? Ai aflat că în Univers există cel puţin încă o raţiune pe lângă cea omenească? Şi ce-i cu asta?
― Ei, cum să-ţi spun? mormăi Nunan. Deja îi părea rău că pornise această conversaţie; aici n-avea ce să mai vorbească. Ce s-a schimbat pentru mine? Uite. De exem­plu, de mai mulţi ani simt o oarecare lipsă de confort. E foarte bine că au venit şi că imediat au şi plecat. Dar dacă vin iar şi li se năzare să rămână? Pentru mine, omul de afaceri, asta nu mai e o întrebare în vânt. "Cine sunt ei? Cum trăiesc? Ce le trebuie?". În funcţie de varianta iniţială, sunt nevoit să mă gândesc cum să schimb datele afacerii. Trebuie să fiu pregătit. Dacă rămân de prisos în sistemul lor? (Se înviorase.) Dar dacă toţi vom rămâne de prisos? Ascultă, Valentin, există măcar un răs­puns la aceste întrebări: "Cine sunt ei?, "Ce le trebuie?", "Se întorc sau nu?".
― Răspunsuri există, zâmbi Valentin. Sunt chiar prea multe. Poţi să-l alegi pe care vrei.
― Dar care e părerea ta?
― Vorbind sincer,  nu  mi-am permis niciodată să mă gândesc serios la asta. Pentru mine, Vizita este în primul rând o întâmplare unică, care ne dă posibilitatea să sărim dintr-o dată câteva trepte în procesul cunoaşterii. Ceva asemănător călătoriei în viitorul tehnologiei. Sau ca şi cum în laboratorul lui Isaac Newton ar fi apărut un ge­nerator cuantic contemporan ...
― Newton n-ar fi înţeles nimic.
― Cred că grăşeşti. Newton era un clarvăzător.
― Da? Ei bine, Dumnezeu să-l ierte! Dar cum in­terpretezi totuşi Vizita? Chiar dacă ţi se pare neserios ...
― Bine. Am să-ţi spun. Numai că trebuie să te previn, Richard, că întrebarea ta este de competenţa pseudoştiinţei numită xenologie. Xenologia este o amestecătură artificială ştiinţifico-fantastică cu logică formală. Baza me­todei ei este un procedeu defectuos: impunerea raţiunii extraterestre psihologiei omeneşti.
― De ce defectuos? întrebă Nunan.
― Pentru că şi biologii, la timpul lor, au păţit-o când au încercat să transpună psihologia omului la animale. Animale terestre, reţine asta.
― Dă-mi voie, interveni Nunan.  Asta-i   cu   totul  alt­ceva.  Doar  vorbim despre psihologia fiinţelor raţionale ...
― Da. Şi totul ar fi foarte bine, dacă am şti ce în­seamnă raţiunea.
― Chiar nu ştim? se miră Nunan.
― Închipuieşte-ţi că nu. De obicei, totul porneşte de la o foarte plată definiţie: "Raţiunea este proprietatea omului care deosebeşte activitatea lui de activitatea ani­malelor". Ştii, un fel de încercare de a detaşa stăpânul de câinele care înţelege totul, dar nu poate vorbi. De alt­fel, din această definiţie plată izvorăsc altele mai inge­nioase. Ele se bazează pe observaţii amare despre sus­menţionata activitate a omului.


va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu