miercuri, 22 iunie 2016

Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (16)


Violeta Nastasescu








ORIENTUL MIJLOCIU


După o serie de turnee asiatice ce deveneau din ce în ce mai solicitante pentru un cuplu care nu mai era la prima tinereţe, se făcuseră aranjamente ca preşedintele şi soţia lui să viziteze unele ţări din Orientul Mijlociu. România întreţinea cu acestea raporturi excelente, în ciuda refuzului de a rupe relaţiile cu Israelul în urma războiului din 1967.

In vizitele din Orientul Mijlociu, în cea mai mare parte a timpului am şomat ca interpretă, ca de altfel şi interpretul de limbă engleză al preşedintelui, întrucât în acele ţări limba de lucru nu era engleza, ci araba. în consecinţă, diplomaţi din Ministerul Afacerilor Externe, cunoscători ai limbii arabe, ne luau locul pentru a servi ca interpreţi în vizitele la nivel înalt.

Vizitele acestea nu erau niciodată prea lungi şi, în afara convorbirilor politice dintre lideri, a câtorva activităţi cerute de protocol, ele serveau drept escale pentru realimentarea avionului, odihnă şi relaxare, mai ales pentru Elena Ceauşescu, după încordarea din lungile turnee asiatice.

Ca veche admiratoare a culturii şi civilizaţiei arabe şi a Islamului, ca religie a toleranţei, a bunăvoinţei şi a compasiunii prin excelenţă, am profitat de ocazie, pe atunci negată din păcate concetăţenilor mei, pentru a vizita locuri unice din punct de vedere religios, istoric şi artistic. Siria, Iordania şi Kuwait, printre alte ţări arabe, nu pot fi niciodată uitate.



Siria


La Damasc, prima capitală din lumea arabă unde a aterizat avionul care venea din turneul asiatic, Elena Ceauşescu s-a instalat confortabil în reşedinţă şi m-a convocat pentru a-mi spun e că sunt liberă să merg unde vreau. „N-are rost să-ţi pierzi timpul şi să nu faci nimic. Mai bine du-te să vezi ce te interesează. Am mai fost o dată în Siria, aşa că nu o să ies, rămân la reşedinţă.” A cerut generalului Iulian Vlad să-mi facă rost de o maşină şi să fiu însoţită de unul dintre ofiţerii săi. Două doamne de la agenţia comercială s-au alăturat grupului şi în această formaţie am purces în oraş şi în afara lui.

Hotelul de unde am fost luată pentru excursie avea camere şi un restaurant de prima mână. Tocmai în acea perioadă s-a întâmplat ca restaurantul să organizeze o săptămână a căpşunilor, astfel încât, pe lângă fructele de mare de cea mai bună calitate şi alte feluri de mâncare locală şi internaţională, clientela se putea regala cu o varietate de prăjituri pe bază de căpşuni şi cu alte preparate pentru desert, care constituie o parte foarte preţuită a artei culinare arabe.

Străzile, trotuarele şi numeroasele cofetării, cafenele şi restaurante, majoritatea micuţe şi comode, ca şi magazinele, erau cum nu se poate mai curate. Intreaga configuraţie a Damascului era un amestec de farmec arab cu farmec franţuzesc, fapt care m-a făcut să mă gândesc cât de compatibile sunt culturile celor două ţări.

In provincie, de-a lungul şoselelor şi autostrăzilor excelente, se puteau vedea întinzându-se, cât cuprindeai cu ochii, copaci nou plantaţi, cei mai mulţi pomi fructiferi, ca parte, aşa cum mi s-a explicat, a unei campanii naţionale de combatere a deşertificării.

Ca să pot vedea faimoasa moschee a Omaiazilor, unică prin dimensiune, arhitectură şi decoraţiuni, a trebuit să mă descalţ şi să accept să mă acopăr cu o pelerină ce aducea cu un veşmânt Ku Klux Klan, doar că era de culoare neagră. în timp ce mă îndreptam spre incinta moscheei, o femeie a încercat să mă întoarcă din drum: „Madam, madam, fără ciorapi?” Bineînţelescă în clima Siriei şi îmbrăcată de stradă cum eram nu pusesem ciorapi. M-am prefăcut că nu o aud şi am intrat totuşi. Am fost nespus de impresionată să văd, în mijlocul marii moschei, sanctuarul care conţine capul Sfântului Ioan Botezătorul,într-un colţ retras al edificiului am păstrat un moment de reculegere şi m-am rugat. Pentru mine, orice loc de închinăciune, fie o biserică, o catedrală, o moschee sau o sinagogă, este Casa Domnului unde pot găsi pace, pot sta numai cu gândurile mele şi mă pot ruga.

La fel de impresionant a fost un alt monument aflat la Damasc, un vechi portal de piatră, poarta prin care se spune că a fugit Sfântul Petru pentru a scăpa de prigonitori.

Atât în Damasc cât şi în afara acestuia se aflau numeroase mănăstiri creştine, dintre care pe unele le-am vizitat escortată de şoferul sirian, care se vedea de departe că este un ofiţer în haine civile înarmat până în dinţi. Se purta foarte politicos şi prevenitor şi, luându-şi rolul de ghid, ne-a condus în afara capitalei, pe nişte şosele foarte bune, pentru a vizita Maluha, o veche şi bine-cunoscută mănăstire creştină impecabil întreţinută de o comunitate restrânsă de maici. Am fost primite cu graţie de maica stareţă, care ne-a servit cu o cafea turcească extrem de dulce şi cu fursecuri la fel de dulci. Ne-a condus prin mănăstire, dându-ne explicaţii despre istoricul şi activitatea lăcaşului, activitate ce nu diferea prea mult de cea din propriile noastre mănăstiri, cu excepţia faptului că, datorită influenţei islamice, în Siria trebuie să te descalţi. La biserica mănăstirii am îngenuncheat, mi-am făcut semnul crucii şi m-am rugat. Cineva de lângă mine a făcut acelaşi lucru. M-am uitat în direcţia aceea şi am văzut cine era: ofiţerul sirian în civil! Un creştin! In acel moment mi-a trecut prin minte că solul Siriei nu este mai puţin sfânt decât cel al Israelului, că vechii sirieni au fost primii creştini şi că Dumnezeu a trecut şi pe acolo. A fost un moment când am simţit ceea ce un pelerin simte când vizitează un loc sfânt.

In ciuda modului de viaţă ordonat şi, aş putea spune, nonşalant al sirienilor de rând, am putut simţi o atmosferă oprimantă de încordare datorită vehiculelor militare ce tot defilau pe şoselele din provincie sau chiar pe străzile din Damasc. Dar era firesc, ţinând seama că, în timpul excursiei, la un moment dat nu ne aflam prea departe de graniţa cu Israelul. Urcam dealul înspre înălţimile Golan, destul de aproape pentru a vedea şiruri de blindate israeliene strălucind în soarele arzător şi câţiva tineri servanţi mergând leneş pe creasta dealului. De la distanţa la care mă aflam le-am făcut cu mâna pentru a le arăta că am gânduri curate, iar ei mi-au răspuns în acelaşi fel, stârniţi de curiozitate.

Revenită la Damasc şi la reşedinţă, stând cu Elena Ceauşescu la ceai, i-am făcut o descriere a vizitelor de la moschee şi mănăstiri, a oamenilor pe care i-am întâlnit şi a lucrurilor pe care le-am văzut în timpul excursiei. Ii plăcea să asculte relatări pe care le socotea interesante şi care îi ocupau atenţia în mod agreabil, genul de discuţii uşoare şi bârfe nevinovate pe care oricine se simte în drept să le vorbească sau să le audă. A ascultat, a căzut puţin pe gânduri şi apoi mi-a zis: Violeta, dacă te mai duci prin Damasc, încearcă să-mi găseşti nişte drajeuri, am nevoie de ele acasă.” Nu era prima dată când îmi încredinţa această misiune specială. Cu diferite ocazii, când ne aflam în străinătate, profita de ieşirile mele prin oraş ca să îmi ceară să-i cumpăr drajeuri. Dacă îmi amintesc bine, în timpul vizitei la Londra i-am spus că intenţionam să mă duc într-un loc ca să procur acest fel de bomboane. „Dacă tot te duci acolo, cumpără-mi şi mie o pungă!”, a spus ea atunci şi după aceea rareori omitea să-şi facă noi provizii din ele. De ce drajeurile, un articol banal în străinătate, nu se găseau în magazinele din România este o altă chestiune. Incă şi mai interesant, lucru care îmi întărea bănuiala în ceea ce priveşte utilizarea lor, deşi ar fi putut în orice moment să trimită vorbă la oricare din ambasadele noastre să i se obţină drajeurile dorite, Elena Ceauşescu prefera să le procure când se afla ea în străinătate şi cu cea mai mare discreţie. Niciodată nu mi-a spus pentru ce avea nevoie de ele sau în ce mod le folosea, însă ştiam destul de bine la ce erau menite. în general, acele bomboane mici, de formă rotundă sau ovală, acoperite cu un strat lucitor de zahăr de culoare argintie sau aurie, sunt folosite la decorarea torturilor. Dar la noi în România ele sunt la mare căutare pentru a decora coliva pe margini şi la mijloc cu semnul crucii. Ca liber-cugetători, comuniştii nu practică ritualul colivei, socotit a fi obscurantist. Oare adânc, în sufletul ei, se afla o flăcăruie pâlpâindă de credinţă religioasă care o îndemna în secret la acest ritual creştin, departe de privirile publicului? Cine poate şti?



Iordania


Iordania avea nu puţine similitudini cu Siria vecină în privinţa atât a peisajului, cât şi a stilului de viaţă. Aceeaşi atmosferă de curăţenie, aceeaşi înclinaţie spre comerţ, aceeaşi încordare la graniţă şi acelaşi sentiment pregnant că pelerinul calcă într-o ţară sfântă, biblică.

La data vizitei preşedintelui avea loc un avânt fără precedent al construcţiei de locuinţe. Vile elegante răsăreau pretutindeni, iar în deplasarea delegaţiei de la palatul regelui din Amman la reşedinţa rezervată cuplului prezidenţial, pe tot traseul, şoseaua era flancată de locuinţe cu un aspect atrăgător. Reşedinţa însăşi constituia un exemplu de arhitectură mediteraneeană şi decoraţie interioară arabă cu acel specific ce îi este propriu, pe care i-1 confereau o mobilă splendidă şi, mai ales, rafinatele covoare persane ce acopereau întreaga pardoseală. Casa aparţinea unui demnitar înstărit, care atunci se întâmpla să se afle în străinătate şi care o pusese cu amabilitate la dispoziţia oaspeţilor români.

Ca şi în celelalte ţări arabe, nu era nevoie de mine să o întovărăşesc pe Elena Ceauşescu atunci când ea şi soţul erau ocupaţi cu discuţiile oficiale sau alte activităţi prevăzute în program.

Când a fost plecată să viziteze Petra ori s-a aflat în conferinţă cu oficialităţile iordaniene, am avut tot timpul să vizitez Ammanul sau să stau la reşedinţă. La asfinţit, întrucât vila era situată la o oarecare distanţă de capitală, dar destul de aproape de graniţa cu Israelul, am putut contempla, mărturisesc, cu o stranie emoţie, luminile Ierusalimului lucind în depărtare.

Au avut loc câteva recepţii şi dineuri la care se impuneau rochii de seară, însă Elena Ceauşescu a refuzat să se conformeze cu eticheta. „Nu, n-o s-o port pe-asta! In definitiv cine este ea dacă nu o stewardesă care a ajuns regină?” Aşa că s-a prezentat la dineu în rochie scurtă, cu mine după ea, fireşte în aceeaşi ţinută, sfidând regulile de protocol stabilite de curtea iordaniană. Mereu era aşa.

La reşedinţă am putut arunca o privire spre regele Hussein când a venit să poarte discuţii cu preşedintele Ceauşescu. Am fost frapată de diferenţa dintre el şi suveranul Iranului, şahul Reza Pahlavi. Spre deosebire de asprul monarh iranian, Hussein era un om sociabil, comunicativ şi modest, gata să găsească un cuvânt de încurajare sau sprijin pentru supuşii săi, oricât de umili ar fi fost. îşi făcuse mulţi prieteni americani din timpul studiilor sale militare în SUA. Un om totodată brav, era foarte iubit de armata sa de beduini pe care se bizuia în asigurarea stabilităţii şi securităţii ţării. Se ferea de alaiuri ostentative sau de escorte exagerate şi când călătorea prin ţară îşi conducea maşina sau îşi pilota singur elicopterul. Un bun părinte, îşi trata copiii fără discriminare, deşi ei proveneau din mai multe căsătorii.

Ce pot spune mai mult despre Iordania decât că, în ciuda economiei înfloritoare, rămâneai cu impresia netă că ţara, lipsită de resurse, depindea în mare măsură de resursele din afară. Este adevărat că oamenii, fie că se trăgeau din beduini sau din palestinieni, erau harnici şi de ispravă, însă majoritatea materiilor prime şi alimentelor trebuiau să fie importate.



Kuwait


Nu aceeaşi situaţie era în Kuwait. Abundentele zăcăminte de petrol ale micului şeicat făceau toată diferenţa. O ţară în care la benzinării combustibilul se distribuia gratis; unde se dădea drumul la lumina electrică zi şi noapte fără întrerupere; unde apa de mare era distilată pentru a fi distribuită în vederea consumului zilnic; unde peisajul urban, proiectat pe un cer senin, cu clădirile sale înalte de beton şi sticlă, semăna cu un plan urban futuristic - toate acestea făceau parte din fibra societăţii kuweitiene.

Aici Elena Ceauşescu a luat decizia că nu are ce vedea din punct de vedere turistic şi că, în schimb, va folosi timpul scurt al şederii ei în şeicat pentru a se odihni şi a-şi împrospăta forţele după lungul turneu din Asia.

In tot acest timp, delegaţia purta tratative, iar câţiva membri ai suitei prezidenţiale şi-au propus să cheltuiască diurnele pe care şi le tezaurizaseră. S-a constituit un grup - un general, un colonel şi cu mine - care a plecat cu maşina în centrul oraşului Kuwait, în căutarea unui centru comercial. L-am găsit şi am trecut la cumpărături. Tezaurul generalului se ridica la mai puţin de 10 dolari, insuficienţi pentru a cumpăra o pungă de alune, iar vânzătorul a comentat: „Nu puteţi plăti nici măcar punga asta?”

Rătăcind printre elegantele arcade în care se aflau aliniate magazine încărcate până la refuz cu brăţări, lanţuri, cordoane şi alte piese din aur masiv, am ajuns la concluzia că nu se găsea niciun articol suficient de ieftin pentru a se potrivi cu punga generalului. La sugestia mea, am încercat colţul „zarafilor”, care mi-au adus aminte de copilăria mea din Dobrogea, unde cei ce schimbau bani şi cămătarii, care purtau denumirea de zarafi, ajutau clienţii să târguiască ieftin. Eşecul a fost total. Insă generalul nu s-a lăsat, încercând de la un magazin la altul până când colonelul, impacientat, şi-a întrebat superiorul: „Nu vă supăraţi, tovarăşe general, ne aşteaptă la reşedinţă. Mai aveţi mult de cumpărat pe ziua de azi?” La această ironie fină am izbucnit într-un râs sănătos toţi trei, deşi ne întorceam cu mâinile goale, dar buna dispoziţie învinge toate adversităţile sorţii.

Escalele din capitalele celor trei ţări arabe se încheiaseră şi am părăsit Orientul Mijlociu ducând cu noi câteva amintiri - cutii de lemn şi alte obiecte decorative încrustate cu sidef, care sunt tipic siriene şi iordaniene, dar mai ales impresii de neuitat despre adevărate comori culturale şi religioase, fără de care întreaga civilizaţie ar fi considerabil mai săracă.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu