luni, 27 iunie 2016

Convorbire literară cu Corneliu Leu

Florentin Popescu



Convorbire literară care nu priveşte guvernul



Florentin Popescu:
Ca să încep cu cele din afara literaturii, sau de pe lângă ea, citindu‑vă biografia, cititorii dumneavoastră pot observa cu uşurinţă că aţi practicat vreme îndelungată şi gazetărie, absolvind chiar şi facultatea de profil din Bucureşti. În ce măsură v‑a folosit experienţa ziaristică în scrierile proprii? Aveţi vreo carte al cărei subiect să vă fi fost sugerat (inspirat) de o astfel de experienţă?

Corneliu Leu:
Păi scrieri proprii sunt şi cele de gazetărie. Şi, slavă Domnului, am vreo şase‑şapte asemenea culegeri.




Florentin Popescu - Corneliu Leu



Florentin Popescu:
Sunteţi maliţios dacă nu înţelegeţi că vorbeam despre beletristică: Roman, nuvelă, piesă de teatru... Chiar scenariu de film, poftim; că, doar, versuri n‑aţi scris!

Corneliu Leu:
Am scris, dar nu m‑am considerat niciodată un profesionist al lor.


Florentin Popescu:
„Profesionist”?!... Acceptaţi să folosiţi un termen atât de rece?

Corneliu Leu:
Bine‑nţeles! Mai bine o modestie rece în ce priveşte profesionismul, decât veleităţi şi vanităţi deşarte practicate amatoristic, aşa cum...


Florentin Popescu:
Ştiu, cunosc obsesia dumneavoastră cu cei care scriu ne având ce face. Circulă replica pe care i‑aţi dat‑o unui bătrân fost demnitar care vă aducea prima carte a lui enervându‑vă cu declaraţia: „Am pensie bună încât pot să plătesc şi tipografia ca să mă fac scriitor”...

Corneliu Leu:
Nu, nu asta m‑a enervat.


Florentin Popescu:
Dar ce?

Corneliu Leu:
Urmarea. Când adăugat la asta: „... aşa că m‑am gândit să fac şi eu, ca voi, puţină artă”... „Puţină”, auzi!... Puţină, dar „Ca noi”. Ca şi cum noi pierdusem până atunci timpul în viaţă iar acum, la bătrâneţe, ne făcea şi el favoarea să aibă veleităţi de autor!


Florentin Popescu:
Ştiu, atunci i‑aţi răspuns: „Dacă vrei să faci artă, de ce te bagi tocmai peste a mea şi nu faci balet?!” ..

Corneliu Leu:
Exact. Urla profesionistul din mine. Nu e plăcut să străduieşti o viaţă întreagă spre a‑ţi desăvârşi profesia, spre a deprinde, a cizela şi a inova, sau spre a perfecţiona şi a măiestri actul profesional de creaţie, pentru ca, apoi, să vină unul care ştie de bine de rău să caligrafieze şi să pună punctuaţia, cu pretenţia de a‑ţi fi confrate, coleg, sau, mai ales beneficiar al recunoaşterii publice care, uneori, vine după ce ai străduit o viaţă. Ca să nu mai vorbesc de ăia care râvnesc la pensie, sau ăia care‑ţi pretind să le scrii o prefaţă în care să‑i declari geniali! Vreau să‑ţi spun că, exact dintre ăştia, cu toate că n‑am făcut în viaţa mea recenzii şi n‑am tentat la critica literară, se aleg şi cei care, din ignoranţa amatorismului lor setos de glorie te jignesc spunându‑ţi: „Haide, bre, scrie ceva ŞI despre mine, că n‑oi fi mai prost ca alţii!”...


Florentin Popescu:
Deci, rezistaţi pe linia profesionalismului.

Corneliu Leu:
Şi chiar insist. Duios‑temerare abstracţiuni precum „talentul” sau „geniul” pot prinde formă ceva mai consistentă doar printr‑o largă opinie publică.
Profesionismul, însă, trebuie să existe în conştiinţa lucidă a fiecărui om, nu numai dacă se angajează pe o direcţie creatoare, ci chiar în practica exercitării funcţiilor din viaţa de zi cu zi. Priviţi în ce jale a ajuns ţara fiindcă nu are politicieni profesionişti şi gândiţi‑vă ce s‑ar face cultura, invadată de toţi amatorii care aspiră la poziţii artistice!


Florentin Popescu:
Dar dumneavoastră, care atacaţi diverse genuri, în ce consideraţi că sunteţi profesionist?

Corneliu Leu:
Aveţi dreptate cu practicarea mai multor genuri; dar eu nu am tentat niciodată măcar să cred că pot fi un profesionist al prozei; al prozei în general. M‑am păstrat pe parcela mea considerându‑mă un profesionist al romanului şi am obstinat pe asta căutând mereu noi formule şi perfecţionări. Or, cum romanul înseamnă construcţie, cum structura lui este una arhitectonică ce trebuie să conducă spre o metaforă unică, aici se îmbină elemente de acţiune şi de dramaturgie propriu‑zisă cu elemente de analiză psihologică, de meditaţie eseistică şi de descriere reportericească sau viziune cinematografică, în aşa fel încât, procedând la o îmbinare cât mai coerentă şi cât mai firească, fără forţări, accentuări şi tuşe groase de altă natură, ci în curgerea dăruită a povestirii, să ridici în faţa cititorului un edificiu şi echilibrat şi original, dar şi convingător printr‑o alegorie proprie pe care vine să o reprezinte.


Florentin Popescu:
M‑aţi convins. Dar, ca să revenim la întrebarea de început: Cum rămâne cu gazetăria? Mult public, din lumea asta care nu prea mai citeşte cărţile, vă cunoaşte ca pe un publicist redutabil.

Corneliu Leu:
Poate că sunt! O fac de cel puţin şaizeci de ani, de când am început‑o pentru o leafă şi nu fiindcă n‑aş fi vrut să zbor doar prin literatură, ca o boemă pasăre liberă. O fac şi cu condeiul, am făcut‑o şi cu aparatul de filmat, m‑am raliat cu mult devotament şi celor care o fac astăzi prin modalităţile internetului.


Florentin Popescu:
Internetul? Oare nu tehnicizează şi vulgarizează comunicarea aceea elegantă, prin cuvântul aşternut cu grijă, precum se desăvârşea odinioară stilul epistolar?

Corneliu Leu:
Tehnicizarea monotonă şi vulgarizarea făcând să decadă din exprimare aspectele de stil, nu sunt o problemă de utilaje şi instalaţii, ci una de cultură.

Nenorocirea este că, nu întotdeauna, mâinile care tastează pe internet vin să exprime şi un act de gândire culturală. Nenorocirea contemporană nu constă în tehnicile electronizate prin care ne exprimăm; nenorocirea este că se constituie categorii tot mai mari de oameni care nu citesc, sau citesc în domeniile restrânse ale meseriilor cu care îşi câştigă traiul acesta consumerist.

Nu învaţă lucruri care lărgesc universul cunoaşterii, ci se distrează în regim digital; nu au timp de meditaţie pentru că sunt cu ochii prea mult pe ecrane; nu gândesc cum să spună o vorbă de duh pentru că sunt lipsiţi de idei valorice comparative; devin vulgari din pricina unor subarte obsedate de sex, cascadorie şi relaţii interumane reglabile doar cu pistolul şi, mai ales, nu au ca temei de apreciere a vieţii pe care o duc decât talk‑show‑urile politice în care li se spun fie minciuni fie banalităţi, încât ajung să deteste chiar şi această unică formă impusă de televiziuni ca un rudiment, o porţioară redusă şi falsificată de meditaţie asupra problemelor contemporane. Ei bine, pune‑i dumneata pe aceşti oameni să nu mai scrie cu prescurtări, neologisme vulgarizate obsesiv şi simulări fonetice ca o păsărească în exprimarea diacriticelor sau a combinaţiilor lingvistice americanizate, ci să folosească cea mai frumoasă pedanterie stilistică a genului epistolar de fin de siècle, şi tot nu va ieşi ce‑a fost odată. Nu pentru că litera electronică n‑ar fi compatibilă cu profunzimile de gândire, ci pentru că nu există temeiul cultural spre a produce aşa ceva. Tastarea pe ecran este doar un mijloc, la fel cum a fost pana de gâscă şi călimara de la brăcinarii scribului. Problema este ce conţinut exprimă ea şi, din acest motiv, cu cât ne vom implica mai mult ca act cultural pe internet, prin ecran şi literă sau imagine electronică, cu atât va avea mai mult de câştigat cultura contemporană. Şi vom avea de câştigat chiar noi, ca autori. Vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză deoarece eu, în librării electronice din lume, am vreo patruzeci de titluri din care, de bine de rău, încasez câte ceva. În vreme ce, fără vreo sponsorizare, nu poţi spera nimic de la o ediţie tipărită în România. Dar asta este o altă problemă care, cred eu, cum veţi vedea în ce vreau să vă spun mai încolo, este neglijată în mod voit de guvernare ca şi de organizaţiile noastre profesionale. Sunt ţări cu populaţie mult mai mică şi număr mult mai mic de cititori în limba respectivă, trecute prin aceleaşi experienţe ca ale noastre, unde există grupuri de scriitori care trăiesc din munca lor. Şi nu doar din precare paleative precum bursele şi ajutoarele financiare, care conduc imediat la favoritisme şi chiar manipulări mafiote.


Florentin Popescu:
Sunt cunoscute preocupările dumneavoastră obşteşti în această direcţie ca şi în altele asupra cărora aş vrea să ne aplecăm; doar aţi candidat de curând şi la funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor!

Corneliu Leu:
Am semicandidat. Pentru că am fost lăsat să‑mi fac oarecare campanie în care, tocmai începusem să vorbesc despre asemenea probleme de fond ale existenţei artistice şi culturale în România contemporană, încercând să propun unele soluţii; dar m‑am trezit oprit din avânt, pe un motiv strict formal al neplătirii cotizaţiei, tocmai de cei care, vreme de mai multe legislaturi, nu au putut găsi asemenea soluţii sau nu au fost preocupaţi să le găsească. Fapt care mă face să mă întreb oare de ce şi‑au mai dorit realegerea?!


Florentin Popescu:
Credeţi că este singurul exemplu de acest fel în contemporaneitatea noastră?

Corneliu Leu:
Nicidecum. Tocmai de asta nu ricanez şi nu port nici un fel de ranchiună; ci mă rog la Dumnezeu să ne vină mintea românului cea de pe urmă, să depăşim starea de sistem precar în organizarea socială pe care o are întreaga ţară în momentul de faţă şi, măcar noi, ca obşte artistică ce întruneşte nişte elite, să ne organizăm mai bine ca să ieşim din marasmul cu care suntem blestemaţi astăzi.


Florentin Popescu:
Vorbiţi de noi, scriitorii?

Corneliu Leu:
Din păcate, toată ţara; morbul care atacăîntreaga societate românească este lipsa de solidaritate.
Solidaritate socială, solidaritate naţională, solidaritate creştină, dacă vreţi; ca să nu mai vorbim de solidaritatea politică în problemele fundamentale ale existenţei noastre, cele care obligă la unirea chiar şi a celor mai contrare forţe. Am spus: blestemul e mare; mai mare decât la Uniunea Scriitorilor unde încă mai sunt speranţe!


Florentin Popescu:
Vă referiţi, cumva, la experienţa dumneavoastră de a organiza în această vară nişte mari manifestări cu prilejul primei sărbătoriri legiferate a Zilei Limbii Române?

Corneliu Leu:
Nu aş vrea să mă refer la asta deoarece demersurile făcute de noi, un grup de oameni de cultură şi de iniţiativă civică, au repurtat până la urmă un mare succes: Am reuşi să sărbătorim această zi prin mari manifestări în ţară şi multe altele pe meridianele lumii, oriunde există vorbitori de limbă română. A fost un succes deosebit de încurajator în a persevera pentru anii viitori şi a ridica la un şi mai înalt nivel cultural‑patriotic manifestările pe care le doresc sute de mii de români de bună credinţă din ţară şi străinătate. Adică, exact cei care, în ciuda piedicilor oficiale, ne‑au sprijinit şi ne‑au încurajat şi ne‑au stimulat şi nu ne‑au lăsat până când imnul acestor manifestări nu a răsunat cum trebuie într‑o mare adunare la poalele şi pe Platoul Bucegilor, care s‑a aflat în permanentă legătură prin internet (iată din nou internetul!) cu toate celelalte manifestări care atunci, la 31 august, animau multe dintre localităţile României şi multe dintre enclavele şi comunităţile româneşti din afara graniţelor ţării. Iar faptul că, înconjuraţi de miile de participanţi veniţi la manifestarea centrală sau retransmiţându‑şi programele pe ecranele ei, direct din locurile de rezidenţă sau de baştină, şaizeci de primari, a şaizeci de comune de pe un mal şi altul al Prutului, au semnat documente de înfrăţire, va deveni cu timpul simbolul cel mai emoţionant al frăţiei noastre, în primul rând prin limba pe care o vorbim şi treptat, prin tot felul de acte politice pe plan local sau naţional, precum acest început.


Florentin Popescu:
Şi, atunci, ce vă nemulţumeşte?

Corneliu Leu:
Nesimţirea oficială, sau oficializarea nesimţirii.
Tocmai din pricina aceasta, pregătind acum o aşa numită „Carte Albă” a manifestărilor de astă vară când, pentru prima dată, ca şi confraţii noştri de la Chişinău, am inaugurat şi noi sărbătorirea oficială, la aceeaşi dată ca şi ei, a Zilei Limbii Române, pe lângă descrierea entuziastă a anumitor momente, pe lângă publicarea cu bucurie a unor documente şi a unor studii, pe lângă Antologia de versuri pe care deja am publicat‑o, capitolul care vede şi lucrurile mai sumbre, cele privite critic sau care trebuie să ne pună pe gânduri se cheamă:
„SISTEMUL STATAL ŞI MORALA GUVERNAMENTALĂ LA ROMÂNI, INDIFERENT DE PERSOANE SAU CULOARE POLITICĂ”.


Florentin Popescu:
„Indiferent de persoane, indiferent de culoarea politică”?! Ce vrea să însemne?

Corneliu Leu:
Că, din nefericire, cu sau fără voia cuiva, vicisitudinile istoriei noastre recente au configurat un sistem statal după chipul şi asemănarea lor şi a celor care le‑au provocat, degradând oarecum starea naţiunii; un sistem în care se constată atât LIPSA DE SENTIMENTE LOIALE LA POLITICIANUL FUNCŢIONARIZAT cât şi NESIMŢIREA BIROCRAŢIEI ŞI INCOMPETENŢA OSTILĂ AFIRMĂRII NAŢIONALE; un sistem în care te întrebi dacă această birocraţie se manifestă CA INCAPACITATE, ORI CA O PERFIDIE ÎNGENUNCHIND INIŢIATIVA PRIVATĂ, CEA ASOCIATIVĂ SAU, DIN PĂCATE, ORICUM AR FI EA. Este vorba de jurnalul ţinut la zi al unor aventuri cultural‑patriotice prin care, după opt ani de strădanie pentru legiferarea Zilei Limbii Române, în demersul de a impune de la început valoarea cultural‑patriotică a manifestărilor, din evidenţa demersurilor noastre ca ONG de utilitate publică făcute în această vară rezultă, în ciuda unei mari adeziuni populare ilustrată prin reproducerea a sute şi sute de scrisori, îndemnuri angajamente şi programe venite din partea micilor autorităţi şi instituţii locale, marilor personalităţi ale culturii noastre, foarte multe organizaţii neguvernamentale, parohii, şcoli şi aproape toate publicaţiile culturale ale românilor de pretutindeni, cu toate că am contactat 27 de ministere şi instituţii centrale adresându‑le oficial 51 de memorii, solicitări apeluri, mesaje, am înregistrat până la urmă 7 răspunsuri. Şapte răspunsuri primite, dintre care patru negative iar, celelalte, nu toate onorate.


Florentin Popescu:
În concluzie?

Corneliu Leu:
În concluzie, un rezultat pe deplin convingător pentru confirmarea acelei realităţi sociale româneşti care spune că „deţinerea unei funcţii publice ne dă dreptul să nu facem nimic acolo unde nu ne iese vreun avantaj personal”... Chiar ulterior, când am început să sunăm la telefon şi să devenim mai insistenţi în cererea unui răspuns, acesta a fost cel mult că: „Nu exista Buget, nu exista prevederi pentru anul acesta, deci nu poate fi vorba de a se susţine vreo manifestare”. Cu o singură excepţie: În zilele dinaintea datei sărbătoririi, tot mai multe ştiri, venite din tot mai multe capitale ale lumii unde există institute culturale româneşti, anunţau manifestări organizate de acestea în cinstea evenimentului şi, despre care, nici măcar nu se pomenise pe undeva cu o lună‑două înainte. Asta, însă, doar datorită faptului că întreaga conducere a ICR fusese recent demisă, iar noua conducere, luând act de răspunsul pe care noi îl ceream, a acţionat măcar pentru propriile îndatoriri. În vreme ce alte instituţii de rang mai mare, plus întregi Consilii judeţene, Direcţii judeţene de Cultură‑Patrimoniu, etc. s‑au prevalat cu birocratică nepăsare şi totală lipsă de responsabilitate naţională de faptul că Legea nu avea norme de aplicare. Cu nepăsare, după logica lor lipsită de orice simţ patriotic, sau măcar bun simţ de funcţionar‑bugetar, ei au continuat să se bucure că nimeni, încă, nu formulase vreo normă de aplicare (Legea care promulgă şi acest amendament cerut de noi a apărut de abia acum, la sfârşitul anului). Nu exista, deci vreo indicaţie directă la adresa lor, care să‑i oblige a acţiona. Ca şi cum, a‑ţi cinsti neamul, originile, tradiţia, comunicarea frăţească ‑ în ultimă instanţă ‑ nu e un înscris genetic, nu e o pecete caracterologică a devenirii tale ci, la modul mercenar, trebuie prevăzută, sau neprevăzută în fişa birocratică a postului pe care‑l ocupi, fie tu ministru sau funcţionar de rând. Şi drămuită ca atare, pentru a‑ţi solicita cât mai puţin efort şi a‑ţi aduce cât mai multe beneficii personale. Asta e psihologia înrăită a funcţionarului demagog politic!


Florentin Popescu:
Vă înţeleg. Aţi canalizat discuţia noastră în aşa fel încât să vă spuneţi aici oful. Dar ce faceţi în continuare.

Corneliu Leu:
Deocamdată, îi deplâng pe cei care, anul acesta, s‑au constituit drept piedici ai unei stări de puternică simţire naţională care n‑a putut fi împiedicată să se manifeste. Simţire care, dacă nu şi‑a găsit susţinere oficială, şi‑a găsit susţinerea populară ce‑i garantează un viitor mult mai sigur. O demonstrează toate răspunsurile şi adeziunile primite, care ne‑au dat energia să organizăm până la capăt evenimentul central la care au participat peste o mie de oameni veniţi cu entuziasm din toată ţara şi din enclavele româneşti de peste graniţe. O demonstrează şi acţiunile altor mii şi mii de suflete româneşti susţinându‑ne prin manifestări de la sate până în marile oraşe ale ţării şi în comunităţile de pe meridianele lumii. Precum ale şi mai multora, urmărindu‑ne pe internet şi cerându‑ne să‑i avem în vedere să le trimitem toate documentele sau publicaţiile rezultate. Cele mai mult de patru ore de filmare în paralel peste distanţe imense pe care le depăşeam întrunindu‑ne electronic pe ecranele monitoarelor şi construind împreună spectacolul unei unităţi de trăire, ca şi volumele antologice de versuri, de studii asupra istoriei şi limbii noastre, ca şi publicaţiile electronice care au urmărit evenimentul în timp real, ca şi mesajele primite de pe acum privind dorinţa de participare la manifestările de la anul, parafează această garanţie, care ne‑a ajutat să ne păstrăm entuziasmul.


Florentin Popescu:
Deci, aţi reuşit până la urmă.

Corneliu Leu:
Cu ajutorul lui Dumnezeu!... Da, am ajuns să văd răsărind peste Bucegi soarele zilei de 31 august 2013. Postul de radio „România Actualităţi” dăduse semnalul de la primele ore, continuând cu ştiri şi interviuri. În Bucureşti se anunţau acţiunile complexe de la Muzeul Naţional al Literaturii iar, la sala „Studio”, inaugurarea Festivalului Ecranizărilor din literatura română prin Uniunea Cineaştilor, la Iaşi se organizau manifestările redacţiei „Contact internaţional”, care aveau să se mute şi la Chişinău de unde primiserăm versuri de Valeriu Matei, Traian Vasilcău, Tudor Palladi, Tatiana Dabija, Renata Verejean şi mulţi alţii, la Cernăuţi, unde studenţii şi profesorii lor proiectau „Aleea limbii române”. De asemenea, la Bacău se pregăteau să intre în legătură cu noi scriitorii şi cărturarii întruniţi de clubul „The Stage”, în Baia Mare Centrul de Excelenţă „Porţile Nordului” organiza un mare simpozion în legătură cu portalul „Cititor de proză”din Londra, la Cercul Militar din Timişoara se întruniseră scriitorii bănăţeni împreună cu confraţii lor veniţi special de la asociaţia „Constantin Brâncuşi – Paris”, alţii de pe Valea Timocului şi Banatul Sârbesc, sau revista internaţională „Heliopolis”, la Focşani manifestările asociaţiei culturale şi revistei „Bogdania” iar la Fierbinţi‑Ialomiţa ale revistei „Hermes”,la Ipoteşti în exegeza eminesciană a Luciei Olaru‑Nenati, la liceul din Lupeni, la casa memorială „Cioflec” din Araci‑Sf. Gheorghe, la Radio Târgu Mureş, la Centrul de Educaţie Cinciş‑Cerna, la biblioteca „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, la filiala „Vatra românească” din Botoşani, la despărţământul „Astra” al judeţelor Covasna şi Harghita, la Teliucul Inferior din Hunedoara unde partenerii noştri din Uniunea Ziariştilor Profesionişti dădeau diplome pentru concursuri jurnalistice şi concursuri de recitări în limba română ... Pentru ca, din Los Angeles să primim filmul manifestărilor organizate împreună cu noi de străvechea asociaţie „Viitorul român cultural şi social”, din statul Michigan să ni se ceară să luăm legătura cu Biserica Sfinţii Arhangheli din Troy unde se întruneau membri de la „Graiul românesc” din Windsor‑Ontario cu cei ai asociaţiei „Avram Iancu‑Michigan”, din Melbourne‑Australia cu publicaţia „Românul australian”, ca şi redacţia „Pagini româneşti în Noua Zeelandă” care lansa un număr complet dedicat Zilei Limbii Române, ziarul „Ro‑Mania” din Cipru care organiza o manifestare la Şcoala română, Centrul de Excelenţă din Dublin care, prin al său „Suflet românesc” organizase prima manifestare din calendarul acestei sărbătoriri şi canalul de televiziune din Canada „K2/tvro”. Ca să încheiem cu ampla manifestare organizată la statuia lui Eminescu din Piaţa care poartă numele României la Montreal, unde s‑a adunat elita Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români...


Florentin Popescu:
E de‑a dreptul fastuos! Ce sentimente trăiaţi implicându‑vă în toate acestea?

Corneliu Leu:
Cu vremea ei frumoasă dar ceva mai rece (mai ales pe Platou, la înălţime, ceea ce ne‑a mai impus şi schimbări de ultim moment), emoţionanta zi de 31 august răsuna de marşul care devenea un adevărat imn al manifestării noastre:

Ne cheamă Sfinxul din Carpaţi
Să fim alături fraţi cu fraţi
În miezul ţării noastre sfânt
La ceas de mare legământ!...

Începea manifestarea noastră mult visată, Nicio birocraţie nu o mai putea opri, nici o nepăsare nu‑şi mai afla loc. Grupuri‑grupuri veneau sub drapelele fluturânde cetăţeni şi formaţii din toate colţurile ţării.

Preoţii oficiau tedeumul. Corurile şi fanfarele ţineau isonul discursurilor. Cu eşarfe la fel de tricolore, primarii unor localităţi dinăuntrul şi dinafara ţării se pregăteau să semneze documentele înfrăţirii comunelor lor, ca o prefaţă şi ca un temei la cele ale marii reînfrăţiri prin conştiinţa limbii. Pe ecranele care măreau imaginile captate prin Internet‑Streaming ne înfrăţeam, de asemenea, cu manifestări care celebrau limba română pe multe dintre meridianele lumii.


Florentin Popescu:
Şi eraţi, într‑adevăr fericit!

Corneliu Leu:
Să zicem; că, doar, am făcut din titlu precizarea despre cele spuse aici fără a privi guvernul!...


Aş reveni, în încheiere, la relatarea dintr‑o altă zi fastă pentru aventura noastră: ziua de 25 august când, spre prânz, am primit apelul convorbirii telefonice a cărei relatare merită a fi înscrisă aici, ca un epilog:

ÎN LOC DE EPILOG: TELEFONUL SALVATOR
Ne luaserăm orice gând de sprijin guvernamental şi unica noastră consolare rămăsese înţeleapta concepţie a liberalismului creator din secolul al nouăsprezecelea, pe care Brătienii au adus‑o în ţară şi au pus‑o în practică spre inaugurarea celei mai fecunde perioade din istoria progresului românesc: prin noi înşine!

Ne evaluam modestele forţe de care dispuneam şi recapitulam toate promisiunile de participare pe care le primiserăm din partea persoanelor particulare, a modestelor autorităţi locale, a organizaţiilor neguvernamentale, a redacţiilor celor care cu bani proprii susţin fenomenul cultural, spiritual şi de creaţie românească, a parohilor, bibliotecarilor, directorilor de şcoli, animatorilor artistici din localităţi însemnate sau neînsemnate, dar unite printr‑un curent de opinie publică pozitivă care încă reuşeşte să se opună marasmului politicianisto‑acaparator al unui sistem lipsit şi de Dumnezeu şi de morală şi de cultură şi de sentimente civice, cultivând arbitrariul egoist până la corupţie.

Dar telefonul care suna avea menirea să ne risipească aceste sentimente sumbre pentru că un glas de prestanţă militară declinându‑şi gradul şi funcţia de comunicare cu publicul din cadrul Ministerului Apărării Naţionale ne anunţa:

 ‑ Am un răspuns de trimis la memoriul dumneavoastră; daţi‑mi o adresă unde să vi‑l expediez.

‑ Puteţi să ni‑l daţi pe e‑mail – am exultat nerăbdător.

‑ Nu pot să vi‑l dau pe e‑mail; am nevoie de o adresă la care să‑l trimit recomandat, ca să semnaţi confirmarea de primire.

‑ Bineînţeles – m‑am gudurat eu – vă dau şi o adresă, dar vă rog să înţelegeţi că mai sunt câteva zile şi, dacă aflăm acum răspunsul, avem timp să acţionăm, să facem pregătirile... să...

‑ Eu am nevoie de confirmare – a venit, inflexibil, răspunsul.

‑ O veţi avea, dar vă rog să înţelegeţi că şi eu am nevoie să cunosc cât mai repede răspunsul; suntem în plină organizare!

‑ Bine. Vi‑l citesc. Răspunsul este că, întârziindu‑se din motive obiective cu răspunsul peste data prevăzută de regulament, veţi primi răspunsul peste două săptămâni, aşa cum se prevede în alt capitol de regulament, dacă avem confirmarea că aţi primit în timp util acest răspuns prin care vă anunţăm că vă vom răspunde ulterior...

‑ „Ulterior”?!... Domnule – am rostit eu stupefiat către înaltul grad căruia mă adresam – dar nu există nici un „ulterior”; ziua e fixată prin Lege la 31 august care cade în mai puţin de o săptămână; toate pregătirile se fac pentru atunci!

‑ La noi e fixat prin regulament termenul de două săptămâni, aşa că nu pot altfel. Daţi‑mi vă rog adresa!

‑ V‑o dau, sigur că v‑o dau; v‑o dau cu toată dragostea; v‑o dau imediat... dar, vă rog, vă rog mult, faceţi ce puteţi şi obţineţi răspunsul pentru mâine, sau poimâine; pe urmă, e prea târziu!... Vă rog, faceţi efortul...

‑ Nu pot. Regulamentul...

Atunci n‑am mai răbdat; i‑am spus că fac ceva pe regulamentul lui; că nu‑i dau nici o adresă; că pe mine mă interesează răspunsul propriu zis şi nu răspunsul la care să‑i dau o confirmare că am înţeles să aştept două săptămâni când, până la sărbătoarea noastră fixată prin Lege, mai e una!...

Şi, cred că i‑am mai spus mai multe lucruri fiindcă l‑am intimidat. Sau, poate chiar l‑am alarmat, fiindcă a început şi el să ţipe:

‑ Cum să nu‑mi daţi confirmare, domnule?! Păi eu am procedat regulamentar ca să vă anunţ că, depăşind numărul de zile regulamentare pentru răspuns, în baza confirmării dumneavoastră avem dreptul să amânăm termenul cu încă două săptămâni!

‑ Iar eu n‑am să vă dau confirmarea şi n‑am să vă dau dreptul să amânaţi termenul; e o zi de sărbătoare naţională stabilită prin Lege!

Aşa am strigat eu, chiar mai tare decât el, făcându‑l să devină deodată grav rugător:

‑ Domnule, vă rog să înţelegeţi: tot prin Lege e stabilit că dacă nu anunţăm amânarea cu două săptămâni în termenul prevăzut, noi nu mai primim leafa!... Ce naiba?... Oameni suntem!... Daţi‑mi adresa, vă rog!...

...Cred că restul nu mai contează. Poate, cel mult, curiozitatea cititorului dacă, până la urmă i‑am dat adresa, sau confirmarea de primire.

Cum să nu i le dau când omul ăsta ‑ cu grad destul de mare şi, pesemne, leafă pe măsură de la buget – mi‑a oferit o asemenea conversaţie nu numai caracteristică, dar care poate deveni chiar simbolică pentru starea naţiunii într‑un asemenea sistem statal şi cu o asemenea morală guvernamentală?!























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu