sâmbătă, 25 iunie 2016

ORBITOR (67)

MIRCEA CĂRTĂRESCU







În bluziţa de voal roz sub care se zăreau, ca printr-o însera­re, sutienul şi chiloţii croite parcă din poleială verde smarald, Katarina aştepta, laolaltă cu alte zeci de artişti, în culise, cu bra-ţele-ncărcate de marele ei motan alb, un pui de panteră, de fapt, ce strîngea acum din ochi şi căsca leneş, lăsînd să i se vadă pala­tul vărgat, căptuşit cu roşu. Kotofei Ivanovici avea trei luni şi era deja considerabil mai mare ca o mîţă grasă. În ochii cu pu­pile verticale i se citea un fel de răutate limpede şi naivă, care deocamdată te făcea doar să zîmbeşti. Era alb ca laptele şi-şi cu­noştea bine stăpîna. O urmărea peste tot, la repetiţii, la masă şi-n pat, iar cînd femeia minusculă zăbovea cu orele prin cine ştie ce baracă străină, chinuită de vreun forţos sau vreun acro­bat, aştepta cuminte, trîntit pe jos, în faţa treptelor de la intrare, părînd că se bucură de desenele multicolore de pe rulotă: girafe, Şerpi, tigri, clovni, palmieri.

Katarina îşi amintea Georgia natală ca pe-un ţinut de basm, care-ţi tăia respiraţia: munţi de sticlă albastră, cerul plin de flori umede, vaci cu tălăngi de aur, cătune cu biserici de cristal. Se născuse doar la cîteva verste de satul în care văzuse lumina zilei marele călăuzitor al popoarelor, şi cu unsprezece ani în urmă aproape că-şi dăduse sufletul de-atîtea lacrimi vărsate la moar­tea lui. Despre tovarăşul Stalin, despre dulcele ei tătuc Djiugaşvili, nu se mai vorbea acum aproape deloc, şi asta i se părea Katarinei o nedreptate şi o trădare. Că doar nu măscăriciul chelios cîştigase marele război, el, care se-mpăuna acum cu meritele uriaşului de dinainte. Uitase, pesemne, cum dansa pe masă (aşa se zvonea) la petrecerile tătucului... Katarina avea trei fraţi mai mari, ca brazii, toţi pădurari, toţi cu cicatrice adînci de la-ntîlniri cu urşi sau cu oameni. Şi ea se ivise pe lume mare şi voinică, fusese mai năltuţă decît mai toate fetele pînă pe la şapte ani, după care oasele ei refuzaseră să mai crească. Făcuse sîni tari şi frumoşi şi şolduri rotunde pe trupuşorul zvelt de fetiţă şi, cum de mică fusese luată la gimnastică, trupu-i atinsese o desăvîrşire de statuie caldă şi generoasă. Nu mai era fată de la treisprezece ani. Chiar de prima dată-i plăcuse atît de mult pieptul neted al băieţilor, încît nu-şi pusese niciodată frîu dorinţei de a-l vedea şi mîngîia mereu, de a săruta sfîrcurile mici ca nişte peceţi, de a simţi mirosul moscat al subţiorilor tufoase. Şi asta-n ciuda faptului că primul iubit i-l omorîseră fraţii, după ce o arseseră cu cărbuni ca să-l dea în vileag. Şi voinicii ar fi continuat să-i căsăpească la iubiţi pînă ce sora lor s-ar fi cununat cinstit şi onorabil, cu rochie albă şi lămîiţă, dacă n-ar fi fost chemată la Moscova ca să fie angajată la Circul Mare, căci tovarăşul De-brecenov, fostul clovn cunoscut sub numele de Ciornîi, bătuse maica Rusie în lung şi-n lat ca să găsească opt rusălcuţe de-o vîrstă şi de-o statură, opt pitice înduioşătoare dar şi înveselitoare, cu care să alcătuiască superba trupă. Învăţaseră apoi, mîncînd destule nuiele la fund şi peste pulpe, tot ce ştiau acum, căci erau toate contorsioniste cu spinări de cauciuc, jonglere cu farfurii, cercuri şi măciuci aurite, formidabile gimnaste la sol i şi dansatoare pline de nerv şi de graţie. Cel mai greu învăţaseră însă să se suporte una pe alta, să nu se sfîşie cu ghearele pentru bărbaţi, să nu se toarne la Miliţie, la direcţia Circului şi la secu­ritate, să nu-şi pună subtil piedici în timpul spectacolelor. Le unea însă, pe şapte dintre ele, ura faţă de Aculina, şefa trupei, deşi nici mai frumoasă, nici mai scundă, nici mai talentată decît celelalte. De mult visau cum aveau s-o apuce cu toatele într-o zi şi s-o vîre în cuşca mani gorile Vanea, ca să vadă ce se întîmplă. De-atunci Katarina bătuse întreaga lume, iar gruzinii ei de-acasă erau mereu deranjaţi de poştaşul chior, care le aducea ilus­trate peste ilustrate cu oraşe strălucitoare avînd nume ca din basmele păgîne: Valparaiso, Tananarive, Lulea, Montevideo, Nicosia, Boujumbura, Auckland, Ierusalim, Slobozia, Karachi, Monchengladbach, Kuala Lumpur... "Dar mai frumos decît toate", le scria Katarina pe partea cealaltă, "e tot Moskva noastră ce nu crede în lacrimi..." Căci unde mai găseai metrou ca al ei şi o asemenea mîndreţe de Kremlin şi de universitate Lomonosov? Şi ce biserică-şi mai nălţa turlele răsucite spre cer ca Vasili Blajenîi?

Plictisită, pupîndu-l pe Kotofei Ivanovici în creştet, între urechi, unde ţeasta lui făcea o mică depresiune, mica femeie urmărea perindarea numerelor, intrarea şi ieşirea trupelor din arenă, muzica şi vorbele bombastice ale prezentatorului în frac roşu (impotentul de Cărbuneanu), bancurile răsuflate ale lui Ciacanica (destul de potentul secretar de partid al băştinaşilor), ţipetele ca de extaz amoros ale asistentei iluzionistului Farfarelli de cîte ori acesta mai scotea cîte-un ou din urechea vreunui spec­tator... Toţi erau fardaţi ca nişte măşti, rujaţi pînă şi bărbaţii, rujate pînă şi maimuţele, tuturor le luceau ochu cu pupile lăr­gite (ilegal) cu beladonă. Picioare păroase şi strîmbe-n realitate ajungeau să pară, sub magia reflectoarelor, frumoase ca-n Lacul lebedelor, ţîţele pîn-la buric ale uneia care apuca-n dinţi un ham de piele şi se rotea sub cupolă de ziceai că-şi smulge fălcile erau acum, adunate-n cupele sutienului, apetisante ca nişte pere coapte, fundurile dansatoarelor concurau cu ale ie­pelor din manej. Nu se mai vedeau pe ele şi pe pulpe urmele vinete de degete şi cele roşii de palme încasate în toiul zbîn-ţuielilor de peste noapte. Chiar la sfîrşitul primei părţi a progra­mului, înainte de pauza-n care se instala cuşca fiarelor, era şi numărul lor, aşa că Nadia, Pomona, Kimbale, Sonecika, Leila, Marfenka şi diabolica Aculina, cu părul ei platinat, ca de Baba laga, se strînseseră şi ele-ncet spre cortină, lîngă bazinetul focii care cînta din goarne. Una avea nasul cam mare, alta un neg pe gît, alta era cam deşelată, dar îmbrăcate atît de feeric, numai scli-piciuri şi danteluţe, cu buzele-ngroşate de ruj şi genele încărca­te de fard, alcătuiau împreună un grup de mici zîne, cum se spunea-n Gruzia că poţi vedea noaptea, în vreun luminiş ceţos de pădure, după care rămîneai mut sau şchiop sau nătîng toată viaţa...

"Gata, intraţi!", le spuse asistentul, pe cînd de după cortină se auzea muzica veselă din finalul dresurii de cai. Animalele tre-cură-n goană pe lîngă ele, sforăind şi scuturînd panaşele din creştet, călăreaţa urlă, leoarcă de transpiraţie: "Grigore, ce mă-sa i-ai făcut Melodiei? Ce mă-sa are de şchioapătă?", iar în difu­zoare se auzi vocea prezentatorului anunţînd "numărul de neuitat al jonglerelor liliputane de la Circul Mare din Mosco­va". Pentru nimic în lume nu renunţase la cuvîntul ăsta revoltă­tor pentru fete, căci prea aducea a "putane" şi doar toate bătuse­ră Italia-n lung şi-n lat. Se repeziră deodată în slava orbitoare a arenei, albe ca laptele în zecile de snopi de lumină ce le izbeau din toate părţile. Katarina nu mai vedea nimic, nu mai ştia nimic. Lumina-i ardea pielea, o transfigura, o schimba într-un spirit fericit înotînd în curenţi de vînt paraclet, suflînd dintr-un loc într-altul, învîrtejindu-se şi dizolvîndu-se în şuvoaie şi torente de lumină gazoasă. Ea însăşi izvora lumină în bezna adîncă a stalurilor, în bezna şi mai adîncă de sub cupolă. Arunca şi prindea discurile şi bastoanele strălucitoare, făcea roata, făcea salturi mortale pe pardoseala arenei, suia pe umerii colegelor în piramide fragile, se-mpleteau şi se despleteau braţe, şuviţe de păr, priviri şi picioare, dar ea nu era acolo, nu era Katarina, nu fusese un embrion într-o burtă, nu crescuse în munţii Georgiei, nu cunoscuse bărbat, nu fusese luată la circ şi n-avea să moară peste şase ani de cancer mamar într-un spital din Novgorod. Arena era Ieşirea ei la larg şi eternitate, era salvarea ei persona­lă şi-n momentele-acelea ştia că-i de-ajuns să vezi fie şi pentru o singură clipă lumina ca să fii eliberat pentru totdeauna. Şi ştia că Ieşirea nu era undeva departe, la capătul cine ştie cărui la­birint, ci e peste tot împrejur, că închisoarea n-are pereţi, dar că nu putem evada pentru că stăm cu ochii-n podea, în viaţa pe care-o vieţuim. De trei ori pe săptămînă Katarina vizita îm­părăţia. O mai zărea ca printr-o ferestruică şi cînd ţipa sub un bărbat, uitînd nu doar cine era bărbatul, ci şi cine era ea însăşi. Dar nu se compara cu orgasmul de zece minute-n şir al numă­rului ei din arenă. Mereu trebuiau s-o tîrască-n culise cu forţa. Fetele celelalte o luau pe sus, salvînd aparenţele cu un fel de dans ce camufla zbaterea şi starea de raptus a Katarinei. La Copacabana le scăpase din mîini şi se dezlănţuise într-o suită de salturi inimaginabile pe bordura arenei, de jur împrejur, atît de asudată, încît costumul îi devenise complet transparent. Acum ştiau mai bine cum s-o aducă înapoi, căci nu degeaba Aculina făcuse arte marţiale în baza secretă de la Kuibîşev. Cu mîna răsucită discret la spate, Katarina devenea blîndă ca o mieluşea. Intrară iarăşi, în mijlocul ovaţiilor, în culisele duhnind a fiare sălbatice şi, gîfîind, înghesuindu-se printre îngrijitori şi artişti pestriţ înveşmîntaţi, merseră către cabina lor comună pentru schimbat şi demachiat. Într-o clipă rămaseră toate goale puşcă şi trecură alături, la duşuri.

Kotofei Ivanovici zăcea lăţit pe podea în camera fetelor (în­toarsă pe dos de parcă-ar fi trecut uraganul), nemişcat ca o blă-niţă decorativă, albă ca laptele. Doar perniţele labelor lui erau roz, în afară de una, negricioasă, la lăbuţa din spate. Era aşa de bine în libertate! Două luni stătuse cu maică-sa în cuşcă, pe paie umede, mai întîi pisoi fără ochi bîţîind din cap după sfîrcurile din blana marelui animal, apoi bîzdîganie cu ochii spălăcit albaştri, ce se limpeziseră curînd pînă la adîncul pietrei de jad. Se juca cu coada mamei lui cea bălţată, o trăgea de urechi şi, mîrîind fioros, o muşca de labe pînă cînd o-ncasa, rostogolindu-se pînă-n colţul cuştii, mereu admirat, mereu apucat de ceafă de cineva, scos din cuşcă şi plimbat pe braţe, fără să aibă habar că era o anomalie genetică şi un simpatic pui alb de pan­teră, apoi adus la loc, pe cînd un îngrijitor cu o furcă lungă o ţinea la distanţă pe mama furioasă. La trei luni începuse să mănînce şi cîte-o bucăţică de carne şi-n curînd îşi găsise stăpîna, în braţele căreia rămînea tot mai des. Cînd Katarina-l scotea-n faţa Circului, pe iarbă, şi-i dădea drumul să alerge după fluturi, se aduna o grămadă de lume, copiii făceau coadă să-i mîngîie ceafa şi urechile, lumina cîte-unui blitz îi strimta pupilele ca două tăieturi verticale... Uitase curînd de cuşcă şi de femela cu botul căptuşit cu negru din pîntecul căreia ieşise, şi trăia acum printre oameni, ţinîndu-se după urma de miros ce radia din­tre pulpele micii jonglere, rătăcind prin sălile de repetiţie, sărind pe treptele rulotelor, răsfăţat şi hrănit de toată lumea în aşa mă­sură, că făcuse o burtică umflată, prin blana rară a căreia răz­bătea pielea roză. Răsturnat pe spate, i se puteau vedea, ca două mici alune acoperite cu blană, şi ouşoarele lui de viitor motan uriaş.

Cum zăcea-ntins tot, de căldură, pe podea, deodată tresări, ciuli urechile şi sări-n picioare. Răgete adînci, îndepărtate, se auzeau dinspre arenă. Puiul cel albinos alergă către uşă, o des­chise cu lăbuţa şi se avîntă pe coridoare. În creierul său puternic şi primitiv, de prădător, se găsea o hartă elaborată a spaţiului înconjurător, repere şi semnale, locuri bune şi capcane. Puiul naviga, sigur de sine, cu teodoliţii lui interiori, cu sistemul lui de locaţie, cu memoria muşchilor şi încheieturilor sale, ca un punct luminos care-ar sta pe loc, pe cînd harta s-ar mişca ea în­săşi prin coordonatele mereu schimbătoare. Mintea lui închi­dea bucle cibernetice, se autohrănea şi se autocontrola fără ne­voia unei conştiinţe. La interfaţa dintre minte şi mediu harta devenea vie, concretă, pereţii căpătau textură, unghiurile de per­spectivă se-ngustau şi se lărgeau adecvat, mirosurile şi sunetele ajungeau intense, imperioase, făcînd ca puiul de panteră să poată alege, în fiecare zecime de secundă, secvenţa corectă de mişcări dintr-o serie de bifurcaţii potenţial infinită. Ajunse re­pede pe culoarul ce ducea către arenă, tot mai aglomerat de fiinţe şi obiecte familiare. Puiul vedea, ca toată specia lui, în alb-negru, în schimb percepea cea mai slabă mişcare atît de mirific, de parcă mii de curcubee ar fi ţîşnit din ea. Mişcările, mişcările erau lumea adevărată, la peisaje şi obiecte încremenite puiul era aproape orb. În culise era o foiala de stup în roire, o harababură de feţe de clovn, umeri tatuaţi, fese goale, voaluri şi paiete, spi­nări asudate de ponei. Un tunel de bare metalice ducea de la me­najerie pînă-n arenă, iar în jurul acesteia se-nălţau acum gratii înalte, pe care puiul le putu vedea, strecurîndu-se pe sub corti­nă. De fapt, aruncă doar o privire spre spectacolul fiarelor, lei, tigri şi pantere care urlau şi scuturau din cap, neîndrăznind to­tuşi să se mişte de pe postamentele lor de frica femeii voinice care le stăpînea privindu-le-n ochi şi arătîndu-le că nu se teme.

Era acolo şi mama puiului, ghemuită ca o pisică şi mîrîind la dresoarea care, cu sînii vîrîţi în două conuri enorme de piele, tocmai apucase fălcile celui mai puternic leu şi-ncerca să le descleşteze. Deodată, Kotofei se pomeni înhăţat de ceafă şi adus înapoi în culise. Începu să se zbată, căci mirosul celui care-l ţi­nea acum suspendat nu-i plăcea deloc. Scîncind, îi privi faţa şi se sperie, pentru că era o faţă goală, cu trăsăturile perfect imo­bile, pierdute-ntr-un fel de cafeniu unanim. Omul nu rîdea, nu se-ncrunta, nu-şi rotea ochii, nu-şi arăta dinţii şi limba, nu stîr-nea micile curcubee care pentru puiul cel alb însemnau realita­te şi viaţă. Cel care-l ţinea de ceafă era un lucru, o faţă imperso­nală de insectă, o nefiinţă, un mort. Aşezat pe podea, Kotofei Ivanovici o luă la fugă-napoi, de unde venise şi, ajuns în came­ra de demachiere, îi sări-n braţe stăpînei lui, care-şi usca părul cu un foen de metal lustruit. "Kotofei, unde-ai fost, jăvruţă?", îl întrebă ea şi rămaseră amîndoi îmbrăţişaţi, încremeniţi, privindu-se-n ochi, pe cînd uscătorul de păr atîrna pe firul lui, încă mergînd, pînă la podea. Pentru un ochi de panteră, cei doi s-ar fi topit în fundal ca şi cînd n-ar fi fost niciodată. O cenuşă fina s-ar fi aşternut, pînă la o vreme, peste amîndoi.

Bărbatul care-l scosese pe Kotofei din arenă se numea Vâna-prashta Sannyâsa şi era complet gol, în afară de o minimă acoperitoare a sexului. Musculos ca un culturist, uns ca şi ei pe tot trupul cu un ulei strălucitor, avea pielea de culoarea şi miro­sul scorţişoarei, faţa neclintit zîmbitoare între cercei spiralaţi de alamă şi părul prins într-un mic coc în creştet. Îşi aştepta intrarea-n arenă cu braţele-ncrucişate, complet indiferent la fo­iala dimprejur. Nu-şi schimbă nici poziţia, nici expresia cînd prin tunelul fiarelor ieşiră, umiliţi, leii, nici cînd pe sub aceleaşi furci caudine fură mînaţi, ca nişte oi ciocolatii, puricii. Privea printr-o cută a cortinei, fără să vadă cu adevărat, spectacolul «senzaţional" al faimoasei dresuri, purici care săreau de pe-un butoi pe altul, care se strecurau, extraplaţi, prin fante incredi­bil de subţiri, care depuneau la comandă sute de ouă cît cor­coduşele, aruncate apoi, printre gratii, spectatorilor. Dresorul era-mbrăcat complet în purpuriu, strîns bine-n corset, iar în jurul mustăţilor daliniene, care-l făceau să semene cu un rac fiert uriaş, înfăşurase sîrmă de aur. Spectaculos era momentul cînd, încălecat pe unul dintre animalele sticloase, cu ciocuri retezate oblic ca acele de seringă, celebrul Eduard scotea un strigăt scurt, iar puricele-şi destindea brusc picioarele, înălţîndu-se fulgerător pînă sus, în cupolă, printre trapeze, funii şi reflectoare. Cînd cădeau înapoi pe nisip, dresorul întindea braţele-n cruce şi doi dintre purici îşi înfigeau delicat ciocurile în venele lui albăstrui. Sorbeau aşa minute lungi, pînă cînd, golit complet de sînge, corpul dresorului devenea mai uşor decît aerul şi se-nălţa încet, ca un balon moale, răsucindu-se şi fluturînd în slabul curent din sală. După un timp era capturat de îngrijitori cu o mare pla­să de fluturi şi readus pe pămînt, unde cei doi purici erau forţaţi, prin manevre greu de urmărit cu privirea, să-i reintroducă-n artere sîngele absorbit, aşa încît curînd dresorul, îmbujorat de efort, putea să se-ncline adînc şi să-şi termine numărul într-o sarabandă de muzică triumfătoare. Urmară urşii pe biciclete, cămilele, pudelii şi foca, după care cuşca fu demontată în grabă. Deşi diametrul pupilelor lui Vânaprashta Sannyâsa rămăse­se riguros neschimbat de-a lungul întregului spectacol, deşi zîmbetul indian de pe buze (ce nu poate fi descris nici măcar ca zîmbet, căci zîmbetul e un răspuns înnăscut la o solicitare socială, pe cînd zîmbetul indian e aidoma aparentului zîmbet al unei pisici sau asemeni unei crăpături într-o stîncă avînd în-tîmplător desenul unui zîmbet) rămăsese la fel de identic sieşi, de imanent, de necircumscris vreunui obiect, nici lui însuşi mă­car, cu toate acestea nici o umbră de dispreţ nu s-ar fi putut ve­dea pe faţa lui. Căci pentru Sannyâsa, deşi circul, lumea lui de mai bine de treizeci de ani, era lipsit de fundament şi de durată, el nu era mai puţin onorabil ca viaţa, moartea, lumea şi zeii, la fel de lipsite de fundament şi de durată. Măscăriciul care primea şuturi şi palme peste ceafă era la fel de grav şi de demn, oficiindu-şi dharma, ca preotul ce aducea dovlecei, flori şi unt în faţa imaginilor sfinte. În ursul de pe monociclu îl puteai vedea, întruchipat, pe Shiva, iar în Shiva se întruchipa vidul. Iar vidul însuşi era reprezentarea, în ţeasta noastră îngustă, a adevăratu­lui vid, el însuşi reprezentarea adevăratului adevărat vid, ce era doar o imagine a adevăratului adevărat adevărat vid şi tot astfel, pînă ce vidul iniţial părea greu ca plumbul şi atît de dens, în­cît tot ce susţinea, zei, oameni, nori, cărţi, copaci şi fecale, se-nghesuiau irespirabil unele-n altele, alcătuind mocirla de briliante, balega de perle şi de safire, voma de lotuşi, borhotul de raze al lumii acesteia.

Într-o seară, odihnindu-se sub un smochin, lingîndu-şi încă degetele după ce prînzise, Vânaprashta cunoscuse iluminarea. Devenise deodată conştient de prezenţa deasupra sa a cerului nesfîrşit şi-nţelesese felul de neînţeles în care cerul se reflectă în sine însuşi. Cerul gol, fără urmă de nori, fără culoare la fel cum e fără gust şi miros, căpătă, oglindindu-se-n sine, conşti­inţă. El îl văzu pe adolescentul ascetic de sub smochin, sau mai bine zis îl gîndi, îl construi pe loc, îi împrumută fiinţă din fiinţa lui, şi Vânaprashta se trezi. De pe ochii săi mari şi cafenii se ridică încă o pleoapă, nimic altceva decît ochii înşişi, şi el des­chise, încet şi măreţ, adevăratul nostru ochi, care e creierul. Şi, dacă pîn-atunci ochii îl împiedicaseră să vadă, acum văzul pur, ca un obiect, i se înfăţişa contemplării. Căci lumea nu era vă­zută, ci era văz, văz care nu vede nimic, căci împletitura de cauze şi efecte a lumii nu era în afară, ci alcătuia structura ana­tomică a însăşi minţii, adevăratul ochi al celui trezit. Tînărul de cincisprezece ani, care pînă-atunci îşi recitase, legănîndu-se, mantrele timp de optsprezece ore pe zi în sătucul lui din Punjab, înţelese că mantrele nu erau nimic şi că însăşi Calea către care rîvnea era anâta, fără fiinţă, şi anika, fără durată.

va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu