miercuri, 22 iunie 2016

Omerta (15)


Mario Puzo







Astorre obişnuia să călărească întotdeauna pe înserat. Il relaxa şi îi făcea poftă de mîhcare pentru cină. Daca făcea curte unei femei, îi cerea să îl însoţească. Daca femeia nu ştia să călărească, o învăţa. Dacă nu-i plăceau caii, nu mai încerca să o convingă. 

Construise o pistă specială pentru călărie pe moşia lui, care trecea prin pădure. Ii plăceau ciripitul păsărilor, agitaţia animalelor mici, apariţia ocazionala a cîte unei căprioare. Dar cel mai mult îi plăcea să se îmbrace pentru călărie. Jacheta de un roşu viu, cizmele maro de călărie, biciul pe care nu-l folosea niciodată, şapca de vînătoare din antilopa neagra. Zîmbi imaginii din oglindă, închipuindu-şi că era un lord englez pe moşia lui. 

Coborî la grajdurile în care se aflau şase cai şi fu încîntat să vadă că îngrijitorul, Aldo Monza, îi înşeuase deja unul dintre armăsari. Urcă şi porni încet pe poteca ce ducea spre pădure. Struni calul cînd străbătu un desiş zdrenţuit de frunze roşii şi aurii, care forma o perdea dantelată în calea razelor soarelui, prin care nu pătrundeau decît fîşii subţiri şi aurii ce luminau cărarea. Copitele calului loveau ritmic pâmîntul ridicînd în aer mirosul de frunze în descompunere. Văzu mormanul de bălegar cu miros reavăn şi dădu pinteni calului ca să treacă de el, apoi o luă pe o bifurcaţie a potecii, care îl ducea pe o ruta diferită înapoi spre casa. Lumina aurie dispăru. 

Trase de frîul calului. în acel moment, doi bărbaţi apărură în faţa lui. Erau îmbrăcaţi cu haine lejere de muncitori la fermă. Dar feţele le erau acoperite de măşti şi metalul argintiu sclipea în mîinile lor. Astorre dădu pinteni calului şi îşi lăsă capul în jos, pe lîngă gîtul animalului. 

Pădurea se umplu de lumină şi de zgomotul exploziei gloanţelor. 

Oamenii erau foarte aproape şi Astorre simţi cum gloanţele îl nimeresc într-o parte şi în spate. Calul intră în panica şi începu să galopeze sălbatic, în timp ce Astorre încerca disperat să se ţină în şa. Galopul continuă pe poteca ce ducea spre casă. Apoi apărură alţi doi bărbaţi. Nu erau nici mascaţi, nici îaarmaţi. Astorre îşi pierdu cunoştinţa şi alunecă de pe cal în braţele lor. 

După o oră, Kurt Cilke primi un raport de la echipa de supraveghere care îl salvase pe Astorre Viola. Ceea ce îl surprinse cu adevărat era faptul că, pe sub îmbrăcămintea lui extravagantă, Astorre purta o vestă antiglonţ care îi acoperea tot bustul pe toată lungimea jachetei de călărie. Şi nu era o vestă obişnuită din Kevlar, ci una specială, confecţionată manual. De ce naiba purta vestă antiglonţ un tip ca Astorre Viola? Un importator de macaroane, un cîntâreţ de club, un călăreţ de ocazie. Sigur, împuşcăturile îl doborîseră, dar gloanţele nu pătrunseseră adînc. Astorre ieşise deja din spital. 

Cilke începu să scrie o notă prin care cerea investigarea vieţii lui Astorre, îhcepînd din copilărie. Poate că el era cheia întregii afaceri. De un lucru era sigur: ştia cine încercase să-l ucidă pe Astorre Viola. 

Astorre se întîlni cu verii lui acasă la Valerius. Le povesti despre atac şi despre cum fusese împuşcat. 
— V-am cerut ajutorul, spuse el. M-aţi refuzat şi v-am înţeles. Dar acum cred că ar trebui să vă mai gîndiţi. Există o ameninţare pentru toţi. Cred că se poate rezolva prin vînzarea băncilor. Ar fi o situaţie avantajoasa pentru toate părţile. Toţi capătă ce vor. Dar putem alege şi o altă variantă, în care cîştigâ numai una dintre părţi. Pâstrăm băncile, intrăm în luptă şi ne distrugem duşmanii, oricare ar fi. Există şi o a treia posi-
bilitate, în care nu cîştigâ nimeni, dar trebuie să ne ferim să intrăm în această situaţie, în care ne luptăm cu duşmanii noştri şi învingem, dar cădem în mîinile autorităţilor. 
— Alegerea e simplă, spuse Valerius. Vinde băncile. Cîştigâ ambele părţi. 
Marcantonio interveni: 
— Nu sîntem sicilieni; doar nu vrem să aruncăm totul pe apa sîmbetei doar de dragul răzbunării. 
— Dacă vindem băncile ne distrugem viitorul, spuse calmă Nicole. 
Marc, poate că într-o zi o să vrei să ai propria ta reţea. Val, prin donaţii politice importante ai putea ajunge ambasador sau secretar de stat la Apărare. Astorre, tu ai putea ajunge să cîhţi cu Rolling Stones. Mă rog, asta-i mai puţin probabil, spuse ea, zîmbindu-i şi schimbînd tonul. Hai să lăsăm glumele. Pentru noi nu înseamnă nimic uciderea tatălui nostru? Ce să facem, sâ-i recompensăm pentru crimă? Eu cred că trebuie sâ-l ajutăm pe Astorre cît ne stă în putinţă. 
— îţi dai seama ce spui? întrebă Valerius. 
— Da, zise Nicole liniştita. 
Astorre le spuse cu blîndeţe: 
— Tatăl vostru m-a învăţat că dacă îi laşi pe alţii să hotărască pentru tine, viaţa ta nu mai are nici o valoare. Val, nu asta e semnificaţia războiului? 
— Războiul înseamnă o decizie în urma căreia nu cîştigâ nimeni, spuse Nicole aspru. 

Valerius nu-şi putea ascunde iritarea. 
— Orice ar spune liberalii, războiul este o situaţie în care cineva are de cîştigat. Progresul este garantat pentru învingători. Pierderea unui război este o oroare inimaginabilă. 
— Tatăl tau a avut un trecut, spuse Astorre. Şi acum, trebuie sâ plătim cu toţii pentru acest trecut. Prin urmare, va cer din nou ajutorul. Nu uitaţi ca mă aflu sub juramîntul făcut tatălui vostru şi sarcina mea este sâ asigur protecţia familiei, deci sâ păstrez băncile. 
Valerius spuse: 
— O sa-ţi pot da unele informaţii peste o luna. 
Astorre întrebă: 
— Marc? 
Marcantonio răspunse: 
— Ma apuc să lucrez la programul ăsta chiar acum. Te anunţ cam peste două-trei luni. 
Astorre îşi întoarse privirea câtre Nicole. 
— Nicole, ai terminat analiza dosarului întocmit de F.B.I. tatălui tău? 
— încă nu, zise ea, pârînd supărata. N-ar trebui sâ-i cerem ajutorul lui Cilke? 
Astorre zîmbi. 
— Cilke este unul dintre suspecţi, spuse el. Cînd voi avea toate informaţiile putem decide ce-i de făcut. 

Dupâ o luna, Valerius afla unele informaţii — neaşteptate şi de râu augur. Prin contactele lui din CI.A., descoperi adevărul despre Inzio Tufippa. Avea legaturi în Sicilia, Turcia, India, Pakistan, Columbia şi în alte ţări din America Latina. Avea chiar şi o relaţie cu familia Corleonesi din Sicilia, cu care trata de pe poziţii de superioritate. 

Dupâ informaţiile lui Valerius, Tulippa era cel care finanţa anumite laboratoare de cercetări nucleare din America de Sud. El încerca din răsputeri să pună bazele unui fond imens în America pentru cumpârarea de echipamente şi materiale. In visurile lui de grandoare, voia să deţină o armă cumplită de apărare împotriva autorităţilor dacă situaţia se înrăutăţea. Rezulta deci că Timmona Portella era un pion important pentru Tulippa. Aceasta era o veste bună pentru Astorre. Avea un nou jucător, un nou front pe care să lupte. 
— E posibil ca Tulippa sâ-şi realizeze planurile? întrebă Astorre. 
— Aşa crede, spuse Valerius. Şi are protecţia autorităţilor guvernamentale pentru locurile în care şi-a amplasat laboratoarele. 
— Mulţumesc, Val, spuse Astorre, bâtîndu-şi afectuos vărul pe umăr.
— Bine, bine, spuse Valerius. Dar să ştii că asta-i tot ce pot face pentru tine. 
Marcantonio avu nevoie de şase sâptămîni ca să întocmească un portret complet al lui Kurt Cilke. Ii înmînă lui Astorre un dosar imens plin cu informaţii. Astorre îl ţinu douăzeci şi patru de ore, apoi i-l dădu înapoi. 

Nicole însă îl îngrijora. Ii împrumutase o copie a dosarului lui Don Aprile întocmit de F.B.I., dar o întreagă perioadă din viaţa acestuia era total trecută sub tăcere. Cînd o întrebă ce ştia despre asta, ea îi răspunse: 
— Aşa l-am primit. 
Astorre studie documentul cu mare atenţie. Partea despre care nu scria nimic era perioada cînd el avea doar doi ani. 
— Nu-i nimic, îi zise el lui Nicole. E o perioada prea îndepărtata ca să aibă vreo importanţa. 
Acum Astorre nu mai putea amîna. Avea suficiente informaţii ca să-şi declanşeze războiul. 

Nicole fusese fermecata de Marriano Rubio şi curtea pe care i-o făcea acesta. Nu-şi revenise niciodată din şocul provocat de trădarea lui Astorre din perioada adolescenţei, cînd acesta renunţase la ea ca sâ-l asculte pe tatăl ei. Deşi avusese unele relaţii prudente cu oameni puternici, rămăsese la părerea că bărbaţii conspirau întotdeauna împotriva femeilor. 

Dar Rubio părea o excepţie. Nu se supăra niciodată cînd programul ei le împiedica întîlnirile. înţelegea ca pentru ea pe primul loc se află cariera. Şi niciodată nu se legăna în acea ridicolă şi jignitoare iluzie pe care o aveau mulţi bărbaţi, cum că manifestarea geloziei ar fi dovada unei iubiri adevărate. 

Contau şi darurile lui generoase. Era important şi faptul că îl considera o companie interesanta şi îi plăcea să-l asculte vorbind despre literatura şi teatru. Dar cea mai mare virtute a lui era faptul că era un amant entuziast, un expert în pat şi, în plus, nici nu-i ocupa prea mult timp. 

Intr-o seară, Rubio o invita pe Nicole la cină la Le Cirque, împreuna cu cîţiva dintre prietenii lui: un romancier sud-american cunoscut în toată lumea care o fermeca pe Nicole cu inteligenţa lui vicleana şi povestirile extravagante cu fantome, un renumit cîntăreţ de operă, care la fiecare fel de mîncare fredona o arie şi mînca de parcă ar fi fost ultima masă înainte de a fi executat, şi un ziarist conservator, recunoscut drept 
oracol al lumii afacerilor în The New Yoik Times, care îşi făcea un titlu de glorie din faptul că era detestat de liberali şi conservatori deopotrivă. 

După masă, Rubio o duse pe Nicole în luxosul lui apartament de la consulatul peruvian. Acolo făcu dragoste cu ea cu o pasiune fizică întărită de şoapte fierbinţi. După aceea o ridica în braţe goală şi dansă cu ea, recitîndu-i poezii în spaniola. Nicole se simţi minunat. După ce rămaseră tăcuţi, el turna şampanie pentru amîndoi şi îi mărturisi: 
— Te iubesc. 
Toate trăsăturile lui frumoase radiau sinceritate. Ce neobrăzaţi erau bărbaţii! Nicole simţi o satisfacţie secretă pentru faptul că îl trădase. Tatăl ei ar fi fost mîndru de ea. Procedase într-un stil cu adevărat Mafioso. 

In calitate de şef al filialei newyorkeze a F.B.I.-ului, Kurt Cilke avea de rezolvat cazuri mult mai importante decît uciderea lui Don Raymonde Aprile. Unul dintre acestea era investigarea de amploare a şase corporaţii-gigant care conspirau sa transporte în China comunistă ansambluri de maşini interzise, inclusiv tehnologie informatică. Un altul era conspiraţia celor mai mari companii de prelucrare a tutunului, care minţeau sistematic în faţa Comisiei de Cercetări a Congresului. Un 
al treilea era emigrarea unor oameni de ştiinţă de nivel mediu în ţări din America de Sud ca Brazilia, Peru şi Columbia. Directorul voia sa fie informat în aceste cazuri. 

In timp ce se aflau în avion, în drum spre Washington, Boxton spuse: 
— I-am prins pe tipii cu tutunul, am pus mîna şi pe transporturile spre China - avem documente şi informatori care vor să-şi salveze pielea. Singurul lucru pe care nu l-am rezolvat e povestea cu oamenii de ştiinţă. Dar cred că după toate astea ajungi director-adjunct. Nu-ţi pot nega performanţele. 
— Depinde de director, spuse Cilke. 
Ştia de ce plecau cercetătorii în America de Sud, dar nu-l corectă pe Boxton. 

In clădirea Hoover, Boxton nu fu primit la şedinţă. Se împlineau unsprezece luni de la asasinarea lui Don Aprile şi Cilke avea pregătite toate notiţele. Cazul Aprile era închis, dar avea veşti mai semnificative cu privire la cazuri mai importante. Iar de data aceasta avea o şansă reală să i se ofere una dintre funcţiile cheie, cea de director-adjunct al Biroului. îşi rezolvase treburile cu succes şi la timp. 

Directorul era un bărbat înalt şi elegant, ai cărui strămoşi veniseră în America la bordul lui Mayflower. Avea o avere fabuloasă, transmisă din generaţie în generaţie, şi intrase în politica pentru că simţise că avea datoria să o facă. 

Incă de la numirea sa în funcţie stabilise o serie de reguli stricte. „Fără mişmaşuri", spusese el pe un ton de glumă cu accentul său nazal tipic yankeu. „Vreau totul ca la carte. 

Fără interpretări ale Cartei Drepturilor Omului. Un agent F.B.I. trebuie să fie mereu politicos, mereu cinstit. Trebuie să aibă o viaţă particulară corectă." Orice sămîhţâ de scandal — o soţie bătută, o beţie, o relaţie prea apropiată cu un oficial din poliţia locală, o bufonerie cît de neînsemnată — ajungea ca să zbori cu coada între picioare, chiar dacă aveai un unchi senator. Acestea erau regulile de zece ani încoace. De asemenea, dacă se scria prea mult despre tine în presă, chiar şi de bine, puteai să-ţi faci bagajele pentru o slujbă în Alaska la supravegherea igluurilor. 

Directorul îl invită pe Cilke să ia loc pe un scaun extrem de incomod, aflat la celălalt capăt al biroului său masiv de stejar. 
— Agent Cilke, începu el, te-am convocat din mai multe motive. 
Unu: am introdus în dosarul tău personal o menţiune specială referitoare la victoria ta împotriva mafiei din New York. Datorită dumitale, le-am frînt gîtul. Te felicit. Se aplecă sâ-i strîngâ mîna lui Cilke. 
— Nu facem publice aceste rezultate acum, pentru că Biroul îşi asumă realizările individuale. în plus, te-ar putea pune în pericol. — Numai din partea vreunui nebun, spuse Cilke. Organizaţiile criminale au înţeles că nu pot face râu unui agent. 
— Vrei să spui că Biroul are vendete personale? spuse directorul. — A, nu, spuse Cilke. Numai că ar trebui să fim mai atenţi. 

Directorul ignoră această remarca. Existau nişte limite. întotdeauna virtutea trebuia „să meargă pe sîrmâ". 
— Am hotârît să nu te numesc adjunctul meu aici, la Washington. Nu acum. Şi asta din următoarele motive: eşti extrem de priceput în situaţiile concrete şi încă mai avem de lucru pe teren. Mafia este, dacă mă pot exprima astfel, încă operativă. Doi: oficial, ai un informator al cărui nume refuzi sâ-l divulgi chiar şi personalului superior de 
supraveghere al Biroului. Neoficial, ne-ai spus. Este strict secret. Deci, eşti în regula neoficial. Trei: relaţia dumitale cu un anumit şef al detectivilor din New York este prea personală. 
Directorul şi Cilke aveau şi alte puncte de discutat la această întîlnire. 
— Cum mai merge operaţiunea Omerta? întrebă directorul. Trebuie să avem mare grijă să existe acoperire legală în toate operaţiunile. 
— Bineînţeles, spuse Cilke cu o expresie serioasă. 
Directorul ştia foarte bine că trebuia să închidă ochii în multe privinţe. 
— Am avut cîteva piedici. Raymonde Aprile a refuzat sa coopereze cu noi. Dar acum aceasta piedică nu mai exista. 
— Asasinarea domnului Aprile a picat foarte bine, spuse sardonic directorul. Nu te voi insulta întrebîndu-te dacă ai ştiut dinainte. Poate prietenul tău, Portella? 
— Nu ştim, spuse Cilke. Italienii nu apelează niciodată la autorităţi. Nu trebuie decît sa aşteptăm să apară cadavrele. L-am abordat pe Astorre Viola, aşa cum am discutat. A semnat declaraţia de confidenţialitate, dar a refuzat să coopereze. Nu vrea să facă afaceri cu Portella şi nu vrea să vîndă băncile. 
— Atunci ce facem? întrebă directorul. Ştii ce important e totul. Dacă reuşim sâ-l punem sub acuzare pe bancher conform legii RICO, putem să punem mîna pe bănci pentru guvern. Şi cele zece miliarde ar fi folosite în lupta împotriva crimei organizate.


va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu