Silviu Brucan
Segregaţia politică
M-a izbit totdeauna, în acei ani, contrastul dintre activismul politic, ce mergea mână în mână cu colectivismul promovat în fabrici şi pe ogoare, şi viaţa socială segregată a Nomenclaturii, a liderilor comunişti. Tipică în această privinţă era tendinţa tuturor ştabilor de a ridica nişte garduri înalte, de totală izolare, în jurul vilelor personale. Până şi la Predeal, pe Cioplea, vilele lor au fost împrejmuite cu garduri de lemn urâte, vopsite în verde, care contrastau cu minunata privelişte a munţilor şi văilor, cu frumuseţea acestei staţiuni montane. Cartierul Primăverii, în care s-au mutat majoritatea membrilor CC, fusese, de fapt, proiectat şi construit de arhitectul Doicescu ca un „cartier de locuinţe ieftine". Existau însă pe unele dintre străzi, în special pe Bulevardul Primăverii, câteva case mai boiereşti, cu grădini mari în spate, unde s-au mutat membrii Biroului Politic. Toate, fără excepţie, au fost înconjurate cu ziduri sau garduri înalte, fiind păzite de miliţieni la poartă. Pe strada pe care locuiesc, toate casele tip construite de Doicescu au nişte garduri mici, de sârmă, prin care se văd straturile de gazon şi florile din faţa casei, conferind locuinţelor un aspect plăcut, intim şi vesel. Singura casă ce strica acest decor natural, fiind străjuită de un gard înalt de fier, de culoare cenuşie, era aceea a temutului ministru de interne, Postelnicu.
I-am avut ca vecini, peste zece ani, pe Sălăjan, pe Bodnăraş, Chişinevschi şi Ceauşescu. Ne salutam, schimbam câteva vorbe, dar niciodată nu ne-am vizitat. Chiar şi viaţa socială se desfăşura conform ierarhiei de partid. Iar eu împreună cu soţia făceam parte din eşalonul al doilea, în timp ce ei erau totdeauna în prezidiu, şi oamenii de rând le purtau portretele la demonstraţii. Ei aveau dreptul să ridice garduri în jurul casei, noi nu aveam. Prin anii ’60, au început să-şi construiască palate cu zeci de camere şi grădini întinse, chiar şi cu bazin de înot. Drăghici şi-a construit un palat atât de luxos şi de maiestuos pe malul lacului Herăstrău, încât mai târziu a devenit Palatul Primăverii, în care erau găzduiţi şefii de stat. Marmura şi instalaţiile tehnice ale palatului fuseseră importate din Italia, dar Drăghici n-a mai apucat să se mute în el. Căzuse în dizgraţie. Pofta vine mâncând. Lui Ceauşescu nu i-a mai ajuns un palat. A ocupat un întreg cvartal, cu un parc imens, împrejmuit de ziduri, după ce înghiţise vreo zece vile, dintre care una o folosea pentru securişti, iar alta pentru slugi. Pe toate cele patru străzi dimprejur circulaţia a fost închisă. Trăia în... comunism.
Fiecare dintre membrii conducerii avea câte o vilă la munte şi una la mare, care stăteau goale tot restul anului, iar după ce Ceauşescu şi-a construit palatul de la Snagov, ca refugiu apropiat de Capitală, şi-au construit şi ei câte o vilă la Snagov. In timp ce o familie de muncitori cu doi copii avea dreptul la 40 de metri pătraţi spaţiu locativ, ei dispuneau de spaţiu de la 500 de metri pătraţi în sus.
Imi aduc aminte de un roman al lui Ignazio Silouc, Pâinea şi vinul, în care acesta descria structura societăţii italiene din Sud: mai întâi veneau latifundiarii nobili, apoi nimic, apoi nimic, după care veneau cafonii. Cam aşa arăta şi societatea românească a acelor ani. Decalajul social era strigător la cer, şi tocmai de aceea ştabii se înconjurau cu garduri înalte, ca oamenii să nu-1 vadă.
Huzureau şi se îmbuibau, dar în realitate nu se pricepeau să trăiască bine. Propulsaţi peste noapte dintr-un mediu sordid în palate, nu erau educaţi pentru ele. Viaţa socială în noul mediu cerea o cultură, tradiţii şi obiceiuri care le lipseau. Mă aflam cu Gheorghiu-Dej la Olăneşti, trimis de doctori pentru o cură de ape minerale. Lucram împreună cu Gaston Marin la raportul privind planul de electrificare a ţării. Intr-o duminică, veniseră de la Bucureşti, în vizită, Ana Pauker, Vasile Luca şi Chişinevschi. Au discutat ei ce-au discutat politică, iar apoi n-au mai ştiut ce să facă. S-au aşezat în jurul unei mese şi au trecut la cel mai simplu joc de cărţi - tabinet, jocul pensionarilor. Era o privelişte jalnică: cogeamite conducători ai unei ţări jucând tabinet. Mai târziu, au devenit mai sofisticaţi: jucau pocher.
Când a apărut cartea lui Milovan Djilas Noua clasă, s-a iscat o discuţie savantă dacă Nomenclatura comunistă este sau nu o clasă. Cunoscutul disident iugoslav susţinea că noua clasă este formată din cei care au privilegii speciale şi avantaje economice datorate monopolului administrativ pe care-1 deţin, ceea ce mi s-a părut a fi o teză corectă. Mai controversată era fraza următoare: „Noua clasă sau organul său executiv, oligarhia de partid, acţionează ca proprietar şi este, în acelaşi timp, proprietarul" Intr-adevar, principalul neajuns al definiţiei lui Djilas consta în lipsa determinanţilor economici ai clasei, consideraţi de Marx ca esenţiali, şi chiar de unii sociologi nemarxişti, ca element important al definiţiei. Intr-adevăr, existau suficiente dovezi că, în societatea sovietică, artiştii, muzicienii şi cineaştii câştigau mai mult decât cei din conducerea de stat; birocraţii nu aveau proprietatea lor privată şi nici posibilitatea de a trece asupra descendenţilor venitul sau privilegiile. In sfârşit, birocraţii din conducerea partidului sau statului puteau fi concediaţi, retrogradaţi sau înlăturaţi din funcţie, aşa cum s-a întâmplat şi la noi. Deci nu constituiau o clasă de sine stătătoare.
Şi totuşi, toţi cei care deţineau poziţii de conducere în sistemul de stat socialist (guvern, administraţie, comandanţi militari, de miliţie sau de securitate) erau recrutaţi de regulă din aparatul de partid. Acest aparat constituia un grup social observabil, identificabil şi, ca atare, distinct de restul societăţii. Membrii săi participau regulat la adunări de partid şi la cursuri de îndoctrinare ideologică, fiind, în acest fel, modelaţi şi formaţi într-un anumit spirit şi cu o anumită comportare în societate. Coeziunea acestui grup social izvora din statutul membrilor săi şi din relaţiile speciale dintre aceştia, din poziţia lor în structura puterii, din salariile mari şi, în special, din accesul lor la o gamă largă de beneficii şi privilegii, toate la un loc situând această elită socială într-o categorie superioară, aflată deasupra societăţii.
Stilul activistului de partid
Unul dintre lăudătorii lui Ceauşescu îşi bătea joc de stilul lui Gheorghiu-Dej şi de climatul pe care acesta îl genera, caracterizându-1 ca un soi de „calm olimpian", însoţit de „o lentoare a acţiunilor, de amânare şi tergiversare a hotărârilor". Circula o formulă magică la diferite niveluri, temperând cu o bonomie cuceritoare pornirile prea radicale, nerăbdarea, iniţiativele intempestive, frenezia acţiunii: „Să ne mai gândim." Avertizarea continuă împotriva pripelii, chemarea bătrânească la reflecţie adâncă, la întoarcerea fiecărei idei sau iniţiative pe toate feţele, invocarea unor zicale cum ar fi: „nu au intrat zilele în sac“ şi „măsoară de o sută de ori, înainte de a tăia o dată" - toate acestea, considera X, deveniseră un stil dominant, ascunzând lipsa de îndrăzneală şi răspundere, în ultimă instanţă, conservatorismul.
In schimb, era preamărit stilul lui Ceauşescu, cel care „se plasa în fruntea plutonului, dădea tonul vitezei, rula cel mai bezmetic, se învedera drept cascadorul cel mai temerar, marele pătimaş. Paraliza, dar şi însufleţea, intimida, dar şi entuziasma... iar la temelie se aflau neînduplecarea, obstinaţia şi răbdarea lui, cuvântul său aprig, usturător, năprasnic, lovind ca un bici, ca o bâtă, explodând ca o grenadă, ţipătul lui răguşit făcând să zăngăne geamurile, să bage în sperieţi sufletele mici, minţile obtuze... Da, el ţinea în mână hăţurile, soarta ţării, a oamenilor, viitorul lor... se apropia de personajele supranaturale, aşa cum sunt imaginate ele în basme, cu drepturi şi puteri depline asupra muritorilor. Pieptul bombat, braţele încordate, carnea tare păreau incasabile. Se simţea invincibil".
Iar concepţia conducătorului înzestrat cu daruri supranaturale asupra turmei, ce se impunea să-l urmeze, fără crâcnire, era formulată astfel: „Trebuiau să salveze situaţia cu orice preţ, cu preţul privaţiunilor, al unei munci crâncene, sub cerul liber, în ploaie, dormind în frig, pe apucate, dispensându-se de cele mai elementare condiţii igienice, mâncând dumnezeu ştie ce, fără nici un câştig suplimentar sau cu unul simbolic."
Scriitorul sicofant îşi punea şi întrebări: „Aprobarea mecanică, mută, cu ochi inexpresivi, cu moţăieli ale capului, aprobarea totală a tuturor părerilor Lui, mari sau mici, înţelese sau nu, în concordanţă sau în contrast cu ce ştiau ei, cu experienţa lor, cu bunul lor simţ. Ce era asta? Teama de a contrazice, respect împins la extrem, lipsă de probitate, mic lichelism birocratic dublat de nepăsare? Sau dispreţ pentru o voce prea sigură de sine, lăsată să răsune în pustiu?"
De fapt, lucrurile nu fuseseră niciodată lăsate la voia întâmplării. Fiecare şedinţă cu muncitorii era bine pregătită şi temeinic regizată. Cel care conducea şedinţa ştia din timp cine se va înscrie la cuvânt şi ce va spune fiecare dintre vorbitori, iar aceştia primeau, invariabil, indicaţii despre ceea ce urma să spună. Funcţiona ca un sistem bine reglat, în care feedbackul este reglat dinainte. Imi aduc aminte că la congresele de partid fiinţa un „serviciu de presă", care avea drept sarcină redactarea tuturor luărilor de cuvânt ale celor înscrişi pe listă. Fără un text anterior aprobat, nu ajungeai la tribună, iar depărtarea de text era strict interzisă.
O şedinţă de partid „bine organizată" era aceea în care vorbitorii fuseseră selectaţi dinainte şi pregătiţi să spună exact ceea ce trebuia. Intr-un roman neorealist se descria scena şedinţei dintr-o localitate pe a cărei ordine de zi figura construcţia unui combinat. In pofida numeroaselor greutăţi tehnice relevate de specialişti şi a lipsei totale de cadre tehnice şi braţe de muncă calificate, se ridică unul din sală, bine programat de secretarul de partid, care propune realizarea proiectului înainte de termen, formulată în asemenea termeni de entuziasm revoluţionar, încât nimeni nu îndrăzneşte să mai obiecteze şi propunerea se aprobă. Filmul „Puterea şi Adevărul" înfăţişează o scenă similară, în care inginerul specialist argumentează solid documentat imposibilitatea şi primejdia construcţiei unei hidrocentrale electrice iniţiate de partid, fiind etichetat drept „trădător" şi băgat la închisoare. Numai atunci când se produce accidentul pe care inginerul îl prevăzuse, secretarul de partid vine la închisoare pentru a-i cere scuze.
Cealaltă fată
Potrivit unui bine cunoscut fenomen de psihologie socială, noi credeam, sau ne plăcea să credem, că toată lumea avea aceeaşi imagine despre societatea românească: o societate in plină ascensiune, în care se construiesc cu elan o industrie avansată şi o cultură modernă, o societate egalitaristă, în care chiar dacă nu toţi cetăţenii, dar, oricum, majoritatea lor, simt că standardul de viaţă le creşte de la un an la altul. Presa de-atunci, poeziile şi literatura, filmele şi televiziunea - toate concurau la formarea acestei imagini.
De aceea, la sfârşitul anilor ’60, când şi România a trecut printr-o fază de „dezgheţ hruşciovist", am fost şocaţi să constatăm că o serie de romane şi chiar filme neorealiste înfăţişau existenţa în societatea românească a unei lumi diferite, care trăia altfel decât noi, avea alte idei, alte preocupări şi spera într-un viitor nu numai deosebit, dar chiar opus celui in care credeam noi. Tot aşa, mă apucasem să citesc o culegere de şapte lucrări filozofice ale unor autori ruşi, apărute mai întâi în samizdat, apoi traduse în engleză, care, după patru decenii de îndoctrinare marxist-leninistă, susţineau, cu o solidă argumentaţie filozofică şi cu o mare forţă de convingere, fie tezele religioase ale lui Nikolai Berdiaev, fie pe cele ale existenţialismului modern. Cum au reuşit aceşti oameni să-şi păstreze vigoarea intelectuală şi chiar să-şi procure atâtea lucrări tabu în ermetica societate stalinistă?
Trecerea bruscă de la literatura idilică, despre muncitori stahanovişti, care se gândesc numai cum să depăşească norma, şi despre fete care se îndrăgostesc de tractorişti sau de fruntaşi în întrecerea socialistă, la romanele înfăţişând oameni adevăraţi, cu îndoielile şi păcatele lor, şi chiar secretari de partid, care raportează cifre false pentru a realiza planul sau se culcă cu soţia directorului fabricii - toate acestea zdruncinau viziunea societăţii „fără conflicte" şi a „omului nou“ făurit de socialism.
Personajul unui asemenea roman descrie astfel viitorul pe care-1 rezerva intelectualilor revoluţia proletară: „Vom fi puşi la coadă. Gânditorii nu vor avea acces la putere şi, în general, li se va refuza orice încercare de a gândi altceva decât ceea ce a gândit Marx... Se vor crea institute speciale de cercetări filozofice şi sociologice şi vor fi vârâţi în ele toţi, să le treacă apetitul că ar putea face şi ei politică. Li se va lăsa doar libertatea să se mănânce între ei pe-acolo, prin acele institute... Cei cu adevărat neliniştiţi de soarta culturii, de valorile absolute, vor fi izolaţi sau închişi, băgaţi la zdup. Nu se va sinucide nimeni, nici nu va fi împuşcat, dar vor trece prin infernul adaptării... In general, toţi vor fi înghiţiţi de stomacul tare al partidului comunist, cum a spus Lenin.“
Gulagul românesc a început în 1948, după condamnarea regimului naţionalist al lui Tito. Sate întregi cu populaţie sârbească de pe graniţa româno-iugoslavă au fost strămutate cu forţa şi izolate în mijlocul Bărăganului. Despre întreaga operaţie, de o cruzime nemaipomenită, nu s-a ştiut nimic şi nu s-a suflat nici un cuvânt, până când doi sârbi au scăpat peste hotare şi au povestit odiseea lor.
A urmat organizarea unui vast lagăr de muncă la Canalul Dunăre-Marea Neagră, o adevărată epopee a universului concentraţionar românesc, în care au fost siliţi să muncească, bătuţi şi torturaţi în acest scop mii de oameni, dintre care unii şi-au pierdut viaţa. Acolo a fost organizat, după modelul înscenărilor judiciare staliniste, Procesul de la Canal, în care „un grup de elemente străine de clasă“ a fost acuzat de a fi pus la cale acţiuni de sabotaj şi diversiune pentru a frâna construcţia canalului. Procesul s-a judecat de către un Tribunal Militar în deplasare la Poarta Albă, în 1952, şi s-a încheiat cu cinci condamnări la moarte, dintre care trei au fost executate imediat, iar două comutate la muncă silnică pe viaţă.
Cu privire la metodele folosite de anchetatori, conduşi de faimosul torţionar, generalul Nicolski, să reproducem din halucinanta mărturie a unei femei, Adriana Georgescu. La douăzeci şi patru de ani, după absolvirea Facultăţii de Drept, a fost redactor la ziarul Viitorul şi apoi şefa de cabinet a generalului Rădescu. După îndelungi anchete, bătăi, detenţie la închisoarea Văcăreşti şi o înscenare de proces, ea a reuşit să fugă peste hotare, pentru a relata traumatica experienţă. Povesteşte cum a fost chinuită şi batjocorită zile şi nopţi la rând, după care a urmat „procesul":
„La Curtea Marţială sunt condusă în biroul comandantului închisorii. Lângă el, aşezat la birou, omul-şobolan. Comandantul se ridică şi iese, spunând: «Pe curând, domnule Nicolski.» Acesta se scoală, aruncă ţigara şi vine spre mine. Nu mă retrag. «Ascultă, vreau să fiu drăguţ cu tine şi să-ţi dau un sfat. Dacă nu-1 urmezi, o să-ţi pară rău. Mă înţelegi, nu-i aşa? Mai întâi, să nu fi obraznică la proces aşa cum ai fost la anchetă.» Zâmbesc, calmă, destinsă; îi cunosc numele. «Şi pe urmă, nu povesti nimic despre anchetă la proces. Un singur cuvânt de prisos la proces, şi ţi-ai semnat sentinţa. O să te omorâm.»“
L-am văzut la Televiziune, înainte de moartea sa, pe bătrânul Petre Ţuţea. Fiecare cuvânt care ieşea din gura lui scăpăra de inteligenţă. Cum au putut ţine în închisoare ani îndelungaţi un om de o asemenea valoare?
Serialul de la Televiziune, din 1992, care încerca să reconstituie „institutul de reeducare" de la Piteşti şi sinistrele închisori de la Aiud, Gherla etc., a cutremurat întreaga societate românească.
Oroarea milioanelor de telespectatori care au urmărit acest serial de coşmar a fost tot atât de mare, ca şi surpriza lor. Ei nu ştiau că s-a întâmplat aşa ceva în ţara noastră, o dovadă în plus a extraordinarei performanţe a regimului comunist de a ascunde şi a ţine în secret cea de-a doua faţă a societăţii. Cineva remarca faptul că, din 23 de milioane de români, 20 de milioane n-au văzut această faţă.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu