duminică, 5 iunie 2016

Grigore Răduică și falsa schimbare la față a Securității


Elis Plesa



Cariera lui Grigore Răduică, responsabilul cu anchetele faimoase din Securitate la sfârșitul anilor ’60, a avut un parcurs clasic. Plecat dintr-un mediu pauper, a văzut în Partidul Comunist o oportunitate de ascensiune profesională și socială cu mijloace politice. A ocupat diferite poziții de control politic în lumea uniformelor, a trecut prin procesul de „academizare“ rezervat noii elite comuniste, ajungând să fie promovat de Nicolae Ceaușescu imediat după venirea la putere. L-a ajutat pe Ceaușescu în operațiunea de ucidere în efigie a regimului Gheorghiu-Dej. Când nu a mai fost util, a fost scos pe tușă.

Născut în 1926, într-o familie săracă din com. Ponoarele, jud. Mehedinţi, Grigore Răduică a fost nevoit de timpuriu să-şi câştige existenţa prin propriile forţe. Aşa se face că la vârsta de 15 ani a plecat la Bucureşti, unde a muncit ca ucenic şi strungar într-o fabrică. Având un dezvoltat simţ al oportunității politice, în toamna anului 1944 s-a înscris în UTC şi apoi în PCR, intuind că Partidul Comunist ar putea reprezenta o trambulină în cariera sa. Peste numai doi ani, el a fost scos din producţie, devenind activist PCR pe linie de învăţământ ideologic.




 Grigore Răduică


Cariera militară şi-a început-o în 1948, ca ofiţer responsabil cu pregătirea ideologică a cursanţilor de la şcolile armatei şi apoi ca locţiitor politic la Academia Militară. Pe parcursul anilor 1949-1950, el a condus mai multe subcomisii de verificare a membrilor de partid din şcolile militare. Remarcându-se prin fermitatea politică de care a dat dovadă în timpul acestor verificări, în 1950 a fost numit şef al Secţiei politice a Corpului 1 Armată, ajungând apoi şef al Direcţiei Politice a Regiunii a II-a Militare. A fost înaintat foarte rapid în grad, avansând, în doar patru ani, de la gradul de locotenent la cel de locotenent-colonel.
Pentru a-şi completa studiile civile, în 1959 s-a înscris la cursurile de zi ale Facultăţii de Arme Întrunite din cadrul Academiei Militare Generale, pe care le-a finalizat în 1962. Nu a neglijat, în schimb, nici pregătirea ideologică, urmând Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu“. După absolvirea facultăţii, Răduică a fost propulsat în aparatul central al CC al PMR (1963-1968).



Macularea adversarilor


Având profilul necesar, în anul 1966 a fost numit de către Nicolae Ceauşescu în fruntea unui colectiv de partid însărcinat cu verificarea modului în care avuseseră loc ancheta şi procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Prin scoaterea la lumină a abuzurilor înfăptuite în acest caz, Ceauşescu urmărea să-şi consolideze poziţia de conducător al partidului şi statului, lovind în predecesorul său, Gheorghiu-Dej, şi în vechiul tovarăş şi rival, Alexandru Drăghici, temutul şef al Ministerului Afacerilor Interne şi al Securităţii până în 1965.
Bun organizator şi oportunist tenace, Grigore Răduică a înţeles imediat ce se dorea de la el. În numai un an, el a reuşit să adune probe concludente referitoare la implicarea lui Drăghici, la ordinele lui Gheorghiu-Dej sau din proprie iniţiativă, în comiterea mai multor acte represive. Materialele scoase la iveală de Răduică au fost determinante în succesul amplei operaţiuni orchestrate de Ceauşescu la Plenara din aprilie 1968, de obnubilare a memoriei lui Gheorghiu-Dej şi de eliminare politică a lui Alexandru Drăghici.

Răduică şi-a atras astfel aprecierea lui Nicolae Ceauşescu. La aceasta, Răduică a răspuns cu exces de zel. În timpul Plenarei CC al PCR din vara anului 1967, el a cerut luarea unor măsuri mult mai dure faţă de opozanţii regimului comunist, argumentând că „au fost multe cazuri când s-au luat măsuri blânde faţă de unele elemente ce au săvârşit infracţiuni politice“. Cum era şi firesc, a urmat un nou salt în carieră. Astfel, în februarie 1968, a fost numit prim-vicepreşedinte al Consiliului Securităţii Statului, iar în 1972 prim-adjunct al ministrului de Interne. Totodată, a avansat şi în cariera politică, în anul 1969 fiind ales membru al CC al PCR.

Principala misiune a lui Răduică în cadrul CSS avea să fie aceea de a se implica în gestionarea politicii de cadre, asigurându-l pe Ceauşescu că în funcţiile de conducere se aflau doar ofiţeri fideli acestuia. Astfel, el a coordonat o amplă acţiune de descoperire şi expulzare din aparatul represiv a „oamenilor lui Drăghici“. Zelul lui Răduică avea să dea foarte curând roade, printre cei afectaţi de activitatea lui numărându-se chiar foşti colegi din comisia de anchetă a cazului Pătrăşcanu, ca Vasile Negrea şi Evghenie Tănase, trecuţi imediat în rezervă.



Farsa și salvarea aparențelor


Acţiunile lui Răduică nu s-au oprit însă doar la nivel central, ci s-au extins şi asupra aparatului teritorial al CSS. Astfel, imediat după Plenara din aprilie 1968, a fost constituit un colectiv de anchetă plasat sub conducerea sa, care trebuia să cerceteze toate abuzurile şi ilegalităţile comise de Securitate în timpul lui Dej şi Drăghici. Colectivul urma să propună măsuri reparatorii, acolo unde acestea mai erau posibile, şi, mai ales, să identifice făptaşii şi să indice sancţiunile juridice şi politice ce puteau fi luate împotriva acelora ce se făcuseră vinovaţi de încălcarea legii.

Dar operațiunea condusă de Răduică nu a fost un fel de catharsis la nivel naţional, în care Securitatea îşi recunoştea umilă crimele şi îşi cerea iertare de la victime, lepădând din corpul său pe cei vinovaţi. În final, totul s-a dovedit a fi o uriaşă mascaradă, al cărei scop principal l-a constituit prezentarea lui Nicolae Ceauşescu cu aura unui lider reformator. În subsidiar, s-a dorit şi inducerea ideii potrivit căreia, după 1965, Securitatea îşi schimbase radical profilul. De fapt, și-a schimbat doar unele metode, învățând să salveze aparențe mai ușor, dar rămânând o forță represivă brutală.
Concret, Răduică a recurs la investigarea ilegalităţilor pe care unii ofiţeri le sesizaseră în timpul prelucrării documentelor Plenarei din aprilie 1968 şi, totodată, a analizat plângerile celor care căzuseră victime exceselor organelor de represiune. Dintre cazurile examinate de Grigore Răduică pot fi amintite: procesul „sabotorilor“ de la Canal, crimele din coloniile de muncă (cu precădere cele de la Salcia şi Capul Midia), dar şi numeroasele asasinate comise cu sânge rece în perioada de început a regimului comunist, cum ar fi execuţiile ordonate de Nicolae Briceag. Partea bună este că ne-au rămas documente foarte prețioase din timpul acestor anchete.

Cazul Briceag arată și limitele demersului lui Răduică. Astfel, în pofida faptului că reuşise să demonstreze implicarea directă a lui Nicolae Briceag în suprimarea a cel puţin 16 persoane, singura măsură pe care o propunea era aceea de a fi „informate organele de partid în evidenţa cărora se găsesc“.
De altfel, această acţiune de elucidare a abuzurilor comise în timpul lui Gheorghiu-Dej, deşi a continuat până la începutul anilor ’70, îşi va pierde mult din amploare, transformându-se într-o simplă formalitate. Cum niciunul dintre vinovaţi nu avea să fie trimis în judecată, singura măsură punitivă luată vizând trecerea în rezervă a acelora care mai erau în activitate, este cât se poate de clar că scopul principal al întregii acţiuni nu a fost acela de a condamna în justiţie crimele şi abuzurile comise în timpul lui Gheorghiu-Dej, ci a vizat doar denigrarea acestuia.



Servilismul nu asigură nemurirea


În pofida devotamentului de care dăduse dovadă, steaua lui Grigore Răduică a început să apună brusc în martie 1973, odată cu izbucnirea scandalului legat de sinuciderea medicului personal al lui Nicolae Ceauşescu, Abraham Schechter. Se pare că acesta nu mai suportase presiunile făcute de Securitate pentru a-l racola ca informator. Răduică a fost considerat responsabil indirect, înlăturarea sa rămânând doar o chestiune de timp. Cum loialitatea politică a lui Răduică era greu de pus la îndoială, i se reproșa slaba apetență pentru munca informativ-operativă.

Căderea în dizgraţie a lui Răduică a fost speculată de Nicolae Doicaru, celălalt prim-adjunct al ministrului de Interne, care urmărea să preia controlul asupra Direcţiei de Contraspionaj, pe care o coordona Răduică şi să elimine, totodată, un rival din cercul intim al lui Ceauşescu. De altfel, Doicaru îl informa adeseori pe Ceauşescu despre gravele erori pe care ofiţerii de contraspionaj le comiteau în Occident. La această opinie s-a raliat şi ministrul de Interne, Emil Bobu, care aprecia că „o mare parte din răspundere pentru lipsurile din concepţia de organizare şi orientare a muncii de contraspionaj îi revin tov. gen.-lt. Grigore Răduică“.
Cum rolul lui Răduică luase sfârşit, Ceauşescu avea să renunţe fără scrupule la unul dintre activiştii care-l slujiseră necondiţionat în primii ani de după preluarea puterii. Drept urmare, în toamna anului 1974, Grigore Răduică a fost destituit din conducerea MI, fiind plasat pentru câțiva ani la șefia Gospodăriei de Partid. În plus, la Congresul al XI-lea al partidului, a fost trecut din membru plin în membru supleant al CC. După anul 1979, când nu a mai fost reales în Comitetul Central, el a rămas fără nicio pârghie de putere în cadrul statului comunist, devenind un simplu pensionar, membru de partid.

În memoriile sale publicate după 1989, axate în special pe culisele reevaluării cazului Pătrăşcanu, Grigore Răduică nu a menţionat, însă, niciun cuvânt referitor la activitatea Securităţii din anii ’60-’70, ca şi cum el n-ar fi avut nicio legătură cu instituţia represivă în a cărei conducere se aflase timp de şase ani. A decedat la data de 17 iulie 2002, la Bucureşti.





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu