marți, 21 iunie 2016

Geopolitica Kremlinului în ultimele clipe de "Război rece" (I)

Constantin Corneanu



O să facem un lucru nemaipomenit, o să vă lipsim de duşmanul vostru !"
Gheorghi Arbatov, politolog rus


Aniversarea a 200 de ani de la izbucnirea Marii Revoluţii Franceze de la 1789 a oferit opiniei publice internaţionale şi mass-media spectacolul desfăşurării unei alte revoluţii. O revoluţie care a marcat în variate forme, „de catifea” sau sângeroase, destrămarea glacisului strategic al Uniunii Sovietice, având drept rezultat eliberarea Europei Centrale şi de Est de sub ocupaţia directă şi brutală a Armatei Roşii, precum şi înlăturarea regimului social-economic şi politic generat de ideologia comunistă. În geopolitică una dintre legile principale este afi rmarea dualismului fundamental, reflectat în organizarea geografi că a planetei şi în tipologia istorică a civilizaţiilor, respectiv în opunerea dintre „telurocraţie” (forţa terestră) şi „talasocraţie” (forţa maritimă). „Războiul Rece” (1946-1991) a relevat faptul că „talasocraţia” s-a identifi cat cu Statele Unite, iar „telurocraţia” cu Uniunea Sovietică.

În ianuarie 1904, geograful englez Halford J. Mackinder (1861-1942) va susţine o comunicare la Societatea Geografi că, intitulată „Pivotul geografi c al istoriei”, în care va analiza trăsăturile care deosebesc puterile continentale de cele maritime şi va vorbi despre faptul că Puterea care va reuşi să-şi asigure o bază sufi cient de puternică pe mări, dar şi pe continent va provoca o ruptură a echilibrului de putere pe plan mondial. Halford J. Mackinder va reveni, în 1919, asupra concepţiei sale despre „Regiunea-pivot” (Eurasia) a politicii mondiale, simplifi când la maximum lectura planisferei şi vorbind despre o masă continentală unică, înconjurată de oceanul planetar, pe care o denumeşte „Insula Mondială” (ansamblul Europa-Asia-Africa). Inima acestei mase continentale (heartland) coincide cu Rusia. Analizele geopolitice au evidenţiat că „zona-pivot” eurasiatică şi heartland-ul central-estic european reprezintă trambuline esenţiale pentru atingerea dominaţiei asupra continentului. „Cine conduce Europa de Est stăpâneşte heartland-ul; cine conduce heartland-ul stăpâneşte Eurasia şi Africa; cine conduce Eurasia şi Africa stăpâneşte lumea” sintetiza geopoliticianul Mackinder concepţia sa despre geopolitica lumii. Cel de-al doilea război mondial (1939-1945) urmat de perioada „Războiului Rece” (1946-1991) au relevat pe deplin bătălia ce s-a dat şi se mai dă pentru dominarea acestui spaţiu geografic.

În 1943, Mackinder revine în articolul „Th e Round World and the Winning of the Peace” asupra conceptului de „Heartland”, propunând înlocuirea lui cu expresiile „regiunepivot” şi „stat-pivot”. „Heartland-ul” anului 1943 se întindea de la coastele Arcticei până la deşerturile Asiei Centrale, iar în vest, până la istmul larg care separă Marea Baltică de Marea Neagră. În cadrul acestui „Heartland” se pot întâlni cea mai vastă câmpie de pe glob şi câteva fl uvii care străbat această zonă, unele dintre ele vărsându-se în Oceanul Arctic şi nefi ind accesibile dinspre ocean, iar altele în mări interioare cum este Marea Caspică. Această zonă corespundea în 1943 cu spaţiul U.R.S.S., cu o singură excepţie: direcţia siberiană, respectiv regiunea siberiană, la est de Yenisei, pe care o numeşte „Lenaland”, după numele fl uviului Lena. Un “Heartland” cu o suprafaţă de 10.000.000 kmp şi o populaţie de peste 170.000.000 de locuitori. În cursul celui de-al doilea război mondial, Armata Roşie a apărat o frontieră deschisă spre vest, având în spate vasta câmpie a „Heartland-ului”, cu o imensă valoare strategică, întrucât are pe laturi zone inaccesibile (Oceanul Arctic în nord, masivi muntoşi în sud). Mackinder concluziona în studiul din 1943: „Dacă Uniunea Sovietică termină războiul victorioasă, atunci va fi sigur că este cea mai mare putere de uscat, mai mult, va fi puterea care ocupă poziţia de apărare cea mai avantajoasă din punct de vedere strategic. Heartland-ul reprezintă cea mai mare fortăreaţă de pe pământ şi pentru prima dată în istorie este ocupat de o forţă militară care îşi este sufi cientă atât din punct de vedere al cantităţii, cât şi al calităţii”[1]. Mackinder insistă asupra ideii de creare a comunităţii nord-atlantice în care Statele Unite reprezintă „arsenalul”, iar Marea Britanie un „aerodrom” avansat.



Cancelarul Helmut Kohl alături de liderii de care depinde soarta reunificării germane


Geopoliticianul Nicolas Spykman (1893 – 1943) a propus ca formula geopolitică a lui Mackinder să fi e înlocuită cu formula sa: „Cel care domină asupra Rimland-ului domină asupra Eurasiei, cel care domină asupra Eurasiei are soarta lumii în mâinile sale”. Spykman era convins de faptul că un control absolut asupra Rimland-ului din partea „puterilor maritime” va duce la victoria defi nitivă şi irevocabilă asupra puterilor de uscat care, de acum încolo, se vor afl a, întru totul sub control. Aceasta a fost, de fapt, dezvoltarea maximă a „tacticii anacondei” pe care a fundamentat-o amiralul Alfred Mahan. Geopoliticianul Mahan considera că Statele Unite nu trebuiau să asiste pasiv la evoluţia relaţiilor internaţionale, ci să încerce să ocupe o poziţie de frunte în relaţiile economice, strategice şi chiar ideologice. Principalul pericol pentru „civilizaţia maritimă”, în opinia amiralului Mahan, era reprezentat de statele continentale ale Eurasiei, respectiv Rusia, China şi Germania. Amiralul Mahan a transpus la nivel planetar principiul „anacondei”, aplicat de generalul McKlellan în războiul civil dintre anii 1861 - 1865 din America de Nord, respectiv blocarea teritoriilor duşmane dinspre mare şi pe liniile de ţărm, ceea ce duce la epuizarea strategică a adversarului. „Inamicul” geopolitic (Rusia, China, Germania) trebuie sugrumat în inelele „anacondei” prin scoaterea de sub controlul acestei mase continentale a zonelor de ţărm şi închiderea după posibilităţi a ieşirilor acestor state spre spaţiile maritime. În perioada „Războiului Rece” liniile de bază ale strategiei N.A.T.O. (concepţia „stăvilirii” este identică cu concepţia strategică şi geopolitică a „anacondei”), dar şi ale altor blocuri politico-economice îndreptate spre stăvilirea Uniunii Sovietice, respectiv A.S.E.A.N., A.N.Z.U.S., C.E.N.T.O., sunt dezvoltarea directă a tezelor principale ale amiralului Alfred Mahan.




 Delegaţia Germaniei la OSCE


În cadrul acestui curent de gândire geopolitică se poate integra şi apariţia, la 29 iulie 1921, la New York, a Consiliului pentru Relaţii Externe (C.F.R. - Council on Foreign Relations, ramura americană a Institute of International Aff airs - Institutul Afacerilor Internaţionale), înfi inţat la 30 mai 1919. Conducerea era sub controlul membrilor Round Table (Masa rotundă) - un grup semisecret internaţional cu sediul în Londra. Articolele publicate în revista „Foreign Aff airs”, organul de presă al C.F.R., aveau să prezinte soluţii care în perspectivă vor conduce la globalism. C.F.R. a jucat un rol important în elaborarea, după 12 septembrie 1939, a unor analize şi previziuni de politică externă, care au permis după război instaurarea hegemoniei S.U.A. în lume. Până la sfârşitul războiului, parteneriatul dintre C.F.R. şi Departamentul de Stat a generat 682 de note confi denţiale pentru guvern cu fonduri asigurate în parte de Fundaţia Rockefeller. Analiştii şi planifi catorii C.F.R.-ului anticipau că înfrângerea Germaniei şi Japoniei, şi distrugerile din Europa în urma războiului vor lăsa Statele Unite într-o poziţie incontestabilă de dominaţie a economiei postbelice. Cu cât acea economie era mai deschisă la comerţ şi investiţii străine, cu atât mai repede vor fi Statele Unite în stare să o domine. Planurile întocmite de grupurile de planifi care ale Departamentului de Stat şi ale C.F.R. au pus un accent deosebit pe crearea unui cadru instituţional, necesar edifi cării unei economii mondiale deschise.

Nota EB 34[2] elaborată la 24 iulie 1941 referitor la problemele pe termen lung ale războiului şi al planurilor de pace, avea să schiţeze conceptul „unei Mari Zone”, pe care S.U.A. va trebui să o domine din punct de vedere economic şi militar, asigurând astfel materiile prime necesare industriei americane, cu „cele mai mici neplăceri posibile”[3]. Minimul necesar al acestei mari zone ar fi urmat să cuprindă majoritatea lumii ne-germane. Dimensiunea preferenţială ar fi cuprins emisfera vestică, Marea Britanie, restul Commonwealth-ului, Indiile Orientale Olandeze, China şi Japonia.

Conceptul schiţat în cuprinsul notei implica dezvoltarea integrării economice, cu un nucleu cât mai întins posibil şi apoi, lărgirea acestuia pentru extinderea lui şi în alte regiuni, în funcţie de circumstanţe. Se propunea crearea unor instituţii fi nanciare mondiale pentru stabilizarea valutelor şi facilitarea programelor de investire a capitalului în dezvoltarea regiunilor înapoiate sau subdezvoltate. Această recomandare combinată cu o serie de propuneri similare, înaintate de Harry White, de la Departamentul American al Trezoreriei, au condus la înfi inţarea Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.), urmând ca acesta să răspundă de păstrarea stabilităţii şi lichidităţii valutelor, pentru a facilita comerţul şi a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, cunoscută îndeobşte sub numele de Banca Mondială, ce a fost înfi inţată pentru a facilita investiţiile de capital în regiunile înapoiate şi subdezvoltate şi a le deschide pentru dezvoltare. Toate aceste planuri se subordonau unui singur scop: cucerirea celui de al treilea cerc geopolitic al lumii.

Victoria de la 9 mai 1945, de pe fronturile europene, urmată de capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, a permis Statelor Unite să-şi pună în aplicare ideile privind cucerirea şi dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic, prin intermediul „Planului Marshall” şi al N.A.T.O.

Zbigniew Brzezinski aprecia, în lucrarea „Marea tablă de şah” (1997) că scopul geopolitic central al S.U.A. îl reprezintă consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv Europa unită, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaţionale concepută în Biroul Oval de la Casa Albă.

Perioada „Războiului Rece” (1946-1991) a fost prima formă de opoziţie dintre Uscat şi Mare, dintre „telurocraţie” şi „talasocraţie”. Blocul sovietic avea frontiere maritime, la Nord şi Est, care erau mai uşor de apărat decât cele de uscat iar, Uniunea Sovietică a obţinut ca urmare a economiei centralizate o autarhie comercială şi un statut militar de supraputere. Totodată, Uniunea Sovietică s-a străduit să-şi extindă influenţa sa şi pe alte continente. Blocul Răsăritean dispunea de imense frontiere de uscat ceea ce reprezenta o defi cienţă geopolitică majoră. În partea de sud a Imperiului Sovietic frontierele coincideau cu lanţul de munţi eurasiatici, în timp ce în zona de vest frontiera trecea prin mijlocul câmpiei Europei, care era capul de pod strategic al „talasocraţiei”. Munţii din zona sudică au constituit nu numai un sistem de apărare, dar şi un obstacol, închizând drumul pentru o posibilă expansiune şi ieşire spre mările sudice. Totodată, Tratatul de la Varşovia a fost silit să-şi concentreze forţele militaro-strategice, economice, intelectuale, de producţie şi resursele naturale în unul şi acelaşi centru geopolitic. Această stare de lucruri contrasta în mod evident cu situaţia geopolitică a „talasocraţiei” a cărui centru se afl a în S.U.A., apărată în întregime de „frontierele maritime”, şi având Europa de Vest drept bază terestră pentru S.U.A. şi „cordon sanitar”, totodată, în relaţia cu spaţiul sovietic. Integrând strategic Europa de Vest, Statele Unite obţineau controlul asupra unei părţi considerabile a ţărmului eurasiatic, astfel încât toate confl ictele potenţiale au fost scoase în afara teritoriului strategic de bază. Blocul sovietic avea doar două soluţii: 1) să întreprindă o expansiune militară în Occident, cu scopul de a cuceri Europa până la Atlantic pentru a-şi putea asigura nişte frontiere maritime liniştite şi un potenţial intelectual industrial şi tehnologic, urmată, în paralel, de eforturi similare şi în sud, pentru a ieşi la mările calde şi a rupe „inelul anacondei” sau 2) retragerea U.R.S.S. şi a Armatei Roşii din Europa Centrală şi de Est în schimbul retragerii din Europa Occidentală a forţelor N.A.T.O. şi crearea unui Bloc European neutru.




 Tancurile Armatei Roşii se retrag din Afganistan


Rememorând drumul parcurs pe scena politică sovietică, de la 11 martie 1985 şi până în seara zilei de 25 decembrie 1991 când Mihail S. Gorbaciov şi-a prezentat demisia din calitatea de preşedinte al U.R.S.S., ultimul secretar general al P.C.U.S. reamintea concetăţenilor săi faptul că societatea sovietică, la venirea lui la putere, „se sufoca în constrângerea sistemului de comandament administrativ, condamnat să servească ideologia şi să poarte greutatea îngrozitoare a militarizării fără limită”[4].

Convulsiile lagărului socialist (Berlin-1953, Budapesta- 1956, Praga-1968), mişcările „Carta ’77” şi „Solidaritatea” poloneză, precum şi dorinţa liderilor politici occidental de-a se pune capăt contradicţiilor „schizofrenice” între integrarea economică a Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi fragmentarea sa în domeniul politic, ca urmare a „Raportului Tindemans” (decembrie 1975), au fost percepute ca o veritabilă provocare strategică pentru Uniunea Sovietică. Intervenţia sovietică în Afganistan (decembrie 1979) a accentuat drama Uniunii Sovietice şi a amplifi cat crizele de care avea să fi e cuprins întreg spaţiul sovietic în condiţiile unei sărăcii generale, în lipsurile şi disperarea tuturor. Programul administraţiei Reagan, intitulat „Iniţiativa de Apărare Strategică (Războiul stelelor)”, anunţat la 23 martie 1983, va accentua sufocarea economică a Uniunii Sovietice şi va provoca o mare îngrijorare la Kremlin într-un context în care progresul armamentelor convenţionale deschidea noi perspective strategiei clasice. În aceste condiţii, liderii de la Moscova au înţeles că era nevoie de o cotitură hotărâtoare în politica internă şi externă a Imperiului. Pe 7 februarie 1972, ministrul comerţului din Cabinetul Nixon, Maurice Stans, avea să deschidă lucrările unei conferinţe despre perspectiva lumii industriale şi a lumii afacerilor în anul 1990. Această întrunire a 1.500 de oameni de afaceri din S.U.A. s-a încheiat cu o declaraţie memorabilă şi profetică a lui Roy L. Ash, preşedintele firmei „Litton Industries”: „(…) capitalismul de stat poate constitui forma în care se vor face afacerile pe plan mondial, deoarece ţările din vest se îndreaptă tot mai mult înspre o economie unifi cată şi controlată, pentru o mai mare efi cienţă, iar tendinţa statelor comuniste spre sistemul liberului schimb devine tot mai accentuată. 





Iuri Vladimirovici Andropov, liderul din umbră al restructurării Imperiului sovietic



Problema pusă (în timpul conferinţei), asupra căreia s-au ridicat o mulţime de opinii divergente, a fost dacă Estul şi Vestul se vor întâlni undeva la mijloc, în jurul anului 1990”[5]. Extrem de interesantă şi de tulburătoare această întâlnire în perspectiva marilor jocuri geopolitice de la sfârşitul secolului XX, printre care şi această „perestroikă” şi „glasnosti” desfăşurată în intervalul 1985-1991.


Note

[1]. Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Geopolitica, Bucureşti, 2001, p. 53.

[2]. A se vedea Nota internă EB 34 din 24 iulie 1941, Consiliul pentru Relaţii Externe, War-Peace Studies, NUL, în studiul lui Laurence H.Shoup şi William Winter, Shaping a New World Order: The Council on Foreign Relations Blueprint for World Hegemony, în volumul Trilateralism:The Trilateral Commission and Planing for World Management, editor Holly Sklar, Boston, South End Press, 1980, p. 157. În legătură cu infl uenţa exercitată de C.F.R. asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale în secolele XX şi XXI se poate citi Dinu Moraru, Foreign Affairs-laboratorul Casei Albe, în Lumea Magazin, Anul IX, nr. 9 (101), 2001, p. 39 şi Idem, Un laborator de idei, în Lumea, Anul XI, nr. 10 (126), 2003, pp. 19 – 22.

[3]. Din nota internă EB 34 din 24 iulie 1941 (a se vedea Laurence H. Shoup şi William Minter, op. cit., p. 141).

[4]. Andrei S. Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării U.R.S.S., Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 249.

[5]. L. Fletcher Prouty, JFK, Editura RAO, Bucureşti, 1996, p. 463-464.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu