Copilul teribil al comunismului secolului XX

Marius Stan

Karl Radek a fost una din figurile importante ale comunismului veacului trecut. S-a născut în Lemberg, în 1885 (denumirea austriacă a Liovului actual începând cu 1772). Locul era un creuzet etnic specific Europei de Est la sfârșitul secolului XIX, în care populația evreiască reprezenta aproape o treime din totalul galițian. Călătorul prin Lemberg putea auzi la acea vreme pe străzile orașului un amestec de germană, poloneză, ucraineană și idiș. Nu greșim, așadar, dacă spunem că Liovul, cum se cheamă el astăzi, reprezenta pe vremea tânărului Radek avanpostul estic al civilizației occidentale, un peisaj extrem de modernist și emancipat. Lolek, așa cum îl strigau apropiații pe micul Karl, se născuse sub o zodie internaționalistă. Dincolo de Bug, mai la Est, începea imperiul țarilor…

Karl Radek

Între evreul rus și evreul galițian la sfârșit de veac al XIX-lea existau diferențe psihologice esențiale. Cel rus, obișnuit cu tonul fățiș antisemit al existenței sale, nu visa vreodată la asimilare. În schimb, cel galițian, modernist prin contextul născării, nici nu-și putea închipui apatia: implicarea lui în lumea înconjurătoare era ca o vocație. Putem încerca să-l explicăm pe Radek, misiune foarte dificilă, și prin prisma acestor date naturale ale sale. O primă constatare care se impune ar fi relația specială pe care o avea evreul galițian cu austriecii și cu limba germană, în genere. Nu și-ar fi putut imagina vreodată colaborare sau integrare cu polonezii ori ucrainenii, dar spiritul germanic îi suna extrem de atrăgător. Nu era însă o chimie pur și simplu, ci poate și o opțiune pragmatică, concretă, precum și o șansă: începând cu 1867, Viena deschisese serviciul civil pentru toată lumea. Așa se explică și cum și de ce au ajuns Bernhard (primind o leafă de funcționar poștal) și Sophie Sobelsohn, părinții lui Karl, la Liov, în 1880.

Radek a mai avut o soră, cu trei ani mai mare, dar tatăl lor a murit pe când băiatul avea doar cinci ani. Mama i-a luat apoi și s-au mutat cu toții la Tarnov, în Polonia Mică, acolo unde unchii lui Lolek îi puteau ajuta și se puteau ocupa de educația copiilor. Într-un oraș mai mic ca Liovul, dar și mult mai susceptibil la influența germanică, rudele lui Lolek și-au propus să-l crească pe tânăr ca pe un cetățean austriac, să-l introducă în Iluminismul german, să-l oblige să citească “Nathan Înțeleptul” după Gotthold Ephraim Lessing, tributul ficțional al vieții filosofului de secol XVIII Moses Mendelssohn. Cu alte cuvinte, pe Karl Radek, dacă nu s-ar fi revoltat împotriva imperativelor familiei, îl “păștea” clasa de mijloc în Austria lui Franz Iosif…

Această dispoziție agresiv-revoltată a lui s-a manifestat de timpuriu și venea într-o stranie consonanță cu un fizic nu tocmai plăcut. Un coleg de școală avea să-l descrie mai târziu: “Era scund, slăbănog, subdezvoltat fizic; de foarte tânăr a purtat mereu o pereche de ochelari pe nas. Și totuși, în pofida urâțeniei generale, era foarte arogant și încrezător în sine. …Lolek era chiar foarte cunoscut în Tarnov. …Avea mereu la el o carte sau un ziar. Citea constant –acasă, pe stradă, în timpul pauzelor la școală–citea mereu, zi sau noapte, chiar și în timpul orelor. …Cât privește evreii și problemele lor, nu-l interesau deloc” (S. Shaynfeld, “Der yunger Karol Radek,” Torne: Kiyum un Khurbn fun a yidisher shtot/Tarnov: The Life and Death of a Jewish City, Tel Aviv: Landsmanshaftn fun torner yidn, 1954). Nu era neapărat un Oskar Matzerath, dar avea multe din pornirile personajului portretizat de Günter Grass. Alții l-au numit mai târziu un Rumpelstiltskin bolșevic, dar ceea ce-l distingea până la urmă era spiritul său de drac împielițat. Aroganța l-a adus mereu în situații de ostilitate cu ceilalți copii, fapt care în cele din urmă l-a și făcut să se îndepărteze de eroii așa-zisei comunități evreiești emancipate: Moses Mendelsohn, Heinrich Heine, și toți ceilalți idoli iudeo-germani.

Radek și-a întors apoi privirea spre moștenirea culturală pe care fusese învățat s-o deteste: naționalismul polonez! S-a afundat în lecturile romanticilor naționaliști polonezi, oameni ca generalul Jan Henryk Dabrowski care luptaseră alături de Napoleon în numele eliberării polone. A citit cu mare entuziasm Pan Tadeusz-ul lui Adam Mickiewicz. A fost atât de marcat de scrierile lui Mickiewicz încât a cochetat și cu ideea convertirii la romano-catolicism.

Nu-l interesa în acea fază traseul socialist, dar a fost complet absorbit de ideea că lupta pentru eliberare națională și cea împotriva exploatării capitaliste sunt unul și același lucru. A citit apoi toată literatura socialistă germană și poloneză pe care o putea găsi și și-a reconfirmat impresia că lupta pentru socialism și independența poloneză sunt sinonime. Era un subiect important pentru că, cu doar câțiva ani în urmă, mișcarea socialistă poloneză se scindase tocmai pe această linie de demarcație. De notat că Rosa Luxemburg s-a dus cu nou-formatul Partid Social-Democrat al Regatului Poloniei care nu-și dorea reunificarea națională și independența. Ziarul cracovian pe care îl citea tânărul Karl la acea vreme se identifica cu pozițiile opuse. Tot pe atunci, Karl citește “Caznele lui Sisif” de Stefan Żeromski (scrisă la 1898) care povestește lupta studenților polonezi într-un gimnaziu rusesc pentru a-și prezerva identitatea națională în fața politicii de rusificare forțată. Pare a fi fost vrăjit de unul din eroii secundari ai acestei cărți, Andrzej Radek: băiat cu origini modeste, viitoarea scânteie a organizării radicale a studenților, mereu voluntar și vorbind cu elocință despre legătura dintre naționalismul polonez și revoluția proletară. De la acest personaj și-a luat Karl al său nom e guerre. Și atât de în serios s-a luat și identificat cu Radek-personajul încât a fost el însuși exclus din gimnaziul din Tarnov, pentru agitație politică, în 1901.

Pleacă apoi în Polonia austriacă, la Cracovia, pentru a-și continua studiile. Așa intra în viața pe cont propriu copilul teribil al comunismului secolului XX. Ceea ce a urmat poate fi rezumat aici, dar niciodată complet epuizat. La Cracovia a descoperit de fapt Radek studiul sistematic al marxismului, dar și șlefuirea stilului jurnalistic cu primele joburi în presa locală. La început de secol XX, acest tânăr pasionat din Cracovia asistă apoi la sosirea în oraș a legendei cercurilor socialiste poloneze, Felix Edmundovici Dzerjinski, cel care-și petrecuse mare parte din junețe prin închisori țariste și care avea să devină peste ani fondatorul și șeful Cekăi.

Înainte de Primul Război Mondial, Radek a fost membru al mai multor organizații social-democrate polone și germane. În 1908 s-a mutat la Berlin și s-a ocupat atent de socialismul german. A ajuns până la urmă să susțină pozițiile revoluționare ale Rosei Luxemburg, pe care o admira enorm, împotriva revizionismului social-democratului german Eduard Bernstein (vezi reacția Rosei la 1900 în pamfletul intitulat “Reformă socială sau revoluție?”). Cu toate acestea, între Rosa și Karl n-au putut exista relații extrem de apropiate: era un tip mult prea dificil, abraziv, autocentrat. În 1913 îi cunoaște pe Lenin și Zinoviev, devenind bolșevic, iar după 1914 va face parte din Stânga Zimmerwald, nucleul viitoarei Internaționale a Treia, refuzând pacifismul în numele principiului enunțat de Lenin privind transformarea războiului “imperialist” într-un război civil revoluționar. Din 1917, intră  cu arme și bagaje în elita bolșevicilor ca șef al propagandei internaționale și devine unul din principalii susținători ai lui Lenin pe ideea revoluției mondiale și a unei internaționale comuniste. Între 1918-1923, Karl Radek a fost principalul specialist sovietic în afaceri germane și a împărțit cu Zinoviev (marele său rival) responsabilitatea pentru activitatea de propagandă a Cominternului. Tot în 1918, a fost trimis în Germania și cu un grup de radicali care fuseseră membri ai Ligii Spartacus, inclusiv Rosa Luxemburg, Karl Liebknecht, Paul Levi, Leo Jogiches, Clara Zetkin, etc, unde a pus pe picioare Partidul Comunist German (KPD). Toate au mers ascendent pentru Radek doar până la boala și moartea lui Lenin, după care s-a aliniat neinspirat (știm acum) de partea lui Troțki, împotriva lui Stalin. A fost exclus din partid în 1927, dar reprimit doi ani mai târziu după ce și-a recunoscut public “erorile politice”.

Sub Stalin nu va mai fi decât diplomat, jurnalist, dar și, relativ curios, unul din autorii Constituției sovietice din 1936, alături de Buharin. La nici un an după, va fi condamnat pentru trădare într-unul din celebrele procese-spectacol și, deși n-a fost executat precum Buharin în 1938 (pe Koba nu-l înmuiaseră atunci nici măcar intervențiile unora ca Romain Rolland), a murit pe 19 mai 1939, în timpul detenției, într-o încăierare, ucis de un alt deținut (în 1988, Curtea Supremă Sovietică l-a reabilitat postmortem). Se știe însă că prietenia lui Radek cu Stalin a fluctuat permanent și că tot Radek este la originea primelor bancuri politice care au circulat despre plăieșul urcat la Kremlin. Doar că una din glumele epocii îl viza chiar pe acest enfant terrible și suna în felul următor: trei prizonieri discută într-un lagăr din Siberia motivele propriei lor condamnări. Primul spune că se află acolo pentru că ar fi afirmat că Radek este contrarevoluționar. Al doilea spune că se află acolo pentru că ar fi afirmat că Radek nu este contrarevoluționar. Al treilea răspunde: “pentru că sunt Karl Radek!” Volumul de umor negru a crescut în Rusia sovietică direct proporțional cu Marea Teroare, poate într-un fel de spirală a smintelii colective…

Tot despre sminteală colectivă, dar de altă natură, poate fi vorba și în povestea celui de-Al V-lea Congres al Cominternului din martie 1923. Știm astăzi de la comunistul american Bertram (“Bert”) Wolfe că evenimentul fusese regizat ca o serie de drame atent pregătite, un spectacol complet din care nu lipsea nici personajul negativ (ticălosul), de asemenea membru al delegației ruse, Karl Radek. Wolfe mărturisește că până la acel moment știuse despre Radek că este un scriitor și un autor de bancuri (jokesmith), unul dintre cei mai străluciți pamfletari și cel mai bun povestitor (raconteur) pe care l-a produs vreodată PC din Rusia ori Cominternul. Aflăm astfel că Zinoviev l-a dojenit aspru cu acea ocazie, utilizând un sarcasm nu tocmai eficient. Când Radek a încercat să se apere, remarcile sale erau mult mai inspirate, sarcasmul era mult mai devastator, dar în genere a fost acolo un vacarm de germani și ruși care urlau, huiduiau și încercau să-i astupe gura. “Am fost șocat”, spune Wolfe, “să-i văd pe liderii ruși, pe care îi considearm o falangă solidă de infailibili, precum militanții din partidul american, cu lupte mai aspre, în fapt, și, cum aveam să aflu, mult mai primejdioase întrucât erau înarmate cu instrumentele terifiante ale puterii absolute. Eram descumpănit, dar trebuie să admit că nu înțelegeam despre ce era vorba în acele lupte și ce se petrecea în realitate, îndărătul scenei acestui dramatic și magnific regizat Congres”. Și tot el continuă: “Cum putea un provincial din Mexic să știe că atunci când Pravda din 14 martie 1923 a publicat o ediție specială celebrând a douăzeci și cincea aniversare a întemeierii Partidului Social Democrat al Muncitorilor din Rusia, și pagină după pagină Buharin, Zinoviev, Stalin și ceilalți bolșevici de frunte scriau elogii lui Lenin ca fondator al facțiunii bolșevice și conducătorul ei spre victorie, Radek și-a ales ca titlu al articolului său ‘Lev Troțki – Organizatorul victoriei’? Și cum puteam eu să ghicesc că atunci când Zinoviev îl ataca pe Radek pentru eșecul în declașarea revoluției în Germania în 1923, când Germania nu era pregătită pentru comuniști, prin atacul său feroce împotriva lui Radek el de fapt îl ataca pe bolnavul și absentul Troțki”. (vezi Bertram D. Wolfe, A Life in Two Centuries: An Autobiography, Introduction by Leonard Shapiro, New York: Stein & Day, 1981, pp. 323-324) Într-adevăr, așa cum apare și în primul volum al monumentalei biografii a lui Stalin semnată de Stephen Kotkin, circulau zvonuri că Troțki ar fi succesorul lui Lenin, iar Radek se pare că le-a dat inițial crezare.

În loc de concluzie: Lenin nu a înfăptuit revoluția singur. Printre cei care au pus temeinic umărul la succes au fost acești așa-numiți “internaționaliști”, promotorii universalității. N-a fost de mirare când tocmai ei au căzut victime noțiunii de “socialism într-o singură țară”. Dar nu au pierdut doar din această cauză, ci și prin faptul că cei mai mulți au fost personalități aprige, neclintite și, de ce nu, dement-curajoase. Erau deopotrivă înfocați, dificili, ireverenți. Erau, mulți dintre ei, niște wunderkinderi adulți. Erau, în fine, aluatul din care se face de obicei “revoluția”, în niciun caz nu aveau structură disciplinară de cursă lungă. Erau precum hidrargirul. Nu puteau (și nici n-au făcut-o) supraviețui Termidorului. Așa era și Karl Radek, genul de individ pe care îl puteai auzi fredonând cântece căzăcești în timp ce țopăie dintr-o cafenea în alta a Moscovei, spunând glume smintite. Genul sâcâitor și sprințar, absolut de neimaginat în vreo cochilie birocratică. Un flușturatic și un inconștient. De multe ori i-a combătut cu maximă vehemență pe toți liderii revoluției cu care a intrat în contact, inclusiv pe Lenin. Și totuși: Radek era specialistul sectei bolșevice pe spațiul german, atât Lenin, cât și Stalin, l-au consultat de fiecare dată. Dar era și un jurnalist iscusit. Limba lui ascuțită l-a băgat adesea în bucluc, desigur, însă a stârnit în egală măsură și admirație. Cu aceste calități a ajuns numărul doi în Comintern, și tot cu ele a fost scos și țap ispășitor pentru eșecul “revoluției germane”. Unul din cele mai colorate portrete i le-a făcut Victor Serge în “Memoriile unui revoluționar”: “Karl Radek a fost un scriitor scăpărător, cu o înzestrare egală pentru sinteză și sarcasm. Subțire, mai degrabă mărunt, nervos, plin de anecdote care adesea aveau o latură sălbatică, realist până în punctul cruzimii, avea o barbă ce îi creștea precum o lizieră în jurul feței proaspăt bărbierită, exact ca un pirat de pe vremuri. Trăsăturile sale erau neregulate și rame groase din carapace de țestoasă îi înconjurau ochii miopici.” Nu putem înțelege pe deplin revoluția, agenții ei și bolșevismul în genere fără biografia provocatoare și adesea inestetică a acestui copil teribil al familiei internaționaliste comuniste.