marți, 7 iunie 2016

Ioan Mihai Cochinescu: Important este să nu te compromiţi, să nu-ţi fie ruşine de ceea ce ai compus, să-ţi asumi pe de-a-ntregul ceea ce faci


Interviu realizat de Alexandru Petria




Alexandru Petria:
— Ioan Mihai Cochinescu, cred că sunteţi unul dintre nedreptăţiţii literaturii române...


Ioan Mihai Cochinescu: 
— Dacă n-aş simţi primejdia penibilă a tonului de văicăreală, de plâns în pumni, frustrare sau mai rău, de invidie pe cei care au reuşit să se impună prin traduceri, peste hotare, aş putea spune şi aşa. Cel puţin de 15 ani încoace mi se pare de-a dreptul bizar faptul că, bunăoară, după succesul de public dar şi de critică al romanului meu „Ambasadorul“ (Ed. Cartea Românească, 1991), tot ce am scris şi citit prin cenaclurile bucureştene ale anilor ‚80, iar după revoluţie am publicat, a căzut cu-ncetul în uitare.




Alexandru Petria - Ioan Mihai Cochinescu



Alexandru Petria:
— Asta e realitatea, cu uitarea. Ceea ce este revoltător. A cui e vina?


Ioan Mihai Cochinescu: 
— Înainte de toate este vina mea. Probabil că ar fi trebuit să fiu mai bătăios, să mă lupt pentru cărţile mele.

Să bat la uşile editurilor sau instituţiilor culturale şi-apoi, dacă nu se deschid, să intru pe fereastră. Să mă implic mai mult în viaţa uniunilor de creaţie (USR de pildă), să fiu mai activ în revistele literare. Asta, ca să vorbim utopic, deci, degeaba. Practic, cred că trebuia să mă aliniez uneia sau alteia dintre grupările culturale vândute politic. Or, acest lucru m-a scârbit dintotdeauna. Dacă aş fi ştiut să mă vând comuniştilor, de exemplu, aş fi fost azi un fost disident onorabil. Eram cu siguranţă ambasador prin vreo ţară îndepărtată, exotică sau conduceam vreunul dintre institutele culturale din străinătate. Mai mult, aş fi beneficiat de burse şi călătorii în occident, care, ca şi azi, se acordau tot pe pile. Priviţi atent lista scriitorilor importanţi ai epocii ceauşiste şi veţi vedea că foarte mulţi au beneficiat, totuşi, de aceste avantaje, plătite cu câte o mică sau mai mare semnătură pe contractele şi ştatele colaborării cu securitatea. Unii naivi, ca mine, nu au făcut acest lucru niciodată. Dar au şi rămas definitiv pe listele cenzurii şi cu paşapoartele blocate în sertarele poliţiei secrete. Eu sunt scriitor şi artist. Din nefericire nu am şi abilităţi de agent literar. N-am ştiut, prin urmare, să fac nimic mai mult decât să scriu nişte cărţi (unele de ficţiune, altele de eseistică sau de cercetare în domeniul esteticii şi muzicologiei). Uitarea despre care vorbiţi se aplică în egală măsură nu numai mie ci şi altor scriitori optzecişti. Vina este a celor mari, care au acum pâinea dar şi cuţitul în mână. Dar, ca să revin punctual la mine.

Începând cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Laurenţiu Ulici, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Cărtărescu, Tania Radu, Eugen Simion (lista e lungă, peste 40 de personalităţi) şi terminând cu Monica Lovinescu, toţi aceştia au spus şi scris, cu subiect şi predicat, că romanul „Ambasadorul“ este opera cea mai reprezentativă a acelor ani. Vă imaginaţi cât de mândru mă simt pentru aceste aprecieri. Ei, bine, când cineva de la ICR sau altă instituţie culturală îşi propune să promoveze literatura română contemporană în străinătate, cum e posibil să treacă atât de uşor peste un astfel de titlu? Mircea Cărtărescu s-a luptat (ăsta este cuvântul ştiu despre ce vorbesc) să fie reeditat romanul meu la Humanitas (acum vreo 5 ani), dar s-a lovit ca de un zid de refuzul categoric al domnului Liiceanu (care nici măcar nu mi-a citit cartea, aşadar este cu-atat mai de neînţeles refuzul său). N-ai cum să nu încerci să suceşti pe toate părţile o astfel de atitudine, din partea unui om socotit cândva, fără rezerve, ca elită a culturii româneşti.

I-am scris, l-am întrebat, ne-am şi întâlnit de câteva ori. Nu mi-a răspuns. L-a pus doar la punct pe Cărtărescu în privinţa acestui subiect (nu sunt abilitat din partea lui să dau mai multe amănunte) şi gata. Vedeţi cât de greu este, prin urmare, să dai un răspuns întrebării dumneavoastră.


Alexandru Petria:
— Mi-e dificil să înţeleg. Să fie invidia şi în spatele punerii în conul de umbră, pe lângă jocul găştilor literare?


Ioan Mihai Cochinescu: 
— Dacă ar fi invidia, răspunsul s-ar fi adjudecat, ca să zic aşa, într-o singură vorbă. Sentimentul de invidie poate fi generator de lovituri pe la spate, de bârfe sau intrigi, de ură chiar, invidia şi delaţiunea figurau în codul deontologic al refulaţilor drept condiţii sine qua non ale însăşi existenţei. Informatorii din vremea amintită ceva mai devreme se recrutau dintre aceştia. Oameni slabi, fără substanţă proprie, fiinţe mucilaginoase, fără urmă de coloană vertebrală, asemenea straniilor făpturi marine, lunecoase, translucide, care par a fi hibrizi sau emanaţii ale unor erori genetice sau de sistem. Însă în vreme ce acele fiinţe din adâncul oceanelor sunt oribile doar din punctul de vedere al unei estetici simpliste umane, piftiile bipede din jurul nostru sunt capabile de cantităţi de rău incomensurabile. Găştile literare, nici ele nu acoperă motivul real al punerii la index a unei opere literare. În cazul meu, eu cred că a fost mersul firesc al istoriei unei lucrări nepromovate sistematic (evident, dacă lucrarea e demnă de acest lucru), pe de o parte, iar pe de alta, o posibilă (gravă) confuzie de persoane sau/şi de nume. Şi într‑un caz şi într‑altul, e imposibil să nu te gândeşti că cineva a gândit cu premeditare că e preferabil să mizezi totul pe o singură carte, decât să diluezi un mesaj către cel mai înalt vârf al culturii europene, prin promovarea mai multor scriitori români de valoare. Eu încă nu mă dumiresc cum de nu au fost îndeajuns de bine promovaţi pentru Nobel scriitori precum Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu, Ştefan Augustin Doinaş, Emil Botta, Ana Blandiana, Ioan Alexandru. Ce să mai vorbim atunci despre colegii mei de generaţie sau cei mai tineri de azi? Când am afirmat că mă bucur de succesul lui Mircea Cărtărescu, acesta a fost motivul principal: bine că măcar unul a fost tradus atât de mult şi de bine. În plus, el are meritul că şi‑a găsit şi singur traducători, nu a fost sprijinit numai de ICR. Romanul meu „Ambasadorul“ se desfăşoară într‑un spaţiu geografic amplu şi pe o generoasă paletă cultural‑spirituală europeană şi asiatică.

Tocmai de aceea, tradus, cred că ar fi stârnit interesul multor iubitori de literatură din ţări precum Franţa, Italia, Germania, Rusia, China. Nu există persoană din mediul literar‑artistic care să nu‑mi spună acest lucru (uneori din prietenie, alteori cu obiectivitate), atunci când ne întâlnim. Şi totuşi, în afară de un mic eseu despre muzică şi alchimie publicat în limba engleză de prestigioasa revistă Philobiblon din Cluj, nimic din literatura mea nu a fost tradus. Nici măcar o singură povestire din acele vestite proze scurte de cenaclu din anii ‚80, interzise de cenzură la vremea lor, reunite în volumul „Visul de iarnă al Isabellei“ (Ed. RAO, 1996).


Alexandru Petria:
— Şi nu vi s‑a acrit de literatură, pornind de la situaţia vieţii literare? Să ziceţi‑ „gata, o viaţă am”, doar sunt şi alte lucruri deosebite pe lume.


Ioan Mihai Cochinescu: 
— Nu se poate întampla una ca asta, dacă într‑adevar eşti scriitor, artist. Ştiţi cum se spune, nu alegi tu literatura, te‑alege ea pe tine... Odată ce te‑ai ales cu microbul ăsta, eşti pierdut. Nu sunt deloc prolific, e drept. Dar nici nu sunt singurul caz. Faptul că scriu puţin, nu mă face mai mult sau mai puţin scriitor.

Important este să nu te compromiţi, să nu‑ţi fie ruşine de ceea ce ai compus, să‑ţi asumi pe de‑a‑ntregul ceea ce faci. Literatura nu e un pariu, nu e o competiţie. Nu vrei sa ajungi cel mai bun, cel mai tare din parcare sau să castigi la loto premiul cel mare. Ai sau nu ceva de spus. Înainte de toate, ca prozator, ai ceva sau nu de povestit, astfel încât propunerea ta să ajungă în sufletul catorva oameni.

De‑aici încolo rolul tău se termină. El însuşi, cititorul, decide ce e de capul poveştii tale şi chiar de tine însuţi.

Poveştile pe care le ai în minte te bântuie uneori cu o forţă devastatoare, trebuie să le spui, dacă ti se pare ca ele înseamnă ceva cu‑adevărat. Dincolo de poveste, desigur, e şi farmecul spunerii. Or, tocmai asta este literatura. Luaţi poemul lui Eminescu „Odă în metru antic“. Încercaţi să‑l povestiţi. Nimeni nu va pricepe ce este atât de genial în trăirea lăuntrică a poetului, într‑un moment de tristeţe, de scepticism, de vreme ce fiecare dintre noi simţim, periodic, cum ne răvăşesc gândurile şi întrebările cele fără de răspuns. Numai că geniul eminescian rezultă din felul în care el a spus această trăire. Poeţii asta fac: spun, paradoxal, lucruri adevărate dar într‑un înţeles diferit faţă de aparenţa înţelesului real, obiectiv. În viaţa de toate zilele sunt un om dăruit cât pentru zece vieţi. Nu am de ce, prin urmare, să cedez ca artist în faţa presiunii clipei care cere să fie trăită. Credeţi‑mă, trăiesc această clipă din plin, mulţumesc bunului Dumnezeu. O fac şi‑acum, cu‑aceeaşi intensitate ca la 30 de ani. Literatura însă mă defineşte spiritual. Scriind, mai fac câte‑un pas. Devin.


Alexandru Petria:
— Da, e o devenire unde parcă ne sunt stabilite rolurile, am simţit‑o pe propria piele. Dar, fiindcă scrieţi puţin, nu vă simţiţi vinovat?


Ioan Mihai Cochinescu: 
— Mă simt vinovat când mă gândesc că sunt leneş.

Uneori îmi trece prin cap că, dacă aş fi fost mai harnic, scriam până acum măcar un raft de cărţi, aşa cum spuneau copii mei când erau mici despre mine, într‑o emisiune tv. Mi i‑am imaginat pe fiecare dintre scriitorii importanţi ai lumii, scriind. Tolstoi, patriarhul rus, la moşia sa Iasnaia Poliana, proiectând cu disperare o comunitate idealistă, utopică, în care şi‑ar fi dorit (absurd) ca cei 330 de iobagi care‑i munceau pământurile să‑l şi iubească, deopotrivă. Dostoievski, cu ochii stâlciţi de prea puţina lumină din odaie, înfierbântat de complicatul său personaj Rodion Romanovici Raskolnikov, trudind la scrierea unui strălucitor manuscris, până la epuizare. Americanii cei disciplinaţi, cu cafeaua de dimineaţă în faţă şi cu cele câteva paragrafe sau pagini isprăvite, zilnic, până la prânz.

I‑am admirat, i‑am invidiat chiar. Eu sunt un om cu desăvârşire liber. Îmi scriu cărţile în cap, ăsta e invariabilul meu răspuns la întrebarea celor apropiaţi: ce mai scrii? Iar uneori mai măzgălesc hârtii. Nici nu vă imaginaţi cât de simplu a apărut, prin urmare, „Ambasadorul“. Am început să‑l scriu fără întrerupere într‑o toamnă, iar primăvara următoare era gata, numai bun de tipărit. Atâta doar că a fost scos din planul editorial de cenzură, cu puţin timp înainte de revoluţie. Nu am schimbat nici măcar o singură literă din manuscris, nici la tipărirea lui din 1991, nici la reeditarea de‑acum doi ani.


Alexandru Petria:
— Oho, cum vă înţeleg cu lenea, însă şi cu scrisul dintr‑o fată, ca o erupţie... 
În confreria asta a leneşilor sunt de înscris enorm de mulţi scriitori români. 
Mă gândesc că e aşa şi fiindcă nu se câştigă decent bani din scris, precum la americanii pe care i‑aţi pomenit, ca un stimulent imediat palpabil până la ipotetica întâlnire cu gloria.


Ioan Mihai Cochinescu: 
— Ca să ne răsfăţăm un pic, e o lene existenţială, oblomovistă (ce minune de carte a scris Goncearov ‑ „Oblomov”!). Cu câştigatul banilor, treaba e destul de simplu de explicat. Pe vremea comunismului, scriitorii membri ai USR beneficiau de uriaşul sac fără fund al Fondului Literar. Unii au împrumutat sute de mii de lei de la acest fond sau chiar mai mult (echivalentul de azi a câtorva zeci sau sute de mii de euro), ca avans pentru opere nescrise încă şi pentru călătorii de documentare în străinătate, fără să‑i mai restituie vreodată. Iată de ce era o mare ispravă să fii pe‑atunci membru USR, nu ca astăzi. În zilele noastre scriitorii fie îşi plătesc singuri cheltuielile de editare şi se ocupă personal de distribuire, fie, dacă sunt mai cunoscuţi, sunt editaţi, însă cu drepturi de autor simbolice. Dacă genul de literatură pe care îl practici este, nu profund artistic, ci doar învecinat cu mesaje minim‑metaforice sau compuneri minim‑stilistice, atunci nici nu se pune problema să rezişti ca scriitor liber profesionist. În occident, în America, scriitorii pot trăi din ceea ce scriu pentru că există piaţă reală de desfacere şi există profesionişti în domeniul impresariatului literar.

Noi nu avem aşa ceva, aşadar scriitorul este de‑a dreptul fericit dacă o editură de prestigiu îl publică, fie şi fără drepturi băneşti, nutrind speranţa că, după o vreme, va fi tradus şi promovat peste hotare. Eu nu scriu pentru bani.

Dar sunt îngrijorat de faptul că, dincolo de câştigarea unui capital de prestigiu, de onorabilitate în societate, scriitorul nu beneficiază în România de un sistem de remunerare legal, limpede, firesc, care să‑i asigure viaţa de zi cu zi trăită la un nivel decent, atât de necesar climatului în care se dezvoltă inspiraţia primei idei venite dinspre Înger, până ce aceasta prinde contur sub forma unui opus. O ţară care nu‑şi plăteşte poeţii, va cumpăra cândva poeţi.


Alexandru Petria:
— Şi credeţi că le pasă într‑adevăr politicienilor? Doar ei stabilesc regulile.


Ioan Mihai Cochinescu: 
— România, ca să fiu politicos cu ţara mea, din punct de vedere politic, e comparabilă cu America la 20 de ani după declaraţia de independenţă din 1776. Ca să fiu ceva mai necruţător, spun că e în situaţia ţărilor europene occidentale de‑acum o mie de ani. Politicienii de azi încearcă, demagogic, să suţină puncte de vedere „democratice” de‑a dreptul halucinante, hilare chiar, vis‑a‑vis de marile puteri europene de azi, în vreme ce, practic, îndeasă banii visteriei ţării în buzunarele proprii, cu o seninătate de‑a dreptul nesimţită. Salariul bugetarului de rând e într‑atât de mic, încât nu ajunge nici în patru luni să însumeze preţul unei singure poşete de fiţe a vreunei doamne parlamentar (plătită, desigur, tot din bani publici). Bugetarul cinstit român, poate fi un intelectual cu‑adevărat, de marcă. Dacă el primeşte 150 de euro pe lună, până la cel mult 350 (spre pensionare), stă şi cântăreşte multă vreme o carte în mână, până să o cumpere. Îi văd în librării pe colegii mei, profesori, cum stau cu ezitarea asta, ca în faţa cântarului sau a galantarului: să cumpăr câte ceva de mâncare azi, pentru familia mea, sau să cumpăr o carte? Politicienii români nu au nici cea mai mică tresărire în privinţa supravieţuirii oamenilor de rând care muncesc. Altfel nu se explică de ce, din puţinul visteriei naţionale, se risipeşte atât de mult pe contracte şi salarii nesimţite, în vreme ce salariiile şi pensiile profesorilor, medicilor etc. sunt ciuntite, aduse la limita supravieţuirii, a sărăciei. Eram disperat de traiul cenuşiu, sub ideologia comunistă, dar politicienii români de azi mă fac să‑mi fie ruşine că sunt român. Răspunsul meu la întrebarea dvs. este: nu, politicienilor nu le pasă de scriitori sau artişti şi chiar dacă le‑ar păsa vreodată, cu siguranţă va fi prea târziu. Afirmaţia mea era retorică.

Dacă va muri arta, poezia, nu vom putea cumpăra poeţi.

Pentru simplul motiv că un poet adevărat nu poate fi cumpărat.


Alexandru Petria:
— O vină au şi scriitorii, care îşi prostituează talentul în faţa politicienilor, acceptând orice şi neluând poziţie.


Ioan Mihai Cochinescu: 
— Ce se întâmplă acum e ca o mănuşă întoarsă pe dos (şi, iată cum avem în sfârşit două mănuşi, atât de necesare celor două mâini: stânga şi dreapta). Dacă prostituţia scriitorului înainte de 1989 însemna semnarea pactului cu diavolul stalinist de stânga, azi, mănuşa întoarsă pe dos este pentru mâna dreaptă, care stă întinsă, ca la cerşit. Oricum ar fi, tot prostituţie se cheamă. Am putea da vina, uşor pe disperarea scriitorului de a nu fi publicat, cunoscut, promovat. Unii dintre scriitori, după cum vedeţi, nu acceptă bani murdari şi iau poziţie, destul de ferm. Cu riscul de a fi marginalizaţi, ridiculizaţi şi trecuţi la index. Ceilalţi vor privi odată şi‑odată în oglinda propriei conştiinţe. Sau nu. Un scriitor valoros cred că are totuşi dimensiunea propriei conştiinţe.

E imposibil să nu‑i pară rău cândva că s‑a amestecat printre haitele de hiene, de prădători.


Alexandru Petria:
— Nu ştiu când o să‑i ajungă părerile de rău. Până atunci au tupeul să se autovictimizeze dacă le areţi ticăloşia.


Ioan Mihai Cochinescu: 
— Banul e ochiul dracului. Nu aşa se spune?

Puterea, de asemenea. Dă‑i omului bani şi putere şi vei vedea cine e, cu‑adevărat. Nu? Se va putea afirma şi despre noi, cei care comentăm cu amărăciune ceea ce se întâmplă în lumea literară, că suntem doar nişte ofticoşi care, dacă n‑am beneficiat de îmbrăţişarea caldă a puterii, acum stăm şi bârfim, în dreapta şi‑n stânga. Am auzit şi astfel de păreri, pe la colţuri: ei, dar dacă tu, Cochinescu, erai tradus şi erai trimis cu burse în toate ţările lumii, pe la târgurile internaţionale de carte şi pe la tot felul de seminarii, mai vorbeai cu Petria despre toate astea? Aş risca un răspuns, la asemenea vorbe de stradă: dacă aş fi un ticălos prin structură, n‑aş putea scrie nici măcar un singur rând, care apoi să se poată numi literatură.

Avem suficiente modele de oameni excepţionali care au rămas cu coloana vertebrală dreaptă: Ţuţea, Cioran, Eliade, Nichita Stănescu. Nichita, cel puţin, îşi făcea praf toţi banii obţinuţi din marile sale premii, fie cumpărând flori pentru frumoasele femei ale lumii, fie, dând de băut prietenilor. Nu poţi fi şi ticălos şi victimă, în acelaşi timp, domnule Petria. Eu zic că trebuie să alegi.


Alexandru Petria:
— Dumneavoastră aţi ales, eu la fel, vreau să mă uit senin în oglindă. Haideţi să revenim, în finalul dialogului, la scris. Ce pregătiţi?


Ioan Mihai Cochinescu: 
— De câteva luni lucrez într‑un domeniu foarte drag mie: filmul. Mi s‑au cerut câteva scenarii, două le‑am scris (le‑am şi predat unui producător), la două lucrez chiar acum. În paralel cu ele, continui munca cea migăloasă la scrierea unei cărţi noi, un roman. Vă spuneam la început, nu scriu mult, nu sunt prolific. Sper totuşi ca în cel mai scurt timp (nu mai mult de jumătate de an) să şi public această nouă carte. Mi‑aş dori să reeditez, de asemena, prozele mele scurte reunite sub titlul „Visul de iarnă al Isabellei”, pentru că, la urma urmelor, ele sunt cele care mi‑au conferit „certificatul de naştere”, ca scriitor, în anii ‘80. În reprize (dacă pot zice aşa), fac fotografie artistică.

Desigur, ca iubitor de fotografie, nu ca profesionist. La începutul lunii decembrie din acest an voi avea o expoziţe personală la Muzeul de Artă din Ploieşti. Chiar dacă îmi doresc să păstrez ineditul evenimentului, pot să spun de pe‑acum că va fi vorba nu doar despre artă fotografică, propriu‑zisă, voi propune celor care calcă pragul muzeului o întâlnire cu arta conceptuală. Nu în ultimul rând, va fi o întâlnire cu prietenii mei dintotdeauna, din lumea artelor, a muzicii, a scrisului. Aşa că vă invit de pe‑acum, cu drag, la vernisaj.





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu