luni, 13 iunie 2016

Spargatorul de gheata (22)


Victor Suvorov







STALIN ÎN MAI



În domeniul politicii externe, Stalin şi-a fixat un scop de mare importantă pe care speră să-l atingă prin forţele proprii.
Contele von Schulenburg Raport secret, 12  mai 1941.


Ca să înţelegem evenimentele din iunie 1941, trebuie să ne întoarcem inevitabil în mai. Mai 1941 este luna cea mai misterioasă a întregii istorii comuniste a Rusiei. Fieca­re zi şi fiecare ceas din această lună sunt pline de evenimente al căror sens mai trebuie încă dezlegat. Căci unele evenimente care s-au petrecut în ochii întregii lumi n-au fost încă lămurite de nimeni.


La 6 mai 1941, Stalin a devenit şeful guvernului sovie­tic. Acest pas a nedumerit pe mulţi. Din documentele luate ca trofeu cunoaştem, de pildă, că liderii germani n-au putut găsi o explicaţie satisfăcătoare acestui eveni­ment. Pentru prima oară în întreaga istorie sovietică, puterea superioară de partid şi de stat a fost concentrată oficial în una şi aceeaşi mînă. Totuşi, aceasta n-a însemnat deloc o întărire a dictaturii personale a lui Stalin. Parcă pînă atunci puterea nu era concentrată practic tot în mîna lui Stalin? Dacă puterea s-ar măsura prin numărul de titluri răsunătoare, Stalin putea să strîngă cu zece ani înainte o colecţie pompoasă, însă el, absolut conştient, n-a făcut acest lucru.


Începînd cu 1922, ocupînd postul de Secretar General, Stalin a refuzat toate funcţiile de partid şi de stat. A ridicat postul său de comandă deasupra guvernului şi deasupra statului. El controla totul, dar oficial nu răspun­dea de nimic. 


Iată cum descrie L. Troţki, încă din 1931, mecanismul pregătirii revoluţiei comuniste în Germania: „în cazul succesului noii politici, toţi manuilskii şi roemelii să proclame că iniţiativa acesteia a aparţinut lui Stalin. Iar în caz de eşec, Stalin îşi ia dreptul de a găsi vinovatul, în aceasta constă chintesenţa strategiei lui." (B.O.28, N.24, pag.12).


Revoluţia n-a avut loc şi Stalin, într-adevăr, a găsit vinovaţii şi i-a pedepsit exemplar. Va conduce la fel şi în interiorul ţării: toate succesele sunt datorate lui Stalin, toate eşecurile duşmanilor, aventurierilor, carieriştilor stre­curaţi în partid şi care au denaturat linia generală a acestuia. „Biruinţa colhozurilor" este creaţia geniului lui Stalin, iar milioanele de morţi datorită lui reprezintă „ame­ţeala de pe urma succesului" a unei anumite părţi a tovarăşilor cu munci de răspundere la scară raională. 


Stalin n-a avut nici o legătură cu marile „epurări", a fost doar ejovşcina . 


Nici pactul cu Hitler n-a fost semnat de Stalin. Pactul a intrat în istorie cu numele lui Molotov şi al lui Ribbentrop. În Germania răspunderea oficială pentru acest pact a aparţinut lui Adolf Hitler, nu lui Ribbentrop. Chiar dacă Hitler n-a participat la semnarea pactului. Dar losif Stalin, care a participat la semnare, n-avea în acel moment funcţii pe linie de stat, nici pe linie de guvern. El a participat pur şi simplu ca fiind cetăţeanul losif Stalin, fără să aibă nici un fel de împuterniciri de stat, de guvern, militare sau diplomatice şi, prin urmare, nu răs­punde pentru cele petrecute. La fel, pe 13 aprilie 1941, a fost semnat acordul cu Japonia. Stalin este prezent, dar nu poartă răspunderea pentru cele întîmplate. Rezultatul: într-un moment critic pentru Japonia, o loveşte pe la spate, în momentul în care era istovită de război. Conşti­inţa lui Stalin este curată: nu el a semnat acordul.


Însă ceva s-a întîmplat (sau trebuia să se întîmple) şi, în mai 1941, Stalin ia asupra sa sarcina oficială a răspun­derii de stat. Noul titlu nu înseamnă o creştere a puterii, ci o limitare a ei, mai bine zis o autolimitare. Din acest moment el nu numai că ia hotărîrile cele mai importante, dar şi poartă răspunderea oficială pentru ele. Pînă atunci, puterea lui Stalin era limitată numai de hotarele exterioare ale Uniunii Sovietice, nici atunci întotdeauna. Ce l-a putut face să ia voluntar pe umerii săi sarcina grea a responsa­bilităţii pentru acţiunile sale, odată ce putea să rămînă pe culmea infailibilităţii, lăsîndu-le altora posibilitatea să gre­şească?


Această situaţie îmi aminteşte, nu ştiu de ce, de o vînătoare de elani a lui Hruşciov. Cît timp elanul se afla departe, Hruşciov striga la vînători, rîdea de oaspetele său nu prea norocos, Fidel Castro, însă nu trăgea deloc, ba, mai mult, nici n-avea arma în mînă. Cînd însă elanul a fost mînat spre vînători şi n-aveai cum să-l ratezi, Hruşciov a luat imediat arma în mînă. Vreme de 17 ani, Stalin n-a luat în mîinile sale instrumentele puterii de stat, dar deodată... De ce?


Iată mărturia amiralului Flotei Uniunii Sovietice, N.G. Kuzeţov (pe atunci amiral, narkom al VMF30 al URSS): „Cînd Stalin a luat asupra sa îndatoririle de Preşedinte al Sovietului Comisarilor Poporului, practic sistemul de con­ducere nu s-a schimbat" (VT/, 1965, Nr. 9, pag.66). Dacă practic nimic nu s-a schimbat, de ce îi trebuia lui Stalin acest titlu? Or, „cu toate acestea, toate faptele, acţiunile, crimele lui Stalin au un scop precis, sunt logice şi strict principiale" (A. Avtorhanov, Enigma morţii lui Stalin, pag. 132).


Unde este logica lui Stalin? „Nu cunosc nici o singură problemă, care să ţină de situaţia internă din Uniunea Sovietică şi care să fie atît de serioasă încît să provoace un asemenea pas din partea lui Stalin. Pot să afirm cu toată convingerea că, dacă Stalin a hotărît să ocupe cel mai înalt post de stat, cauzele urmează să fie căutate în politica externă." Astfel raporta guvernului său ambasa­dorul german la Moscova, von Schulenburg. Mareşalii sovietici afirmă acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte: numirea lui Stalin este legată de problemele externe (Mareşalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian, Aşa a început războiul, pag 62). 


Dar chiar şi fără aceste mărturii înţelegem că problemele interne ar fi putut fi rezolvate mai comod, fără ca Stalin să-şi asume responsabilitatea. Ce fel de probleme l-au putut obliga să facă un asemenea pas?


În mai 1941, multe state din Europa fuseseră cotropite de Germania. Uniunea Sovietică nu putea avea probleme în relaţiile cu Franţa. Marea Britanic, care-şi păstrase independenţa, îi întinsese lui Stalin o mînă prietenească (Scrisoarea lui Churchill, transmisă lui Stalin, la l iunie 1940). 


Roosevelt se purta faţă de Stalin mai mult decît prieteneşte: tehnologia americană se scursese deja spre URSS. Stalin avea cu adevărat doar doi inamici, însă Japonia, luînd act de puterea militară sovietică în august 1939, semnase de curînd un acord cu Uniunea Sovietică şi îşi fixase privirile în direcţia opusă frontierei sovietice. Aşadar, numai Germania era cauza care l-a silit pe Stalin să întreprindă acest pas ce părea la prima vedere fără noimă. 


Ce putea întreprinde Stalin în raport cu Germania, folosind noul său titlu de şef al statului? Există trei posibilităţi:
- să stabilească o pace trainică;
- să conducă oficial lupta armată a Uniunii Sovietice de respingere a agresiunii germane;
- să conducă oficial lupta armată a Uniunii Sovietice într-un război agresiv împotriva Germaniei.


Prima variantă cade imediat. Pactul de pace cu Ger­mania fusese semnat deja cu mînă lui Molotov. Ocupînd locul lui Molotov în calitate de şef al statului, Stalin n-a întreprins paşi hotărîţi ca să-l întîlnească pe Hitler şi să înceapă convorbiri. Stalin îl foloseşte în continuare pe Molotov pentru convorbirile de pace. Se ştie, chiar şi pe 21  iunie, Molotov a încercat să se întîlnească cu liderii germani, însă  Stalin n-a întreprins astfel  de încercări. Deci n-a ocupat postul de şef al statului ca să poarte convorbiri de pace.


Propaganda comunistă insistă asupra celei de-a doua variante: ca să prevină atacul Germaniei, Stalin a hotărît să conducă personal şi oficial apărarea ţării, însă tovarăşii comunişti nu aduc nimic în sprijinul acestei opinii. Agre­siunea Germaniei a fost surprinzătoare şi evident neaştep­tată pentru Stalin. Ajungem la ideea că Stalin şi-a luat această responsabilitate în vederea prevenirii unor eveni­mente pe care nu le-a prevăzut. Să examinăm încă o dată comportarea lui Stalin în primele zile ale războiului. 


La 22  iunie,  şeful guvernului era  obligat să se  adreseze poporului şi să comunice groaznica ştire, însă Stalin a evitat să-şi îndeplinească obligaţiile, pe care le-a dus la îndeplinire locţiitorul său, Molotov.


De ce a trebuit ca în mai să se aşeze în fotoliul lui Molotov, pentru ca în iunie să se ascundă în spatele acestuia?


În seara de 22 iunie, comandamentul sovietic a trimis trupelor directiva.
Are cuvîntul G.K.Jukov:
„Generalul N.F. Vatunin a spus că I .V. Stalin a aprobat proiectul directivei Nr. 3 şi a ordonat să-mi pun semnă­tura...
- Bine, -am răspuns- puneţi-mi semnătura" (G.K. Jukov, Amintiri şi cugetări, pag. 251).


Din istoria oficială ştim că această directivă a apărut cu semnăturile „comisarului poporului pentru apărare, mareşalul S.K. Timoşenko, a membrului Sovietului secretariatului CC al VKP(b) G.M. Malenkov şi a şefului Marelui Stat-Major, G.K. Jukov (Jstoria celui de-al doilea război mondial (1939-1945), vol.4, pag.38).


Aşadar, Stalin forţează pe alţii să semneze ordinul, evitînd să-şi ia răspunderea personală. Dar de ce şi-a asumat-o în mai? Se dă o directivă forţelor armate de distrugere a inamicului invadator. Documentul este de o însemnătate crucială. Ce are a căuta aici „membrul Sovie­tului secretariatului"?


A doua zi, se comunică componenţa Marelui Cartier General. Stalin a refuzat să-l conducă, fiind de acord să intre în acest organ suprem de conducere militară numai cu drepturile unui simplu membru. „Fără Stalin, narkom S.K. Timoşenko nu putea să ia singur hotărîrile de princi­piu. Au apărut doi comandanţi generali: narkom S.K. Timoşenko-cel juridic, în conformitate cu hotărîrea, şi I.V. Stalin-cel real" (G.K. Jukov, idem), în războiul defensiv, Stalin aplică metoda sa verificată de conducere: hotărîrile de principiu le ia el, iar răspunderea oficială o poartă Molotovii, Malenkovii, Timoşenkii, Jukovii. 


Doar peste o lună membrii Biroului Politic au constrîns pe Stalin să ocupe postul oficial de Narkom al apărării, iar la 8 august-postul de Comandant General Suprem. A meri­tat oare ca Stalin, „pentru a preveni războiul", să-şi ia răspunderea, pentru ca din primul moment al acestui război să evite energic responsabilitatea? Cunoscînd maniera lui Stalin de a conduce, să presupunem că în ajunul acestuia el ar încerca să nu ia asupra sa nici un fel de titluri şi nici o responsabilitate, punînd în posturi decora­tive funcţionari de mîna a doua, care să fie controlaţi perfect de el. Aşadar, nici a doua explicaţie nu ne poate satisface. De aceea, suntem nevoiţi să apelăm la a treia versiune, pe care deocamdată nimeni n-a putut să o combată: cu mîinile lui Hitler, Stalin a distrus Europa şi acum este gata de un atac prin surprindere în spatele Germaniei. Stalin are intenţia să conducă personal „cam­pania eliberatoare", în calitate de şef al guvernului sovie­tic.


Partidul comunist a pregătit poporul sovietic şi armata în ideea că ordinul de începere al războiului eliberator în Europa va fi dat de Stalin personal. Falsificatorii comunişti au pus în circulaţie versiunea că Armata Roşie a pregătit „contralovitura". Pe atunci nu se vorbea de nici un fel de contralovituri. Poporul sovietic ştia că decizia de a începe războiul va fi luată la Kremlin. Războiul nu va începe cu atacul nu ştiu căror inamici, ci conform ordinului lui Stalin: „Şi cînd mareşalul revoluţiei, tovarăşul Stalin, va da semnalul, sute de mii de piloţi, de timonieri, de paraşutişti se vor prăvăli pe capul duşmanului cu toată puterea armelor, armele dreptăţii socialiste. Armatele ae­riene sovietice vor aduce omenirii fericirea!" Aceste cuvin­te erau rostite în momentul cînd Armata Roşie atinsese graniţa Germaniei (Pravda, 18 august, 1940). Iar a aduce fericirea omenirii se putea numai străbătînd teritoriul german, cu toată puterea armelor, armele dreptăţii socia­liste, în august 1940, peste capetele germane în primul rînd.


Ocupînd postul de Secretar General, Stalin putea da orice ordin, iar acesta era adus la îndeplinire neîntîrziat. Însă orice ordin de-al lui Stalin era neoficial, în aceasta consta invulnerabilitatea şi infailibilitatea sa. Acum, aceas­tă situaţie nu-1 mai satisface pe Stalin. El avea nevoie să dea un ordin, „Marele Ordin al vieţii mele", în aşa fel încît să fie ordinul lui oficial.


După mărturisirea Mareşalului Uniunii Sovietice, K.K. Rokossovski (Datoria militară, pag. 11), fiecare comandant sovietic avea în seiful său „un dosar operativ ultrasecret"-„Pachetul roşu Litera M". Pachetul roşu se putea deschide numai la ordinul Preşedintelui Sovnarkom (pînă la 5 mai 1941 -Viaceslav Molotov) sau al Narkom-ului de apărare al URSS (Mareşalul Uniunii Sovietice S.K. Timoşenko). 


Însă, conform relatărilor Mareşalului Uniunii Sovietice, G.K. Jukov, Timoşenko „fără Stalin... nu putea să ia singur hotărîrile de principiu". Deci Stalin a ocupat postul lui Molotov pentru ca Marele Ordin să nu fie emis de Molo­tov, ci de Stalin.


Pachetele se aflau în seifurile fiecărui comandant, însă la 22 iunie 1941 Stalin n-a dat ordin de deschidere a Pachetelor roşii. După mărturia lui Rokossovski, unii comandanţi, cu teamă şi riscînd (pentru deschiderea sama­volnică a Pachetului roşu se prevedea pedeapsa prin împuşcare, conform articolului 58) au deschis Pachetele roşii, însă n-au găsit în ele nimic util pentru apărare. „Fireşte, aveam planuri şi indicaţii amănunţite despre ceea ce trebuia făcut în ziua «M-... totul era descris pe minute şi în detalii... Toate aceste planuri au existat, însă, din păcate, nu se spunea nimic despre ce-i de făcut dacă inamicul va trece la atac prin surprindere". (General maior M. Greţov, VIJ, 1965, Nr. 9, pag.84).


Aşadar, comandanţii sovietici aveau planuri de război, dar n-aveau planuri de război defensiv. Conducerea supe­rioară sovietică ştia acest lucru. Iată de ce, în primele ore ale războiului, în locul unui ordin scurt de deschidere a pachetelor, conducerea superioară se ocupa cu improvi­zaţiile: alcătuieşte noi directive pentru trupe. Toate planu­rile, toate pachetele, totul „descris în detalii şi pe minute", nu mai erau necesare în condiţiile războiului defensiv.


Apropo, primele directive ale conducerii sovietice nu orientează nici ele trupele să sape tranşee de apărare. Nu sunt directive defensive, ci contraofensive sau pur ofen­sive. Liderii sovietici gîndesc şi planifică numai cu astfel de categorii, chiar şi după începutul forţat al războiului de apărare. Pachetele roşii au un caracter extrem de ferm, însă fiind situaţia neclară, avîntul ofensiv al trupelor trebuie temperat pînă la lămurirea deplină a lucrurilor. Iată de ce primele directive au un caracter ofensiv; tonul lor este însă reţinut: să se atace, dar nu aşa cum stă scris în Pachetele roşii!


Într-o situaţie neclară, Stalin nu vrea să rişte. De aceea semnătura lui Stalin nu se află pe cele mai importante directive ale „Marelui Război pentru Apărarea Patriei", directivele iniţiale ale războiului. El s-a pregătit să înde­plinească o obligaţie de onoare, să semneze alte directive, într-o altă situaţie. Nu voia să semneze directivele unui război defensiv, ci pe acelea ale misiei de eliberare a statelor lumii.


Hitler a citit telegramele inteligentului Schulenburg dar, fără îndoială, a înţeles şi singur că Stalin speră ca „în domeniul politicii externe să atingă un scop de mare importanţă prin forţele proprii". Hitler a înţeles cît de periculos este acest lucru şi l-a lipsit pe Stalin de o asemenea posibilitate. Iată de ce, în primele directive ale unui război forţat defensiv, neaşteptat pentru Stalin, apare semnătura „membrului sovietului secretariatului".


Ocupîndu-şi funcţia, orice şef de guvern comunică programul activităţii sale. Dar Stalin? Şi Stalin. Este drept, cuvîntarea lui Stalin, care poate fi socotită programatică, a fost rostită, dar n-a fost publicată niciodată.


La 5 mai 1941, cînd numirea lui Stalin fusese în prealabil decisă (sau poate chiar avusese loc), el ţine o cuvîntare la Kremlin, la primirea absolvenţilor academiilor militare. Stalin vorbeşte 40 de minute. Luînd în conside­rare faptul că de obicei tăcea, 40 de minute înseamnă foarte mult. Stalin nu vorbea în faţa absolvenţilor acade­miilor militare în fiecare an. Au existat doar două aseme­nea cuvîntări. Prima cuvîntare a fost în 1935. Kirov fusese ucis cu cîteva luni în urmă, asupra ţării atîrna toporul ce pedepseşte, se pregătea în secret „Marea epurare", iar tovarăşul Stalin ţine o cuvîntare în faţa absolvenţilor academiilor militare: cadrele rezolvă totul. Este puţin probabil că atunci a putut înţelege cineva sensul autentic al cuvintelor lui Stalin. Însă Stalin n-a stat mult pe gînduri. A schimbat aproape toate cadrele, ucigîndu-le.


va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu