sâmbătă, 11 iunie 2016

Ei sunt aici (21)


Timothy Good






De un interes deosebit este însă aici un comentariu din Aviation Week asupra rapoartelor despre forme zburătoare („aeroforme") mai puţin convenţionale, între care şi „aparate la mare altitudine ce traversează cerul nopţii cu viteză extrem de mare. De obicei nu se aude zgomot de motor sau bang sonic. Vehiculul este în mod normal observat sub forma unei singure lumini strălucitoare, uneori pulsatorie, zburând cu o viteză ce depăşeşte de departe pe cea a oricărui aparat din zonă şi la o altitudine estimată la peste 50.000 picioare. Astfel de nave au fost raportate atât de observatori de la sol cât şi martori aflaţi în vehicule aeriene..."

Aceste tipuri de aparate „negre" par să utilizeze sisteme de propulsie relativ convenţionale, deşi mult mai avansate decât cele accesibile lumii „albe", comenta Aviation Week, dar adăuga în mod semnificativ că „avem dovezi consistente că mai există o altă familie de nave care se bazează în exclusivitate pe propulsie exotică şi scheme aerodinamice, nu prea bine înţelese în momentul de faţă. Datele referitoare la acest tip de vehicul au fost studiate de către Aviation Week şi de câţiva consultanţi."

Cercetătorul William Hamilton III a luat legătura cu autorul articolului, Bill Scott, care a făcut carieră ca inginer pentru teste de zbor şi este absolvent al unei şcoli pentru piloţii de încercare americani (US Air Force Test Pilot School). Scott admitea că sistemul de „propulsie exotică" la care s-a referit putea fi o unitate anti-gravitaţională şi a menţionat că auzise de posibilităţile acestor nave de a se deplasa cu viteze variabile, de la cele foarte scăzute (15-120 mile pe oră) până la cele supersonice.

Potrivit spuselor lui Mark Barnes, care lucrează la staţia radar cu rază lungă de acţiune de la Angel Peak, aparţinând dc Federal Aviation Administration, deasupra regiunii Groom Mountain, au fost înregistrate câteodată ecouri radar ciudate, indicând prezenţa unui obiect plutind în aer vreme de cel mult cincisprezece minute. „De obicei stă pe loc", spunea Barbes în 1990. „Nu-şi modifică distanţa sau azimutul prea mult şi utilizează un cod staţionar pe care noi îl folosim în mod normal în testarea funcţională."



BREŞA


În martie 1989, un fizician care afirmă că a lucrat la o bază de încercare de lângă Groom Lake dezvăluia într-un interviu difuzat de un post de televiziune din Las Vegas nu numai că guvernul Statelor Unite făcea probe de zbor cu nave discoidale, de un nivel tehnologic foarte avansat, ci şi că el însuşi fusese implicat în programul de cercetare. Folosind pseudonimul „Dennis“, omul de ştiinţă a vorbit cu precauţie despre implicarea sa în proiectul super-secret, având grijă tot timpul să-şi ţină chipul în umbră.

„Ce se petrece acolo exact?“ a fost întrebat de George Knapp, reporterul.

„Ei bine, sunt acolo câteva - de fapt nouă, farfurii zburătoare - discuri zburătoare - acolo se află cele de origine extraterestră", a răspuns savantul. „Au fost demontate în cea mai mare parte. Unele sunt, ei bine, în diverse stadii de finisare, construite din alte bucăţi, şi s-au făcut teste de zbor, dar ce a contat cel mai mult a fost analizarea lor. Unele din ele sunt sută la sută intacte şi funcţionează perfect. Celelalte au fost lăsate deoparte. Eu am lucrat mai ales la propulsie şi la sursa de energie... Din câte ţin minte, cam jumătate dintre ele funcţionează, iar cealaltă jumătate au fost desfăcute bucăţi pentru a studia componentele."

„De unde au apărut aceste farfurii? Cum au intrat în posesia guvernului? a întrebat reporterul.

„Nu am nici cea mai mică idee şi trebuie să înţelegeţi că informaţia este foarte compartimentată, iar eu aveam acces doar la datele care priveau munca mea.

„Vreau să spun, nu ar fi posibil ca ele să fi fost construite de către guvernul nostru şi nu procurate de la nişte fiinţe extraterestre?" a întrebat Knapp.

„Absolut imposibil", a replicat Dennis. „Sistemul de propulsie este un sistem gravitaţional: sursa de energie este un reactor cu antimaterie. O asemenea tehnologic nu există. De fapt unul din motivele pentru care m-am prezentat să fac cunoscută această informatie este că e o crimă nu numai împotriva poporului american, ci împotriva comunităţii ştiinţifice, la care am fost părtaş şi eu o vreme, încercând din răsputeri să reproduc aceste sisteme. Şi acestea există acum şi se află de fapt în mâinile guvernului."

„Ce vi s-ar întâmpla dacă guvernul ar afla că ne-aţi oferit aceste informaţii?"

„S-ar putea întâmpla orice. Nu ştiu..."

„Aţi menţionat că s-ar putea să aveţi necazuri. Aţi simţit deja repercusiuni?"

„Mda, am fost ameninţat că voi fi acuzat de spionaj, m-au ameninţat cu moartea, mi-au ameninţat soţia şi - vreau să spun că nu ştiu unde mai pot ajunge de aici."

„Ne va spune vreodată guvernul ceva despre testări? Sovieticii au habar despre ele?"

„Sovieticii au fost implicaţi până la un anumit punct", a continuat Dennis. „Au fost cxcluşi din program destul de brutal - chiar în mijlocul acestuia. Nu ştiu de ce sau ce s-a întâmplat. N-au fost prea bucuroşi şi, din câte am auzit, sunt sigur că aveau de gând să afirme că toată tehnologia fusese elaborată aici pe Pământ, ceea ce nu era deloc aşa."

„Dacă sovieticii au fost înlăturaţi din acest program de testare, de ce nu ne spun nimic despre el?"

„Habar n-am. N-au avut acces la toate datele. Se pare că deţineau şi ei nişte informaţii şi noi făceam de fapt comerţ cu ei. Dacă deţin şi ei discuri, asta nu mai ştiu. Nu ştiu nici măcar dacă ei aveau cunoştinţă că noi avem câteva. Erau implicaţi într-o oarecare măsură, dar nu ştiu exact cât.“

„Dar despre extraterestri? Era vreunul acolo, la Groom Lake?“

„Ăă, aş vrea să schimbăm subiectul.“

„Este programul „Star Wars“ legat cumva de ceea ce se petrece acolo? Cunosc oameni care cred că dezvoltăm programul Star Wars pentru altcineva decât sovieticii.“

„Aşa reiese din bugetul Star Wars, care este foarte greu de urmărit, deoarece lucrează cu sume uriaşe de bani“, a răspuns savantul. „Reiese de asemenea într-o mulţime de lucruri care ar fi foarte greu de depistat. Da, însă Star Wars are legătură directă cu ce se petrece acolo. US Navy este compartimentul guvernamental care deţine într-adevăr controlul asupra celor întâmplate.“

Astfel se încheia interviul cu „Dennis“, care mai târziu şi-a dezvăluit adevăratul nume. E o simplă farsă, o fantezie - sau o dezinformare guvernamentală? În următoarele interviuri din 1989 şi în discuţiile cu mine în 1990, Robert Scott Lazar a intrat în amănunte privitoare la pretinsa sa activitate în locul de încercare cel mai secret din întreaga lume aflat în izolatul deşert Nevada.



Tehnologie extraterestră


Pe Bob Lazar mi l-a prezentat în 1990, la Las Vegas, John Lear, care îl cunoscuse în 1988 prin intermediul prietenului său : Gene Huff, evaluator de proprietăţi imobiliare. Am descoperit în Bob un interlocutor plăcut, un tânăr modest, care timp de câteva zile a răspuns cu răbdare şi amabilitate întrebărilor mele.

L-am întrebat pentru început cum s-a întâmplat de a obţinut slujba în zona experimentală cunoscută sub numele S-4, de lângă Groom Lake. Cele două întrevederi în vederea angajării au avut loc la sediul EG&G (Edgerton, Germenshausen and Grier) de la aeroportul McCarran, Las Vegas, către sfârşitul lui 1988. „Trimisesem câteva curriculum vitae în diverse locuri, iar ei au fost cei care mi-au răspuns şi mi-au stabilit o întrevedere. Dar nu cu EG&G“, a explicat Bob, „ci doar în acea clădire.“ EG&G este o companie uriaşă, cu zeci de mii de angajaţi, având peste 150 de filiale în întreaga lume. In numele guvernului Statelor Unite, EG&G dirijează câteva programe vitale pentru NASA, Department of Energy, Department of Defcnse şi multe alte agenţii. Mare parte din activitatea sa este ultrasecretă, mai ales cercetarea desfăşurată la Nevada Test Site, după cum am aflat din altă sursă, de un compartiment Special Projecţs Division al EG&G, instalat în prezent la baza Nellis AFB.

„Prima întrebare, în chiar prima zi când am ajuns la EG&G pentru job-interview, a fost „în ce relaţii sunteţi cu John Lear?“, a continuat Bob. „Am înţeles îndată că puteau apărea probleme şi am răspuns: "John este doar o cunoştinţă". Şi aşa şi era. Îl cunoscusem prin Gene Huff. Am spus că e un tip care-şi vâră nasul unde nu trebuie. Atunci a fost singura dată când m-au întrebat sau au spus ceva despre el. În vremea aceea, John tocmai îmi arătase fotografii cu avionul „invizibil" şi cu modelul SR-21".

John Lear este, după cum am arătat şi în Capitolul 1, singurul pilot care deţine toate certificatele de zbor emise de Federal Aviation Administration şi, în plus, a pilotat peste 160 de tipuri de aparate de zbor, iar într-o perioadă a îndeplinit multe misiuni pentru CIA. John a devenit o figură binecunoscută în Las Vegas, mai ales după ce a iniţiat seria de prelegeri asupra unor aspecte mai senzaţionale ale subiectului OZN, unde a făcut uneori afirmaţii destul de extreme. Chiar în aceste condiţii, ştiu că ţinea legătura cu un număr de surse autorizate de informaţii din domeniul militar şi de spionaj.

S-a insinuat că povestea S-4 a fost „regizată" de către Lear şi/sau Gene Huff, dar trebuie să mai caut încă dovezi. „Gene nu auzise de S-4 până nu i-am vorbit eu despre asta", spunea Bob Lazar şi mi-a atras atenţia că nu împărtăşea vederile lui John, mai ales în privinţa „marelui scenariu". „Nu puteam să accept nimic din toată povestea asta înainte de a mă fi alăturat programului", m-a asigurat el. „De fapt, John Lear a ţinut o conferinţă despre OZN-uri şi un prieten m-a sfătuit să mă duc şi eu. M-a pufnit râsul şi i-am spus că ar fi pierdere de vreme."



LEGĂTURĂ LOS ALAMOS


Motivele angajării lui Lazar la S-4 pot fi găsite în perioada când lucra la Los Alamos National Laboratory, în 1982, unde conducea experimentele cu acceleratorul liniar de particule de putere medie de la Meson Physics Facility, concentrându-se mai ales asupra experienţelor de împrăştierea protonilor polarizaţi. A lucrat de asemenea şi la Weapon Division, unde munca sa de cercetare s-a axat în domeniul acceleratoarclor de fascicule de particule cu energie mare, pentru utilizarea lor în spaţiu. Lazar refuză, în mod normal, să discute acest aspect al muncii sale, întrucât face parte din Strategic Defensive Initiative-SDI sau „Războiul stelelor".

(In urma dezvăluirilor făcute de Lazar la posturile locale de radio şi televiziune, Los Alamos National Laboratory a negat în repetate rânduri că acesta ar fi fost angajat vreodată acolo. Când jurnalistul dc televiziune George Knapp a prezentat laboratorului dovada, sub forma unei cărţi interne de telefon unde figura şi Lazar, cei de la laborator au admis în silă că acesta a lucrat într-adevăr la ei, în cadrul unor proiecte „nedelicate“. Knapp mi-a spus, însă, că a stat de vorbă cu mai mulţi foşti colegi ai lui Lazar, care au confirmat implicarea acestuia în cercetarea ultrasecretă SDI.)

În 28 iunie 1982 Lazar l-a întâlnit pe dr. Edward Teller, „tatăl bombei cu hidrogen", în timpul unui seminar pc care Teller îl ţinea la Los Alamos. „Construisem o maşină cu reacţie şi ştirea a apărut în ziarul local pe prima pagină", îi povestea Lazar lui Knapp. „Când mă îndreptam către sala de conferinţă l-am văzut pe Teller în curte, stând pe un gard de cărămidă, citind prima pagină. I-am spus: «Bună, eu sunt cel despre care citiţi acolo», iar el mi-a răspuns: «Este într-adevăr interesant.» M-am aşezat lângă el şi am discutat puţin." Întâlnirea s-a dovedit a fi norocoasă, întrucât Teller a fost unul dintre cei cărora Lazar le-a trimis câte un curriculum vitae în 1988. Teller i-a dat lui Bob numele unei persoane pe care s-o contacteze şi aşa a ajuns la job-interviul de la EG&G.

Abordat de un reporter TV, Teller a negat că avea cunoştinţă de Lazar sau de Area 51 /S-4. „Uite ce e, nu-1 cunosc pe Bob Lazar", a răspuns el, dar a adăugat destul de ambiguu: „Mi se pare plauzibil. L-am întâlnit probabil. S-ar putea să fi spus cuiva că l-am întâlnit şi că mi-a plăcut, după ce l-oi fi întâlnit şi dacă mi-o fi plăcut. Dar nu-mi amintesc de el... Vreau să spun că degeaba încercaţi să mă presaţi cu întrebările, pentru că nu voi răspunde."



AUTORIZAŢIA MAJESTIC


La prima întrevedere, i s-a spus lui Lazar că specializarea sa depăşea nivelul postului pe care îl aveau ei în vedere şi că s-ar plictisi repede acolo, dar că s-ar putea să apară ceva în viitorul apropiat ce l-ar putea interesa.

„Au continuat să mă chestioneze, mai ales despre preferinţele în afara serviciului", i-a spus Lazar lui George Knapp. „Păreau foarte interesaţi de acest lucru. Mi-au spus: «Lucrezi la mici proiecte?» şi le-am răspuns: «Mda, am un accelerator de particule în dormitorul mare şi alte chestii din acestea». Aşa le-am făcut impresie. Apoi s-a scurs ceva timp şi m-au căutat din nou. Un fizician, şeful unui compartiment, pleca din această instituţie şi am fost interogat în amănunţime pentru ocuparea acestui post.

N-au pomenit nimic despre farfurii zburătoare; n-au menţionat nimic special despre ce se făcea acolo. Am ajuns să discutăm despre gravitaţie şi lucruri de acest gen şi atunci s-au uitat cu înţeles unul către celălalt şi au spus: «Aţi fi interesat de aşa ceva». Am avut sentimentul că se refereau la vreun gen de sistem de propulsie gravitaţională sau la un proiect foarte secret care se va desfăşura în mijlocul deşertului."

Lazar mi-a explicat că imediat ce a început întrevederea, supravegherea de tip Top Secret „Q“ la care fusese supus şi care fusese dezactivată la plecarea lui din Los Alamos, a fost reactivată şi a urmat o investigare şi mai intensivă a trecutului său, în vederea autorizării sale la un nivel mai înalt de securitate. „Scotocesc mult mai adânc în viaţa ta personală, în carieră", spunea el. „Verificarea, vizând legături cu vreun duşman al Statelor Unite sau ceva dubios în trecutul tău, se face deja de la nivelul „Q" de supraveghere. Restul anchetei încearcă să stabilească dacă eşti sau nu o persoană stabilă emoţional şi cu mintea sănătoasă. Unul dintre motivele pentru care nu am primit autorizaţia finală a fost destrămarea familiei mele."

Lazar afirmă că în urma interviului i s-a acordat o autorizaţie de securitate cu treizeci şi opt de nivele deasupra autorizaţiei de tip „Q". Existenţa acestor nivele Top Secret (strict secrete) - sau „compartimente"- în cadrul Intelligence Community este normală şi este considerată singura cale de a limita accesul la anumite informaţii delicate numai la aceia „datori să cunoască". Sistemul compartimentat de informaţii a fost introdus în timpul celui de-al doilea război mondial. De exemplu, cei care sunt implicaţi în programul de recunoaştere din spaţiu şi au legătură cu activităţile aeriene, lucrează într-un sistem cunoscut sub numele de Sensitive Compartmented Information - SCI. Potrivit scriitorului William Burrows, există mai mult de treizeci de categorii SCI folosite în Intelligence Comunity. De aceea afirmaţia lui Lazar devine mai puţin fantastică decât ar putea părea altminteri.


va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu