vineri, 10 iunie 2016

Ciuma (23)


Albert Camus






Cu toate că această bruscă repliere a bolii era nesperată, concetăţenii noştri nu s-au grăbit să se bucure. Lunile care abia trecuseră,  deşi sporiseră dorinţa lor de eliberare, îi învăţaseră să fie prudenţi şi îi obişnuiseră să conteze din ce în ce mai puţin pe un sfârşit apropiat al epidemiei. Totuşi, acest fapt nou era pe toate buzele, şi, în adâncul inimilor, clo­cotea o mare speranţă nemărturisită.  Toate celelalte treceau pe planul al doilea. Noile victime ale ciumei cântăreau foarte puţin pe lângă acest fapt exorbitant: statisticile scăzuseră. Unul din semnele că epoca sănătăţii, fără a fi sperată în mod deschis, era totuşi aşteptată în secret, era faptul că, începând din acest moment, concetăţenii noştri vorbeau bucuroşi, deşi cu un aer de indiferenţă, despre modul în care se va organiza viaţa după ciumă.
Toată lumea era de acord în a gândi că părţile plăcute ale vieţii dinainte nu vor fi regăsite dintr-o dată şi că era mai uşor să distrugi decât să construieşti. Apreciau doar că apro­vizionarea însăşi putea să fie puţin ameliorată şi că în felul acesta ar scăpa de grija cea mai presantă. Dar, de fapt, sub aceste remarci neînsemnate o speranţă nesăbuită se dezlănţuia în acelaşi timp şi cu atâta forţă, încât concetăţenii noştri îşi dădeau uneori seama de ea şi se grăbeau atunci să afirme că, oricum, izbăvirea nu era hotărâtă pentru a doua zi. Şi, într-adevăr, ciuma nu se opri a doua zi, dar, în apa­renţă, ea îşi pierdea puterile mai repede decât s-ar fi putut în mod raţional să se spere. În primele zile ale lui ianuarie, fri­gul se instalase cu o stăruinţa neobişnuită şi părea chiar să se cristalizeze deasupra oraşului. Şi, cu toate acestea, niciodată cerul nu fusese atât de albastru. Timp de zile întregi splen­doarea lui imuabilă şi îngheţată a inundat oraşul cu o lumină perpetuă. În acest aer purificat, în trei săptămâni, şi prin prăbuşiri succesive, ciuma părea că se istovise în cadavrele din ce în ce mai puţin numeroase pe care le alinia. Ea şi-a pierdut, într-un interval scurt de timp, aproape în întregime forţele pe care le acumulase de luni şi luni. Văzând-o ratând victime desemnate, ca Grand sau ca fata din spitalul lui Rieux, ajungând timp de două-trei zile la paroxism în unele cartiere, în timp ce dispărea complet din altele, înmulţindu-şi prada lunea iar miercurea lăsând-o să-i scape aproape cu to­tul, văzând-o astfel gâfâind sau năpustindu-se, ai fi zis că se dezorganiza de enervare şi de lehamite, că pierdea, o dată cu stăpânirea de sine, eficacitatea matematică şi supremă care constituise forţa ei. Serul lui Castel cunoştea deodată o serie de reuşite care-i fuseseră refuzate până acum. Fiecare dintre măsurile luate de medici, şi care înainte nu dădeau nici un rezultat, păreau să lovească deodată în plin. Se părea că ciuma era, la rândul ei, hăituită, şi că slăbiciunea ei bruscă dădea tărie armelor tocite care îi fuseseră opuse până atunci. Din vreme în vreme numai, boala se încrâncena şi, într-un fel de tresărire oarbă, răpunea trei sau patru bolnavi în a căror vindecare se sperase. Ei erau ghinioniştii ciumei, cei pe care ea îi ucidea în plină speranţă. A fost cazul judecătorului Othon care a trebuit evacuat din tabăra de carantină, şi Tarrou spusese într-adevăr despre el că nu avusese noroc, fără să se poată şti însă dacă se gândea la moartea sau la viaţa judecă­torului.
Dar, în ansamblu, infecţia bătea în retragere pe toată linia şi comunicatele prefecturii, care dăduseră mai întâi naştere unei timide şi secrete speranţe, au confirmat până la urmă, în mintea publicului, convingerea că victoria era dobândită şi că boala părăsea poziţiile. În realitate, era greu de hotărât dacă că era o victorie. Erai numai obligat să constaţi că boala părea să plece aşa cum venise. Strategia care i se opunea nu se schimbase, ineficace ieri şi aparent reuşită astăzi. Aveai doar impresia că maladia se istovise ea însăşi sau poate că se replia după ce îşi atinsese toate obiectivele. Într-un fel, rolul ei se sfârşise.
Ai fi spus cu toate acestea că nimic nu era schimbat în oraş. Mereu tăcute în timpul zilei, străzile erau invadate seara de aceeaşi mulţime, doar că acum dominau paltoanele şi fu­larele. Cinematografele şi cafenelele făceau aceleaşi afaceri. Dar, privind mai de aproape, puteai să observi că figurile erau mai destinse şi că uneori zâmbeau. Şi aveai ocazia să constaţi că până atunci nimeni nu zâmbise pe străzi. În realitate, vălul opac, care de luni de zile înconjura oraşul, fusese sfâşiat şi, în fiecare luni, oricine putea să constate, după ştirile radioului, că ruptura se mărea, şi că, în sfârşit, se va putea răsufla. Era încă doar o uşurare total negativă şi care nu se manifesta pe faţă. Dar în timp ce înainte nu s-ar fi aflat, fără oarecare neîncredere, că plecase un tren sau că sosise un vapor, sau că va fi din nou autorizată circulaţia automobilelor, anunţul acestor evenimente la mijlocul lui ianuarie n-ar fi provocat, dimpotrivă, nici o surpriză. Era puţin lucru, fără îndoială. Dar această uşoară nuanţă exprima de fapt uriaşele progrese făcute de concetăţenii noştri pe calea speranţei, se poate spune, de altfel, că, începând din momentul în care cea mai infimă speranţă a devenit posibilă pentru populaţie, se sfârşise cu domnia efectivă a ciumei.
Nu este mai puţin adevărat că în tot cursul lunii ianuarie, concetăţenii noştri au reacţionat într-un fel contradictoriu. Şi anume, ei au trecut, rând pe rând, de la excitare la depresiune. Astfel, au fost înregistrate noi tentative de evadare, chiar în momentul în care statisticile erau cele mai favorabile. Lucrul a surprins mult autorităţile şi chiar posturile de gardă, având în vedere că cea mai mare parte a evadărilor reuşiseră. De fapt, oamenii care evadau în aceste momente dădeau ascultare unor sentimente fireşti. Datorită ciumei, la unii se înrădăcinase un scepticism adânc, de care nu se pu­teau dezbăra. Speranţa nu mai acţiona asupra lor. Chiar atunci când vremea ciumei trecuse, ei continuau să trăiască conform normelor ei. Aceştia rămăseseră în urma evenimentelor. La alţii, dimpotrivă, şi aceştia se recrutau mai ales dintre cei care trăiseră până atunci despărţiţi de fiinţele pe care le iu­beau, după acest lung timp de claustrare şi de descurajare, vântul speranţei care se ridica aprinsese o febră şi o nerăbdare care le răpise orice stăpânire de sine. Îi apuca un fel de pa­nică la gândul că puteau, atât de aproape de ţintă, să moară, că nu vor revedea fiinţa pe care o iubeau şi că nu vor fi răsplătiţi pentru aceste lungi suferinţe. Deşi luni întregi perseveraseră în aşteptare cu o tenacitate obscură, în ciuda închisorii şi a exilului, cea dintâi speranţă fusese suficientă ca să distrugă ceea ce disperarea şi teama nu putuseră ştirbi. Ei s-au năpustit, ca nişte scoşi din minţi, s-o ia înaintea ciumei, incapabili să-i ţină pasul până în ultima clipă.
În acelaşi timp, de altminteri, s-au manifestat şi semne spontane de optimism. Astfel a fost înregistrată o scădere sen­sibilă a preţurilor. Din punctul de vedere al economiei pure, această mişcare era inexplicabilă. Greutăţile rămâneau ace­leaşi, formalităţile de carantină fuseseră menţinute la porţi şi aprovizionarea era departe de a fi ameliorată. Se asista deci la un fenomen pur moral, ca şi cum retragerea ciumei se răsfrângea pretutindeni. În acelaşi timp, optimismul se întin­dea asupra celor care trăiseră înainte în grup şi pe care boala îi silise să se despartă. Cele două mănăstiri ale oraşului au început să se reconstituie, şi viaţa comună din ele a putut fi reluată. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu militarii, care au fost din nou adunaţi în cazărmile rămase libere: ei au reînceput o viaţă normală de garnizoană. Aceste fapte mărunte erau semne mari
Populaţia a trăit în această agitaţie secretă până la 25 ia­nuarie, în săptămâna aceea, statisticile au scăzut atât de mult încât, după consultarea comisiei medicale, prefectura a anunţat că epidemia se putea considera aproape gâtuită. Comunica­tul adăuga, este adevărat, dintr-un spirit de prudenţă pe care populaţia nu putea să nu-l aprobe, că porţile oraşului vor mai rămâne închise încă două săptămâni, şi măsurile profilac­tice menţinute timp de o lună. În timpul acestei perioade, la cel mai mic semn că pericolul ar putea să revină, "status-quo-ul trebuia să fie menţinut şi măsurile precedente reluate". Toată lumea a fost însă de acord să considere aceste adăugiri ca pe nişte clauze de stil şi, în seara de 25 ianuarie, un neastâmpăr de veselie copleşise oraşul. Pentru a se alătura bucuriei generale, prefectul dăduse ordin să se revină la ilu­minaţia pe care o avusese oraşul înainte de ciumă. Sub un cer rece şi pur, concetăţenii noştri s-au revărsat atunci în grupuri zgomotoase şi vesele pe străzile pline de lumină.
Desigur, în multe case obloanele rămăseseră trase şi unele familii şi-au petrecut în tăcere această seară pe care alţii o încărcau de strigăte. Cu toate astea, pentru mulţi dintre aceşti oameni în doliu, sentimentul de uşurare era totuşi adânc, fie pentru că teama de a vedea răpuse alte rude era în sfârşit potolită, fie pentru că sentimentul conservării lor per­sonale nu mai era in stare de alarmă. Dar familiile care tre­buiau să rămână cele mai străine de bucuria generală au fost, indiscutabil, acelea care, chiar în acest moment, aveau un bolnav în luptă cu ciuma într-un spital şi care, în casele de carantină sau acasă, aşteptau ca flagelul să sfârşească într-a­devăr cu ele aşa cum sfârşise cu ceilalţi. Aceste familii trăgeau desigur nădejde, dar făceau din ea o provizie pe care o ţineau în rezervă, şi din care îşi interziceau să consume înainte de a avea cu adevărat dreptul s-o facă. Şi această aşteptare, această veghe tăcută, la jumătate de drum între agonie şi bucurie, li se părea şi mai feroce în mijlocul jubi­lării generale.
Dar aceste excepţii nu scădeau cu nimic satisfacţia celor­lalţi. Fără îndoială, ciuma încă nu se sfârşise şi avea s-o dove­dească. Totuşi, în imaginaţia tuturor, trenurile plecau, cu săptămâni înainte, şuierând pe şine fără sfârşit şi vapoarele brăzdau mări luminoase. A doua zi, spiritele aveau să fie mai liniştite şi îndoielile aveau să renască. Dar, pentru moment, întregul oraş se urnea, părăsea locurile închise, întunecate şi nemişcate în care îşi înfipsese rădăcinile de piatră şi se punea în sfârşit în mişcare cu încărcătura lui de supravieţuitori. În seara aceea, Tarrou şi Rieux, Rambert şi ceilalţi mergeau în mijlocul mulţimii şi simţeau şi ei cum le fuge pământul de sub picioare. Multă vreme după ce părăsiseră bulevardele, Tarrou şi Rieux auzeau încă această bucurie urmărindu-i, chiar în ceasul în care treceau pe străduţe pustii, de-a lungul ferestrelor cu obloanele trase. Şi, din pricina oboselii lor, ei nu puteau să deosebească această suferinţă care se prelungea dincolo de obloane, de bucuria care umplea străzile puţin mai încolo. Izbăvirea care se apropia avea un chip care amesteca râsul cu lacrimile.
Într-un moment în care rumoarea a devenit mai puter­nică şi mai veselă, Tarrou se oprise. Pe asfaltul întunecat, o formă alerga sprintenă. Era o pisică, prima care a fost văzută iar, din primăvară până acum. Ea a rămas o clipă nemişcată în mijlocul şoselei, a şovăit, şi-a lins laba, a trecut-o iute peste urechea dreaptă, şi-a văzut mai departe de treburile ei, şi, neauzită, a pierit în noapte. Tarrou zâmbeşte. Bătrânelul o să fie şi el mulţumit.


Dar în momentul în care ciuma părea să se îndepărteze pentru a se întoarce în vizuina necunoscută din care ieşise în tăcere, exista cel puţin unul în oraş pe care această plecare îl arunca într-o stare de consternare, şi acesta era Cottard, dacă e să ne luăm după carnetele lui Tarrou.
La drept vorbind, aceste carnete devin destul de bizare începând din momentul în care statisticile au început să scadă. Poate să fie din pricina oboselii, dar scrisul devine greu de citit şi se trece prea des de la un subiect la altul. În plus, şi pentru întâia oară, aceste carnete sunt lipsite de obiectivitate, şi fac loc unor consideraţii personale. Găseşti astfel, în mijlocul unor pasaje destul de lungi, privitoare la cazul Cottard, un mic raport asupra bătrânului cu pisicile. Dacă e să-l credem pe Tarrou, ciuma nu micşorase niciodată cu nimic consideraţia lui pentru acest personaj care îl interesa după epidemie aşa cum îl interesase şi înainte, şi cum, din nefericire, n-o să mai poată să-l intereseze în viitor, deşi propria lui bunăvoinţă, a lui Tarrou, nu va fi în cauză. Căci el încercase să-l revadă. Câteva zile după seara de 25 ianuarie, se postase în colţul străduţei. Pisicile erau aci, exacte la întâlnire, încălzindu-se în bălţile de soare. Dar, la ora obişnuită, obloanele rămăseseră închise cu încăpăţânare. În cursul zilelor următoare, Tarrou nu le-a mai văzut niciodată deschise. El conchise în mod curios că bătrânelul era jignit sau mort, că, dacă era jignit, era pentru că se gândea că are dreptate şi că ciuma îi făcuse o nedreptate — dar dacă era mort, trebuia să te întrebi în legătură cu el, ca şi cu bătrânul astmatic, dacă nu fusese un sfânt. Tarrou nu credea acest lu­cru, dar considera că există în cazul bătrânului o "indicaţie". "Poate, se spunea în carnete, nu este cu putinţă să ajungi decât la nişte aproximaţii de sfinţenie. În acest caz ar trebui să te mulţumeşti cu un satanism modest şi caritabil."
Amestecate tot cu observaţiile privitoare la Cottard, poţi găsi în carnete şi numeroase însemnări, adesea risipite, din­tre care unele îl privesc pe Grand, acum convalescent şi care se apucase din nou de lucru ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar altele o evocă pe mama doctorului Rieux. Cele câteva conversaţii care se datorau faptului că Tarrou locuia în acelaşi apartament cu fiul ei, unele atitudini ale bătrânei, zâmbetul ei, observaţiile ei asupra ciumei sunt notate cu scrupulozitate. Tarrou insista mai ales asupra modestei doamne Rieux; asupra modului pe care-l avea de-a exprima totul în fraze simple; asupra preferinţei deosebite pe care o arăta pentru o anumită fereastră care dădea în strada liniştită, şi îndărătul căreia, ţinându-se cam ţeapănă, se aşeza în fiecare seară, cu mâinile odihnindu-se şi privirea atentă, până ce amurgul cuprindea odaia, făcând din ea o umbră neagră în lumina cenuşie care se întuneca puţin câte puţin şi topea atunci silueta  ei nemişcată; asupra sprintenelii cu care ea se deplasa dintr-o odaie în alta; asupra bunătăţii ei de care nu-i dăduse niciodată lui Tarrou dovezi precise, dar a cărei licărire el o recunoştea în tot ceea ce făcea sau spunea ea; asupra faptului, în sfârşit, că, după părerea lui, ea ştia totul fără să stea să chibzuiască în mod deosebit şi că, cu atâta tăcere şi umbră, ea putea să rămână la înălţimea oricărei lumini, fie ea şi aceea a ciumei. Aici, de altfel, scrisul lui Tarrou dădea semne ciudate de cedare. Rândurile care urmau erau greu de citit şi, parcă pentru a da o nouă dovadă a acestei cedări, ulti­mele cuvinte erau cele dintâi cuvinte personale: "Mama mea era astfel, iubeam în ea aceeaşi modestie şi ca ea am vrut tot­deauna să ajung. Nu pot spune că a murit acum opt ani. S-a tras doar puţin mai mult deoparte, ca de obicei, şi, când m-am întors, ea nu mai era acolo."
Dar trebuie să ne întoarcem la Cottard. De când statisti­cile erau în scădere, acesta îi făcuse mai multe vizite docto­rului Rieux, invocând diverse pretexte. Dar, în realitate, de fiecare dată îi cerea lui Rieux pronosticuri asupra mersului epidemiei. "Credeţi că poate să înceteze aşa deodată, fără să ne prevină ?" Cottard era sceptic asupra acestui punct, sau cel puţin aşa spunea. Întrebările lui repetate păreau să in­dice însă o convingere mai puţin fermă, pe la mijlocul lui ia­nuarie, Rieux îi răspunsese într-un mod destul de optimist. Şi de fiecare dată, aceste răspunsuri, în loc să-l bucure pe Cottard, scoseseră din el la iveală reacţii variabile în funcţie de zile, dar care mergeau de la proastă dispoziţie până la descurajare. Datorită acestui fapt, doctorul ajunsese să-i spună că, în ciuda indicaţiilor favorabile date de statistici, era mai bine să nu se proclame încă victoria.
—  Cum s-ar zice, observase Cottard, nu se ştie nimic, poate să reînceapă de la o zi la alta ?
—  Da, după cum e posibil ca şi mişcarea de vindecare să se accelereze.
Această incertitudine, care neliniştea pe toata lumea, îi produsese lui Cottard o uşurare vizibilă şi, în prezenţa lui Tarrou, el se angaja cu negustorii din cartierul lui în conver­saţii în care încerca să răspândească opinia lui Rieux. E ade­vărat că nu-i era greu s-o facă. Fiindcă după înfrigurarea primelor victorii, în multe spirite revenise o îndoială care avea să supravieţuiască surescitării provocate de declaraţia prefecturii. Pe Cottard îl liniştea spectacolul acestei îngrijo­rări. Aşa cum alteori se şi descuraja. "Da, îi spunea el lui Tarrou,  vor sfârşi prin a deschide porţile. Şi o să vedeţi, cu toţii mă vor părăsi."
Până la 25 ianuarie, toată lumea observase nestatornicia caracterului său. Timp de zile întregi, după ce încercase atât de multă vreme să se pună bine cu cartierul şi cu toţi cei pe care îi cunoştea, se certa violent cu ei. În aparenţă, cel puţin, el se retrăgea atunci din lume şi, de la o zi la alta, începea să trăiască asemenea unui sălbatic Nu-l mai vedeai la restaurant, nici la teatru, nici în cafenelele care-i plăceau. Şi, cu toate astea, el nu părea să regăsească viaţa măsurată şi obscură pe care o ducea înainte de epidemie. Trăia complet retras în apartamentul lui şi i se aducea masa de la un restaurant vecin. Seara numai, ieşea pe furiş, cumpărându-şi cele necesare, ieşind apoi din magazine pentru a fugi repede pe străzi sin­guratice. Dacă Tarrou îl întâlnea atunci, nu putea scoate de Ia el decât monosilabe. Apoi, fără trecere, redevenea sociabil, vorbind fără măsură despre ciumă, solicitând părerea fiecăruia şi pierzându-se din nou în fiecare seară, bucuros, în valul mulţimii.
În ziua declaraţiei date de prefectură, Cottard dispăruse cu totul din circulaţie. Două zile mai târziu, Tarrou l-a întâlnit rătăcind pe străzi. Cottard i-a cerut să-l însoţească până la marginea oraşului. Tarrou, care se simţea deosebit de obosit de ziua pe care o petrecuse, a şovăit. Dar celălalt a in­sistat. Părea foarte agitat, gesticula în mod dezordonat, vor­bind repede şi tare. L-a întrebat pe Tarrou dacă într-adevăr crede că declaraţia prefecturii pune capăt ciumei. Bineînţeles, Tarrou considera că o declaraţie administrativă nu era suficientă prin ea însăşi pentru a opri un flagel, dar era logic să crezi că epidemia, cu excepţia neprevăzutului, avea să înceteze.
—  Da, spunea Cottard, cu excepţia neprevăzutului. Şi există întotdeauna neprevăzutul.
Tarrou i-a atras atenţia că, de altfel, prefectura prevăzuse întrucâtva neprevăzutul, prin faptul că instituise un termen de două săptămâni până la deschiderea porţilor.
—  Şi bine a făcut, a spus Cottard, mereu sumbru şi agi­tat, pentru că după felul în care merg lucrurile, s-ar putea foarte bine să fi vorbit în vânt.
Tarrou găsea lucrul posibil, dar se gândea că era mai bine totuşi să fie luată în consideraţie viitoarea deschidere a porţilor şi întoarcerea la o viaţă normală.
—  Să admitem, i-a spus Cottard, să admitem, dar ce nu­miţi dumneavoastră întoarcerea la o viaţă normală ?
— Filme noi la cinematograf, spune Tarrou zâmbind.
Dar Cottard nu zâmbea. El voia să ştie dacă se putea crede că ciuma n-o să schimbe nimic în oraş, adică dacă totul o să înceapă, ca înainte, de la capăt, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Tarrou credea că ciuma o să  schimbe şi în acelaşi timp n-o să schimbe oraşul, că, bineînţeles, cea mai puter­nică dorinţă a concetăţenilor noştri era  şi va fi să se poarte ca şi când nimic nu s-ar fi schimbat şi că, prin urmare, nimic, într-un sens, nu se va schimba, dar că, în alt sens, nu se poate uita totul, chiar dacă ar voi lumea, şi ciuma o să lase urme, cel puţin în inimi. Micul rentier a declarat categoric că pe el nu-l interesa inima şi că de asta se sinchisea chiar cel mai puţin. Ceea ce-l interesa pe el era să ştie dacă administraţia n-o să fie transformată, dacă, de pildă, toate serviciile or să funcţioneze ca şi în trecut. Şi Tarrou a trebuit să admită că nu ştia despre asta nimic. După părerea lui era de presupus că toate aceste servicii, perturbate în timpul epidemiei, or să aibă puţin de furcă până or să-şi reia atribuţiile. S-ar putea de asemenea crede că se vor pune o groază de probleme noi care vor face necesară cel puţin o reorganizare a vechilor servicii.
—  A! a spus Cottard, e posibil, într-adevăr, toată lumea va trebui să ia totul de la început.
Cei doi plimbăreţi ajunseseră aproape de casa lui Cottard. Acesta se însufleţise, se silea să fie optimist. Îşi închipuia oraşul reîncepând să trăiască, ştergându-şi trecutul şi luând-o de la zero.
—  Aşa e, spune Tarrou. La urma urmei, lucrurile or să se aranjeze poate şi pentru dumneata. Într-un anume fel, va fi vorba de o viaţă nouă.
Se aflau înaintea uşii şi îşi strângeau mâinile.
—  Aveţi dreptate, spunea Cottard, din ce în ce mai agi­tat, s-o luăm de la zero, ar fi bine.
Dar, în umbra culoarului, se iviseră doi oameni. Tarrou abia a avut timpul să-l audă pe însoţitorul său întrebându-se ce puteau să vrea tipii ăia. Tipii, care aveau înfăţişarea unor funcţionari dichisiţi, îl întrebau într-adevăr pe Cottard dacă se numea chiar Cottard şi acesta, scoţând un soi de excla­maţie înăbuşită, s-a răsucit pe călcâie şi s-a înfundat în noapte fără ca, nici ceilalţi, nici Tarrou, să fi avut timpul să schiţeze vreun gest. După ce trecuse surpriza, Tarrou i-a întrebat pe cei doi oameni ce voiau. Ei şi-au luat un aer rezervat şi politicos, au spus că era vorba de nişte informaţii şi au plecat fără grabă, în direcţia în care o luase Cottard.
Întors acasă, Tarrou relată aceasta scenă şi imediat (scri­sul o dovedea îndeajuns) notă oboseala sa. Adăuga că avea încă multe de făcut, dar că asta nu era un motiv ca să nu fie pregătit şi se întreba, tocmai, dacă era pregătit. El răspun­dea, încheind, şi aici carnetele lui Tarrou se terminau, că există totdeauna un ceas al zilei şi al nopţii când un om e laş şi că lui nu-i era frică decât de ceasul acela.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu