Geopolitica Kremlinului în ultimele clipe de "Război rece" (3)

dr. Constantin Corneanu

În contextul noilor transformări din arena relaţiilor internaţionale, Bettino Craxi, primul-ministru al Italiei în exerciţiu şi preşedinte al Consiliului European, a vizitat Moscova după venirea lui Gorbaciov la putere şi a dat semnalul unui nou început în relaţiile dintre Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Blocul Estic. Mihail Gorbaciov avea să declare după întâlnirea cu liderul politic italian, că este timpul „de a organiza relaţii reciproc avantajoase între C.A.E.R. şi C.E.E. în chestiuni economice”[35]. Liderul de la Kremlin comunica, totodată, faptul că “în măsura în care ţările C.E.E. acţionează ca o «entitate politică», noi suntem gata să căutăm un limbaj comun cu ea şi asupra problemelor internaţionale”[36]. În iunie 1985, secretarul C.A.E.R., Viaceslav Sîciov, i-a comunicat oficial preşedintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, că organizaţia pe care o reprezintă doreşte să stabilească relaţii ofi ciale cu C.E.E. Relaţiile dintre C.E.E. şi U.R.S.S., secondată de Blocul ţărilor socialiste, aveau să se dezvolte, în perioada imediat următoare vizitei lui Bettino Craxi la Moscova, mai mult pe tărâm economic decât politic. Jacques Delors avea să declare, la 17 ianuarie 1989, în Parlamentul European, că, la întâlnirea la vârf de la Rhodos (2 – 3 decembrie 1988) a Consiliului European, el „şi-a exprimat regretul personal că, faţă de cooperarea economică, celei politică i se făcea puţin loc, iar cei Doisprezece nu doreau să cadă de acord asupra unor poziţii comune sau să ia iniţiative unite în dialogul Est-Vest”[37]. Abia la 24 aprilie 1989, Consiliul Afacerilor Generale al Miniştrilor de Externe din ţările membre ale C.E.E. a decis că trebuie să existe o abordare coerentă a politicii C.E.E. faţă de Europa de Est. „Dezvoltările politice rapide au convins, evident, ţări precum Marea Britanie şi Franţa de nevoia unei coordonări mai bune, chiar dacă aceasta înseamnă o oarecare încălcare a ariei relaţiilor politice Est-Vest pe care statele membre le păzeau cu atâta gelozie pentru ele”[38], scria un observator al evenimentelor afl ate în desfăşurare în acele clipe.

 Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov dezbat marile probleme ale lumii

În cadrul Consiliului European de la Madrid din 26-27 iunie 1989, liderii politici ai ţărilor membre ale C.E.E. „au reafirmat deplina valabilitate a abordării cuprinzătoare, integrând aspectele politice, economice şi de cooperare pe care Comunitatea Europeană şi statele ei membre le urmează în relaţiile lor cu U.R.S.S. şi cu ţările din Europa Centrală şi de Est”[39]. Liderii politici europeni şi-au reafirmat hotărârea lor şi a statelor membre ale Comunităţii Europene „de a juca un rol activ în sprijinirea şi încurajarea schimbărilor pozitive şi a reformei”[40].

La întâlnirea G-7 de la Paris din 14-16 iulie 1989, C.E.E. s-a manifestat ca principalul actor al relaţiilor Occidentului cu Blocul Estic reformator. Liderii G-7 au decis că politica faţă de reformele afl ate în derulare în Europa de Est urma să subsumeze următoarelor trei scopuri: 1) ajutorul C.E.E. intenţiona să faciliteze reformele economice; 2) reformele urmau să ajute fi ecare ţară din Europa de Est să se integreze în economia mondială şi 3) crearea unei nou cadru de securitate europeană regională. „Demonstraţia practică a relevanţei Comunităţii pentru reconstrucţia Europei ca întreg a facilitat apariţia unui consens în interiorul Comunităţii şi, într-adevăr în afara ei: C.E. ca atare era ideal plasată pentru a devein piatra unghiulară a noii construcţii europene”[41], scria Peter Ludlow în studiul intitulat „Th e Politics and Policies of the European Community in 1989”.

Vizita secretarului general al P.C.U.S. în R.F.G., în perioada 12-15 iunie 1989, avea să reprezinte clipa când cancelarul Helmut Kohl a simţit că aude „răsunând paşii lui Dumnezeu trecând prin evenimente”[42]. În Declaraţia Comună dintre R.F.G. şi U.R.S.S., semnată la finalul vizitei, se menţionează faptul că „omenirea se află în pragul mileniului trei în faţa unor sfidări istorice”[43] ce nu pot fi soluţionate decât „numai împreună”[44], de către toate statele şi popoarele, ceea ce presupune „o nouă gândire politică…”[45]. Cei doi şefi de stat apreciau în Declaraţia Comună că „Europei îi revine un rol de prim rang în modelarea unui viitor paşnic”[46] şi că „această evoluţie trebuie să fi e sprijinită”, în ciuda „divizării de decenii a continentului”[47]. Întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov şi Helmut Kohl avea să fi e începutul unei relaţii politice extrem de fructuoase şi care va culmina în seara zilei de 10 februarie 1990 cu declaraţia preşedintelui URSS, Mihail Gorbaciov: „Cred că între Uniunea Sovietică, Republica Federală şi R.D.G. nu există diferenţe de opinii cu privire la unitate şi asupra dreptului oamenilor de a năzui către unitate şi de a hotărî singuri asupra evoluţiei în continuare. Între dumneavoastră şi mine există concordanţă asupra faptului că germanii trebuie să decidă singuri opţiunea lor. Germanii din Republica Federală şi din R.D.G. trebuie să ştie mai bine drumul pe care vor să meargă”[48]. Decizia preşedintelui U.R.S.S. i-a bulversat pe Valentin Falin şi Alexander Bondarenko, precum şi pe ceilalţi membri ai Biroului Politic de la Moscova, iar Pravda avea să scrie, a doua zi, 11 februarie 1990, că „secretarul general Gorbaciov şi cancelarul federal german sunt de acord că germanii ar putea să realizeze unitatea patriei lor prin autodeterminare liberă, dacă ei doresc acest lucru”[49]. Cele inserate în paginile ofi ciosului P.C.U.S. au constituit o mare surpriză pentru cancelarul federal german, deoarece nu era obişnuit ca „substanţa convorbirilor şi înţelegerile să fie difuzate voalat şi chiar retuşate”[50], dar reprezenta „un indiciu în plus că întreaga chestiune era orchestrată de Gorbaciov şi apropiaţii săi şi strecurată pe lângă capetele betonate din Comitetul Central de atunci”[51].

În ultimul interviu pe care l-a acordat televiziunii vest-germane, la 10 octombrie 1991, la Moscova, Erich Honecker avea să declare că este o greşeală grosolană să se presupună că cei care la Leipzig proclamau în cor „Noi suntem poporul !”, precum şi în alte părţi, au provocat schimbarea pe care a cunoscut-o R.D.G. În opinia fostului lider politic est-german este necesară revizuirea ideii care există în legătură cu acest episod al istoriei. După derularea evenimentelor din 1989 din europa Centrală şi de Est, opinia publică internaţională avea să fie informată de către dizidentul sovietic Vladimir Bukovski, prin intermediul ziarului parizian „Libre Journal”, din septembrie-octombrie 1990, de existenţa unei „antene” ultra-secrete a K.G.B., codifi cată „Linci” („Fulgerul”), care acţionase în R.D.G., de la mijlocul anilor ’80, independent de sediul K.G.B. de la Karlshorst şi fără să aibă vreo legătură cu STASI. „Linci” aparţinea Departamentului 4 (R.F.G., R.D.G. şi Austria), din Direcţia Principală I a K.G.B.- ului din Moscova, afl at sub comanda generalului Anatoli Novicov, şi avea drept misiune „restructurarea peisajului politic est-german, conform strategiei Kremlinului în vederea reunifi cării”[52]. Uriaşele demonstraţii de masă din R.D.G., cu caracter anticomunist şi antisovietic, ce însumau câte 100.000 de oameni, compromiterea unor lideri politici est-germani, precum Hans Modrow, demolarea Zidului Berlinului, şi nu numai, sunt, după cum confirmă istoricii germani Ralf Georg Reuth şi Andreas Bonte în lucrarea „Das Komplot” (München, 1993), opera „Linci”. La 21 noiembrie 1990, cu prilejul unui interviu referitor la politica „Casei europene comune” a lui Mihail Gorbaciov, Erich Honecker declara că destituirea lui din funcţia de şef al partidului şi al statului est-german este rezultatul unei manevre de mare anvergură, planificată de multă vreme la scară europeană şi chiar mondială, în condiţiile în care reunificarea Germaniei era considerată ca fiind o contribuţie însemnată la construirea „Casei Comune Europene” iar acest lucru nu putea fi atins decât printr-o transformare a sistemului politic din R.D.G. Nemulţumirile şi destăinuirile foştilor lideri politico-militari est-germani provin din faptul că cererile foştilor ofiţeri şi agenţi H.V.A., care se temeau de persecuţii după reunificare, au fost întâmpinate cu o atitudine rezervată de către sovietici. „A fost – mărturisea generalul Markus Wolf – ultima trădare (de către sovietici – n.n.) a prietenilor lor est-germani, a căror activitate de peste patru decenii contribuise la întărirea influenţei sovietice în Europa”[53].

 Reconciliere franco-germană: Mitterand şi Kohl înfrăţiţi prin strângerea de mână

Ambasadorul României în S.U.A., Ion Stoichici, comunica M.A.E. de la Bucureşti, la 24 august 1989, că în urma întâlnirii cu Robert Hutchings, director pentru afaceri politice cu Europa de Est în Consiliul Securităţii Naţionale al S.U.A., desfăşurată în cursul zilei de 23 august, s-au desprins următoarele concluzii: „S.U.A. sprijină schimbările care au loc în Europa de Est şi, în mod deosebit, schimbările de ordin politic şi economic pe calea liberalizării, că acest mod de abordare pentru Ungaria şi Polonia este valabil pentru toate celelalte ţări Est-europene”[54] şi, totodată, „S.U.A. nu doresc să se amestece în treburile interne (ale Ungariei şi Poloniei – n.n.), ceea ce fac este treaba Ungariei şi Poloniei, dar S.U.A. doresc să se acţioneze pe calea reconcilierii”[55]. „Dialogul” sovieto-american, început la 18 ianuarie 1989, la Kremlin, avea să se dezvolte pe parcursul întregului an 1989 şi să se concretizeze în întâlnirea la nivel înalt de la Malta din 2-3 decembrie 1989. La 28 noiembrie 1989, Helmut Kohl îi scria preşedintelui Statelor Unite, George W. Bush, cu referire la întâlnirea la nivel înalt sovieto-americană care urma să se desfăşoare la Malta: „(…) Întâlnirea de la Malta ar trebui să evite orice aparenţă de întâlnire la nivel înalt pentru păstrarea statu-quo-ului. (…) Din acest unghi de vedere ar trebui să fi e tratată o problemă pe care secretarul general Gorbaciov o va aborda cu mare probabilitate faţă de dumneavoastră: respingerea oricărei destabilizări, creşterea stabilităţii prin reforme. Aş dori să vă recomand să fi ţi pe deplin de acord – şi în numele meu – cu aceste ţeluri”[56]. Totodată, Helmut Kohl îl conjura pe preşedintele Statelor Unite: „Vă rog foarte cordial să nu fiţi de acord la Malta cu nici o decizie care ar putea limita marja de acţiune a politicii noastre în problema germană”[57].

„Jocul diplomatic” dintre cele două superputeri avea să fie relevat preşedintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, la data de 1 decembrie 1989, prin Nota strict secretă cu nr. 0075/989 înaintată olograf de către generalulcolonel Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului (D.S.S. - n.n.), care menţiona următoarele: „În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre S.U.A. şi U.R.S.S., organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate problem privind redefi nirea sferelor de infl uenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale. (…) Se urmăreşte stabilirea unui nou echilibru pe continentul European care să permit atenuarea treptată a diferenţelor de sistem politic şi economic între ţările socialiste şi cele capitaliste şi asigurarea transpunerii în practică a conceptelor privind «dezideologizarea relaţiilor internaţionale» şi crearea aşa-numitei «case commune europene»”[58]. Analiştii D.S.S. de la Bucureşti apreciau că la Malta „ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de «reforme reale», fi ind avute în vedere îndeosebi R.P.Chineză, Cuba şi România”[59]. Aleksander Bessmertnâh, fost ambasador al Uniunii Sovietice la Washington şi, mai apoi, Ministru de Externe al U.R.S.S., avea să-şi amintească: „Dacă n-ar fi fost Malta, Uniunea Sovietică n-ar fi renunţat niciodată aşa de uşor la controlul asupra Europei răsăritene şi a ţărilor baltice”[60].

La 4 decembrie 1989, ambasadorul Ion Stoichici de la Washington informa M.A.E. de faptul că „în cercurile politico-diplomatice de la Washington se apreciază că recentele convorbiri din Malta au constituit «o afirmare publică extraordinară a unor noi relaţii dintre U.R.S.S. şi S.U.A.»”[61]. Ion Stoichici informa conducerea de partid şi de stat de la Bucureşti că Mihail Gorbaciov şi George W. Bush au hotărât, la Malta, că „se impune «abandonarea caracteristicilor Războiului Rece»”[62]. Ambasadorul României îl informa pe preşedintele Nicolae Ceauşescu, prin intermediul Centralei M.A.E., de faptul că la conferinţa de presă „nu au existat păreri diferite faţă de probleme care, în mod tradiţional, generau dispute Est-Vest”[63]. În cursul zilei de 5 decembrie 1989, ambasadorul Ion Stoichici a revenit cu o nouă telegramă în care informa că preşedintele George W. Bush, pe parcursul întâlnirii de la Malta, a apreciat că „există o multitudine de probleme în care U.R.S.S. şi S.U.A. pot conlucra în interesul lor pentru o cauză comună”[64].

„Baletul” diplomatic sovietic a continuat, după întâlnirea sovieto-americană de la Malta, de o întâlnire la nivel înalt franco-sovietică la Kiev. Ambasadorul României la Paris, Petre Gigea, telegrafia la Bucureşti, la 11 decembrie 1989, că Francois Mitterand şi Mihail Gorbaciov au decis, la Kiev, că „este nevoie de noi mecanisme pentru a servi construcţia Case Comune Europene”[65]. În timpul discuţiilor dintre Francois Mitterand şi Mihail Gorbaciov s-a abordat rolul S.U.A. în noua dinamică a relaţiilor internaţionale avându-se în vedere „participarea Statelor Unite ale Americii - ca un element necesar şi de anvergură - la noua etapă a construcţiei europene”[66]. Cel mai fi erbinte subiect al momentului, reunifi carea Germaniei, a fost abordat de către cei doi lideri politici „într-o manieră detaliată”[67]. Mihail Gorbaciov şi-a exprimat, cu această ocazie, preocuparea pentru „viitorul continentului «nostru», care se pronuţă tot mai activ în favoarea a ceea ce se poate numi noua mentalitate, noua gândire politică pentru dezvoltarea cooperării pe multiple planuri, pentru întărirea păcii pe continent, pentru dezarmare”[68].

Analizând evoluţiile diplomatice ale lui Mihail Gorbaciov şi ale echipei sale în arena relaţiilor internaţionale putem spune că noua linie de politică externă inaugurată la Kremlin după 11 martie 1985 avea să reprezinte o aplicare la politica internaţională a strategiei ideologului comunist italian Antonio Gramsci, respectiv renunţarea la cucerire prin intermediul luptei de clasă şi recurgerea la strategia şantajului nu prin forţă ci prin slăbiciune, în parte reală, în parte simulată, pentru a-şi asigura ajutorul şi simpatiile occidentale. Jean-Francois Deniau, om politic şi diplomat francez afirma că Uniunea Sovietică îşi propusese drept scop acela de „a pleca pentru a rămâne”[69]. În perioada care a urmat căderii regimurilor politice de la Varşovia, Praga, Budapesta, Sofia, Berlin de Est şi Bucureşti, ca urmare a noii gândiri politice sovietice, Kremlinul va superviza destructurarea Uniunii Sovietice urmărind două ţinte precise: a) să nu se înregistreze nici o modificare de frontiere între republicile componente ale U.R.S.S. şi b) minoritatea rusă să rămână în cuprinsul acestora, evitându-se, astfel, mişcări masive de populaţie.

 Căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989)

Walter Lippmann purtătorul de cuvânt al „realiştilor”, una din şcolile de gândire în domeniul politicii externe americane, susţinea că politica de stăvilire va conduce la supraextindere psihologică şi geopolitică şi cerea ca politica externă a S.U.A. să fie călăuzită de analizarea intereselor americane, în fiecare caz în parte, şi nu de principii generale, presupuse a fi universal valabile. „O politică veritabilă - scria Walter Lippmann - ar avea, prin urmare, ca obiectiv primordial stabilirea unor reglementări care să conducă la evacuarea Europei… Puterea americană trebuie să fi e disponibilă nu pentru a-i «stăvili» pe ruşi în puncte disparate, ci pentru a ţine sub control întreaga maşină militară rusească şi pentru a exercita o presiune sporită în sprijinul unei strategii diplomatice care are ca obiectiv concret o reglementare care înseamnă retragere”[70]. Retragerea visată de Walter Lippmann avea să se petreacă în miraculosul an 1989 şi în anii ’90 iar dezmembrarea U.R.S.S. şi retragerea strategică, de 1.400 km, a trupelor sovietice din Europa Centrală şi de Est avea să surprindă lumea occidentală în postura unui spectator stupefiat de cele ce se întâmplau.

Cu gândul la viitoarele mişcări din arena relaţiilor internaţionale, de după încheierea Războiului Rece, şi cu implicaţii în geopolitica lumii, fostul secretar de stat al S.U.A., Henry Kissinger, avea să scrie: „Dominarea de către o singură putere a oricăreia dintre cele două sfere principale ale Eurasiei - Europa şi Asia - rămâne o bună definiţie a pericolului strategic pentru America, cu sau fără Război Rece. Deoarece o asemenea grupare ar avea capacitatea să depăşească America economic şi, în cele din urmă, militar. Acestui pericol va trebui să-i fie opusă rezistenţă chiar şi acolo unde puterea dominantă este aparent binevoitoare, deoarece în cazul în care intenţiile s-ar schimba vreodată, America s-ar trezi cu o capacitate de rezistenţă efectivă puternic diminuată şi cu o incapacitate de a modela evenimentele sporite”[71]. Extinderea N.A.T.O., de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum şi eforturile care se fac, de-o parte şi de alta, pentru includerea Georgiei în N.A.T.O., ne dau dreptul să concluzionăm că Statele Unite au început bătălia pentru cucerirea celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii, prin efortul de-a controla „Rimland”-ul. În opinia geopoliticianului Nicholas Spykman, „Rimland”- ul reprezintă regiunea de margine sau „bordura maritimă” a Eurasiei, care începe cu Finlanda şi Ţările Scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia şi Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat şi a Indiei şi se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei şi Japoniei.

 Zidul Berlinului – un simbol al Războiului Rece

La 25 decembrie 1991, ora 1900, Mihail S. Gorbaciov şi-a prezentat demisia din calitatea de preşedinte al U.R.S.S., afirmând, cu această ocazie, în faţa mass-media interne şi internaţionale, că a renunţat la luptă în condiţiile în care a câştigat linia pentru dezmembrarea ţării şi dizlocarea statului. „Îmi părăsesc postul cu nelinişte. Dar şi cu speranţă, cu încredere în voi, în înţelepciunea şi forţa voastră de spirit. Suntem moştenitorii unei mari civilizaţii şi, în prezent, depinde de toţi şi de fiecare în parte ca ea să renască la o nouă viaţă, modernă şi demnă”[72], avea să declare Mihail Gorbaciov în faţa presei şi, implicit, a compatrioţilor săi. A doua zi ziarul „Komsomolskaia Pravda” scria: „A făcut tot ce a putut. Şi ceea ce s-a făcut nu putea să fie făcut decât de el”[73]. Ziarul „Moskovskaia Pravda” scria, la 26 decembrie 1991, că „perestroika ne-a adus libertatea cuvântului şi a gândirii”[74], şi, totodată, perestroika „ne-a dăruit şi ne-a spulberat multe speranţe”[75].

Note

[35]. Karen E. Smith, Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, Bucureşti, 2004, p. 61.

[36]. Ibidem.

[37]. Ibidem, p. 88.

[38]. Ibidem, p. 90.

[39]. Ibidem, p. 91.

[40]. Ibidem.

[41]. Ibidem.

[42]. Cancelarul german Otto von Bismarck declara: „De unul singur nu poţi realiza ceva, poţi doar aştepta până când auzi răsunând paşii lui Dumnezeu trecând prin evenimente; atunci să-i sari înainte şi să-i apuci colţul mantiei, asta-i tot!”.

[43]. Helmut Kohl, Am vrut unitatea Germaniei, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, p. 50.

[44]. Ibidem.

[45]. Ibidem.

[46]. Ibidem.

[47]. Ibidem.

[48]. Ibidem, p. 185.

[49]. Ibidem, p. 190.

[50]. Ibidem.

[51]. Ibidem.

[52]. Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, Bucureşti, 2003, p. 132.

[53]. Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa şi în Vest, Editura Orizonturi&Sirius, Bucureşti, 2003, p.457.

[54]. Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000,p. 174.

[55]. Ibidem.

[56]. Helmut Kohl, op. cit., p. 125- 126.

[57]. Ibidem, 128.

[58]. Cristian Troncotă, op. cit., p. 207.

[59]. Ibidem, p. 208.

[60]. Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 234.

[61]. Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 396.

[62]. Ibidem.

[63]. Ibidem.

[64]. Ibidem, p. 401.

[65]. Ibidem, p. 426.

[66]. Ibidem, p. 423.

[67]. Ibidem, p. 424.

[68]. Ibidem.

[69]. Crozier Brian, Phoenixul Roşu, Bucureşti, 1996, p. 107.

[70]. Walter Lippmann, The Cold Waar: A Study in US Foreign Policy, New York/London, Harper& Brothers, 1947, p. 61-62.

[71]. Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, p. 735.

[72]. Andrei S. Graciov, op. cit., p. 251.

[73]. Ibidem, p. 191.

[74]. Pascal Lorot, Perestroika, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 139.

[75]. Ibidem.


Sfârşit